Evanghelia
Matei
17, 1-9
În
vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan,
fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în
singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa încât
faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe
ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind
împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus:
Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei
colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea
el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un
glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am
voit; pe Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu
faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar
apropiindu-se Iisus, s-a atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi
nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe
nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din
munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce
aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul
– Slava la care suntem chemaţi
Prin
schimbarea Sa la faţă, Domnul arată la ce slavă ridică El în
sine firea omenească.
Schimbarea
la faţă a omului lăuntric este însă cu neputinţă fără harul
dumnezeiesc, care se dă prin Sfintele Taine
“Prăznuind
Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim
însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu
pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă,
slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de
veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea
omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la
Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar
spune: „Iată cum o să fiţi!”
Adevărat
e cuvântul Domnului! Fără îndoială, asa sunt meniţi să fie
toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta
de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea
tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi
vrednici de aceasta.
Acum
se pune întrebarea: cum să ne facem vrednici de asta?! Trebuie să
ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea
viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa
când S-a schimbat la faţă.
Iată
spre ce trebuie, prin urmare, să se îndrepte toată grija noastră:
să ne zidim după omul lăuntric (Rom. 7, 22), schimbându-ne la
faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului (II Cor. 3,
18).
După
cum ştiţi, este în noi un om lăuntric, omul cel tainic al inimii.
Aţi ascultat, bineînţeles, cum le grăieşte Apostolul Petru
femeilor:
Podoaba
voastră să nu fie cea din afară — împletirea părului,
podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul
cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând
şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I
Petr. 3, 3-4).
Sau,
cum zice altundeva Apostolul Pavel:
„Mă
rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul lui Dumnezeu”
(v. Efes. 3, 16).
Tocmai
pe acest om lăuntric îl vom înălţa din slavă în slavă.
„Eu
lumină am venit în lume”, zice Domnul. Lumina aceasta este lumina
adevărului* adusă de El pe pământ, lumina cunoaşterii
dumnezeieşti. S-a întunecat mintea noastră si s-a făcut beznă.
Vine Domnul si o luminează. Când în locul adevărului intră în
minte minciuna, ea se întunecă, iar când adevărul se întoarce în
ea, se luminează si intră în slava sa. Slava mintii este
cunoaşterea adevărului. Cu cât îsi însuşeşte ea mai mult
adevărul, cu atât urcă mai mult din slavă în slavă. Vreţi să
înălţaţi mintea voastră în slava Schimbării la Faţă?
Umpleţi-o cu adevărul, pe care l-a adus Domnul pe pământ. Ştiţi
în ce constă acest adevăr. Ni-l lămureşte Simbolul de credinţă
si ni-l tâlcuieste Catehismul. El mărturiseşte că Dumnezeu
există, si că El este întreit în Persoane – Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită; că
Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că poartă grijă de ea
şi de fiecare făptură din ea, şi cu atât mai mult de om; că în
afara lumii acesteia văzute este şi o altă lume, nevăzută, a
duhurilor netrupeşti, din care o parte a căzut şi luptă împotriva
lui Dumnezeu cu înverşunare; că am fost făcuţi pentru fericire,
însă, din insuflarea duhului răutăţii călcând porunca, am
căzut în protopărinţi şi răbdăm necazuri potrivit dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu; că Dumnezeu a arătat faţă de noi o
nemărginită milostivire, binevoind ca Dumnezeu-Fiul să Se
întrupeze şi să pătimească pentru noi, că Acest Domn,
îndreptăţindu-ne pe noi prin moartea pe cruce, a deschis intrare
la noi darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh; că Acest Duh,
după înălţarea la cer a Domnului, S-a revărsat asupra Sfinţilor
Apostoli, iar prin ei şi asupra întregii omeniri, a înfiinţat pe
pământ Sfânta Biserică, vindecătoarea, luminătoarea şi
sfinţitoarea noastră; că cel care, unindu-se cu Biserica aşa cum
este unit un mădular cu trupul, umblă în duhul ei, numai acela
umblă în adevăr şi îşi pregăteşte fericirea în veşnicie; că
moartea desparte sufletul de trup, dar acestea se vor uni din nou
după înviere şi împreună fie vor fi fericite, fie vor pătimi
veşnic, potrivit felului în care a lucrat omul pe pământ.
Iată
adevăruri! Cine şi le însuşeşte unul după altul, acela alungă
minciună după minciună şi intră tot mai mult pe tărâmul
luminii. Iar atunci când mintea se umple de tot adevărul şi se
uneşte astfel cu el şi se pătrunde de el în aşa fel încât nu
numai că nu îngăduie nici un gând împotriva lui, ci, dimpotrivă,
supune lui şi verifică prin el orice gând al său şi tot efortul
său intelectual, omul alungă din sine tot întunericul şi se face
pe de-a-ntregul luminat şi purtător de lumină. Mintea lui este
mintea lui Hristos, potrivit apostolului (I Cor. 2, 16).
El
se schimbă la faţă din omenesc în dumnezeiesc şi, îmbrăcându-se
în lumină din întunecat ce era, luminează în sine însuşi şi
îi luminează şi pe toţi cei dimprejur. Acesta este singurul
mijloc de înnoire prin duh a minţii noastre (v. Efes. 4, 23).
Aşadar cu această înnoire a minţii să vă schimbaţi la faţă
(v. Rom. 12, 2), ştiind că toate celelalte învăţături, sunt
potrivit apostolului, sunt gâlcevi ale răilor grăitori în deşert,
stricaţi la minte, care înşeală şi se înşală (v. I Tim. 6, 5;
II Tim. 3, 8; Tit 1, 10).
Să
mergem mai departe. Înţeleptul Solomon spune că Dumnezeu l-a făcut
pe om drept sau, aşa cum lămureşte Macarie cel Mare, l-a împodobit
cu toată virtutea: cu frica de Dumnezeu, cu smerenia, cu blândeţea,
cu înfrânarea, cu dragostea şi aşa mai departe. Când omul a luat
aminte la sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răutăţii
egoiste, care, crescând, a dat naştere spinilor patimilor, care au
înăbuşit virtuţile. Fiecare virtute a fost acoperită şi
înăbuşită de patima potrivnică ei, şi omul a devenit în loc de
blând – nestăpânit, în loc de smerit – trufaş, în loc de
iubitor – urâtor şi invidios, în loc să fie iubitor de
împărtăşire a ajuns pretenţios şi interesat, şi aşa mai
departe.
Era
luminat cu lumina dreptăţii şi a sfinţeniei, şi a devenit
întunecat cu răutatea şi patimile. A venit Domnul să refacă
frumuseţea noastră cea dintâi, şi iată ce porunceşte: fericiţi
cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de
pace, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei răbdători.
„Lepădaţi,
zice, patimile, care vă necinstesc şi vă întunecă, şi fericiţi
veţi fi. Refaceţi în voi înşivă curăţia obiceiurilor, întru
care era fericit strămoşul Adam si sunt fericiţi locuitorii
cerului”.
Fiţi
sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I Petr. 1, 16). Şi aici
nu este nimic de prisos şi exagerat, pentru că noi suntem după
chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost stricat prin cădere.
El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac pictorii tablourile
stricate. Ei ghicesc formele părţilor, găsesc culorile potrivite,
aşa cum erau în original, şi refac astfel, parte după parte,
întreg tabloul, aşa cum era acesta la început. Trebuie să refacem
dispoziţiile cele bune, potrivnice patimilor. Astfel, să stingem
mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim egoismul
şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne întărim
în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai
osândi si să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necuvenite, ci
să dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după
patimă şi înrădăcinând virtute după virtute, ne vom
întoarce la curăţia dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi,
ne vom îmbrăca în cel nou, care este zidit după chipul lui
Dumnezeu, întru dreptate şi întru cuvioşia adevărului (v. Efes.
4, 22, 24), ne vom îmbrăca în Hristos, umblând întru înnoirea
vieţii (v. Rom. 6, 4).
Lumina
adevărului şi curăţia sfinţeniei şi a despătimirii sunt cele
două laturi ale schimbării noastre la faţă lăuntrice. Nu o putem
împlini singuri nici pe una, nici pe cealaltă. De aceea ni s-a
făgăduit şi ni se dă harul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine.
Scânteia lui este pusă prin Sfântul Botez. Focul lui este hrănit
toată viaţa prin Sfânta Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de
înteţit este înteţit prin împărtăşirea de toate rânduielile
rugătoare şi sfinţitoare ale Bisericii, fiind de trebuinţă
credinţa şi faptele cele bune. Atunci când scânteia, căzând
într-o materie care se aprinde cu uşurinţă, este înteţită de
către vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi în noi,
atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la botez şi este
nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin
ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu numai
înlăuntrul nostru, ci şi în afară.
„Foc,
zice Domnul, am venit să aprind pe pământ, şi cât aş dori să
se aprindă cât mai curând!”
Acest
foc este focul harului Atotsfântului Duh, Care S-a pogorât în
chipul limbilor de foc şi aprinde foc duhovnicesc în inimile celor
ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este. Şi să aveţi râvnă
pentru păstrarea şi înteţirea acestui foc. Când în om este
acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se face lesne. El
aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru ca aripile
la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh, iar
în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de
Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înalţă la
desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage
din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă
firea noastră, cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi.
Metalul nobil, introdus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă
sunetul său, foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul,
unindu-se cu duhul nostru, îi împărtăşeşte curăţia sa cea
dumnezeiască, atât conştientizată lăuntric, cât si vădită în
afară.
Iată
mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne însuşim dogmele
credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să dezrădăcinăm
patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar în
primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care
sunt cuprinse în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la
faţă omul nostru lăuntric, tainic. Acesta va fi Ioan al nostru –
haric, Iacov — drept, Petru – râvnitor în credinţă. Aşa se
împlinesc în noi legea şi prorocii – Moisi şi Ilie! Iar
sfârşitul care este? Acela despre care Ii vorbeau ei Domnului: a
intra în slavă după ce vom fi suferit şi pătimit în ostenelile
de a plăcea lui Dumnezeu, înainte de a-şi lua zborul în văzduh,
fluturii cei frumoşi sunt închişi în crisalide urâte la
înfăţişare: si omul nostru lăuntric, atunci când lucrează asa
cum îi arată Dumnezeu, se pârguieşte în pofida învelişului
grosolan al trupului şi a exteriorului lipsit de strălucire. Când
va veni sorocul, el va lepăda trupul cel gros, se va rupe din
legăturile dinafară, în care îl ţine curgerea vieţii acesteia,
şi işi va lua zborul în Sus – către Dumnezeu, în ceata
îngerilor şi a sfinţilor, ca să petreacă acolo de-a pururea,
întru veselie şi bucurie, până la învierea cea de obşte, când
va începe deplina fericire fără sfârşit.
Domnul
să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât schimbându-vă la faţă
aici să vă învredniciţi a intra în slava Lui în veacul ce va să
fie. Amin!”
(din:
Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti,
2009)
Sursa:
Cuvantul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu