Evanghelia
Luca
10, 38-42; 11, 27-28
În
vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele
Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea
Maria, care şezând jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta
cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi,
apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat
singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus,
răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti
de multe; dar un singur lucru trebuie. Maria însă şi-a ales partea
cea bună, care nu se va lua de la ea.
Iar
când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi
glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a
purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este,
dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc pe el.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul
– Adormirea Maicii lui Dumnezeu –
nădejde a trecerii la viaţa veşnică.
În
toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea
Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că
ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată
şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul.
Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării
noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o
dobândi.
Iată
icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară
Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul,
înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele
Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este
însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de
mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se
strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi
apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi:
„Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când
slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.
Văzând
cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei,
precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are
asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu
se poate înfrâna să nu strige:
Binecuvântat
fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre
moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită,
păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)
Păgânii
n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel.
Nădejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură
deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei
morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt
de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut
această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului –
şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în
nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a
dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat
mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga
Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip
vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o
dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi
totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu
numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1,
11).
Duhul
cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în
această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ
şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată
apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi
împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să
adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi
de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau
în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile,
iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este
socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au
acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii
care le stătea înainte.
Greu
le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi
în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că
cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit
împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc.
21, 7).
Aşa
că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru:
în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea
care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare
şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să
răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş
putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre
nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este
nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna
că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru
minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că
dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar
neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care
se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc
cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau
consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru
ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu
a pătruns în sfera vierii noastre duhovniceşti, că acest
oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el
ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă
prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de
acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului
nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se
ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de
plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea
sufletului în pofida tuturor potrivniciilor dinafară şi prin
necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am
fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are
loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel
in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca
un om fără Dumnezeu.
Dacă
ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor
trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini
se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini.
Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea
noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te
împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin
împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte
în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că
stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum
de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în
sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl
aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi
pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când
calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care
vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună
ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.
În
viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji
Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul
său, aprinde şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când
omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou
nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc
una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi
dinafară sunt cuprinse de nădejde – şi însuşi Dumnezeul
nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai
mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este
în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?
Domnul
să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi
în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă
îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi
râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11),
ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7).
Amin!
De
ce este numită „adormire” moartea Maicii lui Dumnezeu?
Cum
să ne pregătim pentru ieşirea din această viaţă în aşa fel
încât s-o întâmpinăm nu numai fără frica necazului, ci chiar
cu bucurie?
Acum
prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu
Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă
moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii
oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate
pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile
morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a
descoperit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus
Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace,
lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit,
după istovirea trupului de către ostenelile zilei.
Dar
nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da.
Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi
suntem copiii ei. Ea merge înainte, noi avem datoria să o
urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Adormire noi,
care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să
ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere
cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică
şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei
adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem
la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?
Moartea
nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul.
Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii
dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat,
ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul
din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci
doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le
aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie
sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina
nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de
bucurie... Si anume:
1.
Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de
tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e
pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de
pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se
desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu
sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se
desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri
faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte
după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit
şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e
pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin
de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în
cealaltă viaţă.
Bineînţeles,
nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri.
Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele
încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum
am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi
îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată,
ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile
pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum
paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând
asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă
din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe
dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu
cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit
în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu
totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom
deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul
acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi
gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc,
aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.
2.
Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea
sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură
teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te
arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui
ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând
toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut
vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât
mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze
înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul
dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste
noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea
Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine
fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă,
să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit,
să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă.
Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea
de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu
mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă.
Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu
spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg
păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa
noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui
Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat
înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în
veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit
pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar
zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi
Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi
dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta
lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că
el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără
cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers
îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului
un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui
cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I
In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va
mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea
împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege
ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta
înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit,
întrucât acolo va mijloci pentru el Fiul Unul-Născut al lui
Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe
cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi
împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28)
Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi
de acum să nu mai păcătuiască…
3.
Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică
la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai
adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea
nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucurie. Unii
pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori
sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în
casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece
presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de
avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu
inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor
pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea
bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori
trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci
chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care
spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să
fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare
dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să
fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe
Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea
putinţa de a vedea frumuseţea feţei Lui… în locaşurile
cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi
viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum
cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi
cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire
va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi
mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul
la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor
pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur
prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi
prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gustând
dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl
va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va
fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer
curat dintr-o cameră înăbuşitoare.
Iată
tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem
împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute
după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine
dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea
din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de
căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.
Fraţilor
şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest
pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri…
şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie
plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii
noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din
această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele
pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata!
Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală
purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică.
Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să
pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de
acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom.
8, 18). Amin!”
Referinta:
Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti,
2009
Sursa: Cuvantul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu