Ierarh de statură patristică, ctitor și cărturar deopotrivă, dar mai cu seamă un rugător și mijlocitor pentru neamul său, care a dobândit îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, vlădica Justinian a intrat adânc în conștiința credincioșilor, îndrumându-i chiar și după moartea sa. Un chip luminos, vesel, dar atent la sine însuși, vlădica știa să te ridice din orice cădere, încurcătură sau moarte sufletească, reașezându-te pe Calea care duce la Viață, descoperindu-ți sensul și Adevărul suprem pe care L-a trăit cu toată ființa sa.

Născut în inima Maramureșului, într-o casă de țărani din satul Plopiș, în Duminica Mare a anului 1921, „când intrau toți preoții în slujbă și se auzeau clopotele la toate bisericile”, viitorul ierarh a ales din tinerețe să se dăruiască lui Dumnezeu în viața monahală. La 20 de ani a intrat pe poarta Mănăstirii Rohia, închinându-i lui Dumnezeu întreaga-i viață, cu darurile și slăbiciunile sale, ca să dobândească libertatea și bucuria mult dorite: „Aceasta a fost o chemare puternică. Pentru că eu n-am întâlnim niciodată un călugăr, nici n-am văzut vreo mănăstire până atunci.”

„Starețul de la Rohia e omul lui Dumnezeu și ne va ajuta”
Mănăstirea Rohia, unde a viețuit 32 de ani, cei mai mulți ca stareț, a gândit-o și a plămădit-o după chipul sufletului său, reușind să îmbine armonios trăirea monahală și cultura creștină. Aici îl primește pe Nicolae Steinhardt, evreul convertit și botezat în închisoare, care își scrie, în liniștea mănăstirii, mărturia întâlnirii sale cu Dumnezeul Cel Viu: Jurnalul fericirii. Nevinovăția „copilărească” pe care i-o conferea viața de rugăciune îi fascina pe toți. Ioan Alexandru, un alt fiu duhovnicesc al său, i se confesa: „Ce iubesc eu în Dumneavoastră este o copilărie limpede, rămasă neatinsă și fermecătoare, rară la oamenii mai în vârstă.” Oamenii cu nedumeriri și necazuri spuneau: „ne ducem la starețul de la Rohia; acela e omul lui Dumnezeu și ne va ajuta.”

Dumnezeu a avut planul Său cu el și l-a ferit de închisoare, dar nu a fost lipsit de durerea adusă de prigoana împotriva Bisericii. După Decretul 410 din 1959 a rămas singur în mănăstire și adesea mergea în pădure, plângând de dorul fraților săi. L-au întărit dăruirea și râvna pe care le-a întreținut mereu, precum și oamenii care îi cereau mereu ajutorul. ,,Dumnezeu nu m-a lăsat singur. Mi-a trimis poporul! Două modele am avut în viață: pe Iisus Hristos și poporul român, țăranul muncitor cu palmele bătătorite!” Chiar dacă a fost constrâns să plece, nu a făcut-o, zicând: „Veniți și dați-mă afară. Eu nu pot să plec dacă îmi porunciți. Alungați-mă voi!” Nu au îndrăznit să îl alunge din cauza poporului.

„Nu m-am învrednicit și eu să mor martir”
Vlădica Justinian povestește cum a ales să rămână în țară și cum Dumnezeu l-a ferit de închisoare: „Mi s-a propus de o mare personalitate din Apus să plec din țară. Și i-am răspuns ferm: «Nu vreau!» Și a rămas francezul foarte mirat: «Nimeni nu mi-a răspuns atât de ferm.» «Nu pentru că îmi place regimul, ci pentru că nu am dreptul să plec. Dacă aș putea să iau cu mine țara și poporul român, să-l duc în alt spațiu, fericit și liber, aș face-o. Dar eu să evadez și să mă rup de popor, pentru propria mea satisfacție, asta nu pot.»” Mai târziu, s-a dat ordin să fie arestat. Trei echipe de securiști au încercat să ajungă la mănăstire, dar nu au reușit. În tot acest timp, familia la care fuseseră găzduiți securiștii s-a rugat cu lacrimi. „Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, pentru că El a știut că are nevoie de un om aici, care să facă slujbe lui Dumnezeu. Așa se întâmplă că nu am fost și eu ridicat și nu m-am învrednicit și eu să mor în fundul unei pușcării. Dar am fost martir aici, slujind lui Dumnezeu și formând conștiințe.”

Poporul a cerut în 1973 să fie numit episcop. Așa a rezistat atâția ani în fața Securității și Regimului comunist. A participat, mai târziu, la momentele din decembrie 1989, la Cluj, unde era Episcop-vicar. Atunci, împotriva ordinelor autorităților, a pus să se deschidă Catedrala, așa cum cerea mulțimea adunată în fața lăcașului de cult, și să se tragă clopotele.

În iulie 2011, a fost decorat cu Steaua României în grad de Cavaler. Și într-adevăr, vlădica a fost un adevărat cavaler al credinței, curajului, demnității și delicateții de-a lungul întregii vieți.

Nu i-a uitat niciodată pe compatrioții care au suferit în temnițe pentru singura vină că nu au vrut să fie trădători față de credința strămoșească și față de prieteni. Despre ei spune că „toți trebuie să fie declarați martiri. Nu putem alege, pentru că toți au murit pentru dreptate și libertate. Eu am un obicei de pe când eram la Cluj: la ora 2 se retrăgeau autobuzele și atunci îmi deschideam și eu geamul și începeam să mă rog pentru cei ce erau în temnițe și în beciurile Securității. Întreaga societate are nevoie din când în când ca cineva, undeva, să deschidă geamul, să se uite peste oraș și să zică: «Doamne, iartă-ne!» Condiția martirilor este dreapta credință. Și niciodată un martir nu se laudă cu chinurile lui. Noi îl lăudăm. Ei, cei care au fost eliberați, așa ziceau: Nu-i condamnați pe cei care ne-au chinuit! – adică nu voiau să-și piardă dreptul de martiri. Iată, țara s-a eliberat de regimul care a ucis floarea societății românești. Iar noi am început să uităm. Foarte grav! Pentru că uitarea aduce pedeapsa. Dacă uiți ceea ce nu trebuie să se uite, se poate întâmpla să se repete acel lucru. Uitarea ne poate arunca din nou în prăpastia din care am ieșit… Prin jertfă se ajunge la sfințenie, nu prin abuzuri. Aceștia care au pătimit în închisori, chiar dacă erau călcați în picioare, erau mai luminoși decât îngerii din cer.”

Când i s-au făcut urări la 92 de ani, a primit cu smerenie, adică cu realism, aprecierile oamenilor: „Unii te laudă că ești foarte bun, alții te laudă că ești foarte rău. Cine are dreptate? Nimeni. Omul este așa cum l-a lăsat Dumnezeu. Fiecare este făcut din cele două categorii: suntem și sfinți și oameni cu neputințe. Așa suntem lăsați de Dumnezeu și așa e corect să ne privim.”

„Să fim fericiți, de mii de ori fericiți că suntem dreptcredincioși”

Vlădica Justinian a ținut foarte mult la păstrarea nealterată a credinței creștine drept-slăvitoare și la unitatea credincioșilor: „Este foarte important să păstrăm unitatea în duh în Biserică. Nu să ne credem mai deștepți și să facem breșe în interiorul Bisericii. Să nu facem dezbinare sub nicio formă. Dacă nu ești lămurit cu o problemă, întreabă, întreabă mai multe persoane. Întrebarea nu are greșeală. Asta am auzit-o de la mama mea. Cu toate puterile noastre să iubim dreapta credință, căci, iubind dreapta credință, iubim Adevărul, Îl iubim pe Hristos. Biserica ce se numește astăzi Ortodoxă este Biserica autentică, cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Are toată învățătura clară și limpede, fără niciun fel de erezie sau de greșeală. Asta-i frumusețea! Cultul nostru este atât de frumos! Fiecare cântare exprimă o învățătură de credință profundă. Nu-i nimic la întâmplare. Să fim fericiți, de mii de ori fericiți că suntem dreptcredincioși. Biserica Ortodoxă nu e în pericol. Doamne păzește! Suntem în pericol noi, căci noi suntem păcătoși. Dar instituția divino-umană care este Biserica nu este în pericol, fiindcă ea este condusă de Însuși Domnul Iisus Hristos.”

Când, în 1978, BBC a realizat un documentar despre vlădica Justinian, realizatorul a comentat întâlnirea cu el: „Atât timp cât icoanele stau în ramele lor, totul este în regulă. Dar când le vezi pășind spre tine, e oarecum îngrijorător.”

În vârstă de 95 de ani, dar cu un suflet mai tânăr parcă decât al oricărui tânăr de azi, Arhiepiscopul Maramureșului a fost chemat, în 30 octombrie 2016, să vegheze de sus pentru neamul său, nu înainte de a lăsa mărturie despre sensul vieții: „Prietenul meu cel mai drag mi-a fost din copilărie până astăzi Sfânta Scriptură și cărțile. Acestea m-au ajutat să acumulez cunoștința prin care să-mi pot face slujba de slujitor al lui Dumnezeu. Toate problemele esențiale mă interesează și acum. Am trăit și trăiesc viața cu cea mai mare cutremurare, știind că ne înconjoară nesfârșitul, că ne stă în față eternitatea. Am căutat pe toate căile să nu mă pierd în acest infinit necunoscut cutremurător. Eternitatea începe cu ceasul morții.”

Cuvinte duhovnicești

Fecioara Maria a primit numele de „Maica Domnului” de la Duhul Sfânt, prin gura Elisabetei. Acesta e numele ei adevărat, numele cel mai frumos și mai minunat, numele unic, pe care numai ea l-a purtat. Ce dar neprețuit ne face Hristos pe cruce! „Iată mama ta!” Mântuitorul nostru ne lasă tot ce avea mai scump pe lume: ne lasă pe Maica Sa, făcând din toți fiii Evei, copiii Mariei; din fiii pierzării și ai morții, fii ai vieții și ai fericirii.

Pacea, liniștea, bucuria și fericirea în viață le aflăm numai dacă găsim pe cineva care ni le poate asigura, prin prezența și cuvântul său. Acest lucru ni-l poate oferi numai Iisus Hristos, pe Care Îl știe toată lumea de pe pământ, dar pe Care Îl cunosc foarte puțini. Este cu totul altceva să cunoști pe cineva, să-l asculți, să-l urmezi, să-i dăruiești gândurile și dorințele tale, viața ta, ca apoi viața să ți se umple de lumină, de dor, de dragoste față de acel Cineva.

Pe om trebuie să-l privești cu cel mai înalt respect, dar și cu o compasiune adâncă; cu încredere, dar și cu prudență, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălășenii, însă și de greșeli ireparabile.

Cum să-mi fie frică de moarte, când știu că dincolo de pragul morții mă așteaptă Stăpânul meu, Domnul și Dumnezeul meu Iisus Hristos!

În fond, iadul constă tocmai în egoismul închis în sine. Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul, fiecare își trăiește propria catastrofă și nenorocire.

Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. Sufletul din care nu se înalță spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniș, locuită numai de păsările întunericului. Un suflet care nu știe a se ruga nu va ști ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogățiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă.

Familia este ca un organism. Capul și trupul formează o singură ființă. Dar această ființă, pe lângă cap și trup mai are și suflet. Și bărbatul și femeia au suflet și trebuie să fie atenți la ce le poruncește sufletul, la fiecare. Bărbatul e coroana, femeia este floarea, este frumusețea vieții. Respectați toate femeile, cu toată inima. Sunt foarte multe femei batjocorite, nedreptățite. Dar nu avem dreptul să asuprim, să punem mai sus capul decât trupul sau trupul decât capul. E un singur corp și un suflet și are conștiință și trebuie amândoi să asculte de glasul sufletului.

Divorțul și desfrâul sunt păcate atât de mari, încât mă mir că ne mai rabdă Dumnezeu, că nu ne pedepsește, că nu vine potopul peste noi. Și va veni potopul peste noi când Dumnezeu nu va putea răbda până în capăt fărădelegile noastre. Va trimite peste noi biciul Său. Peste tot Globul. Căci toți suntem răspunzători.

Voi sta la poarta Raiului și voi aștepta să sosiți cu toții acolo!