 |
| foto: Anca Larisa (OrthPhoto) |
–
Părinte,
ați spus că avem nevoie de credinţă, smerenie şi dragoste. Ce ar
trebui să facă omul ca să se smerească? Ni se spune: smereşte-te!
Dar cum să te smereşti?
–
Sunt
tot felul de nuanţe aici, de la om la om. Părinţii
ne spun, sigur, Avva Dorothei ne vorbeşte despre calea ce duce la
smerenie. Smerenia în sine e de necuprins, de neînţeles cu mintea,
fiind dumnezeiască. Dar Părinţii vorbesc despre o cale ce duce la
smerenie. Avva Dorothei spune despre trei lucruri. Zice despre
rugăciune: cultivând rugăciunea, silindu-ne fiecare, după
dragostea lui, după credinţa lui, să cultivăm rugăciunea, să ne
rugăm, în chip firesc se sădeşte în noi smerenia, pentru că în
rugăciune ţii vie conştiinţa faptului că binele îţi vine de la
Izvorul binelui, că nu eşti tu Izvorul binelui. Tu te legi de
Izvorul binelui, și atunci nu-ţi mai atribui anumite lucruri, ci ai
conştiinţa vie că binele îţi vine din Izvorul binelui, prin
rugăciune.
Apoi
spunea, iară: în relaţia cu aproapele să nu te înalţi faţă de
nimeni. Şi un alt lucru, în cele ale vieţii, „osteneala
trupească” zic ei – adica
si cele trupesti cumva ajuta la smerenie. Să
spun cum am înţeles eu lucrul acesta. Pentru un şofer, de exemplu,
o stare de suflet are când e la volanul unui Jeep, şi alta este
când ar fi la volanul unui Trabant, dacă ar mai circula azi un
Trabant de pe vremuri. Adică şi lucrul smerit te smereşte. Nu-i
obligatoriu, nu reducem smerenia la asta. Că poţi să te mândreşti,
să găseşti o cale de-a te mândri chiar şi când conduci un
Trabant. Dar totuşi Părinţii ne dau o înţelegere: lucrurile
simple, nu lucrurile strălucitoare. Să avem atragere către
lucrurile modeste ale vieţii – în îmbrăcăminte, în purtare,
în toate, lucrurile simple te ajută.
Dar
Părinţii spun că acestea sunt căi către smerenie: Rugăciunea, a
nu te înălţa faţă de aproapele şi a merge către lucrurile
smerite ale vieţii. Dar smerenia în sine este de nedefinit, de
neînţeles. Smerenia… Sfântul Ioan Scărarul, într-un text atât
de frumos, încearcă să cuprindă în cuvânt, şi apoi
concluzionează că este neputincios cuvântul în a surprinde ce
înseamnă smerenia. Şi ştiţi că la Avva Dorothei e şi discuţia
Avvei Zosima cu un filosof, care filosof îi spune Avvei Zosima: „Cum
poţi să spui despre tine că eşti păcătos?! (adică: cum te poţi
smeri?) Dar tu nu vezi că eşti sfânt?! Tu nu vezi că lucrezi
poruncile?!”. Şi Avva Zosima nu ştia ce să-i spună, şi-i zice
doar atât: „Nu mă suci pe mine, că eu așa sunt!”. Avva
Dorothei însă a găsit şi un răspuns pentru filosof, care l-a şi
mulţumit pe filosof. Şi Avva Dorothei i-a răspuns în felul
acesta:
„Aşa
cum, deprinzând o meserie, nu poţi să surprinzi momentul și să
spui: în momentul ăsta am deprins-o – croitoria, nu poţi să
zici «în momentul ăsta am deprins-o» –, ci stai lângă un
meşter și, stând lângă el, încercând, greşind, la un moment
dat constaţi că stăpâneşti meseria, aşa şi aici, din lucrarea
poruncilor, în chip firesc se naşte în suflet smerenia”.
În
porunci este ascuns Hristos. Prin strădania de împlinire a
poruncilor, de atragere către dorinţa de a-L urma pe Hristos, la un
moment dat omul descoperă că însuşirile lui Hristos i se comunică
şi lui. Iar Hristos este smerit.
“Învăţaţi
de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29)
Adevărata
smerenie și falsa smerenie
Am
zis lucrul acesta pentru că unii oameni, nu ştiu cum să spun… e
mult spus că se automutilează construindu-şi comportamente
„smerite”. Tot aşa, încercând să-şi construiască smerenia
cu mintea şi cu propria simţire. Nu se poate asta. E ceva foarte
fals, e ceva care sună fals şi poate să devină foarte vătămător.
E ca un om care îmbracă o haină care nu i se potriveşte. Şi vezi
că-l strânge acolo, îi stă urât în partea aia, nu merge aşa.
Și omul din afara Bisericii te simte. De-aceea mulți zic că
oamenii de la biserică sunt mai răi. E mai greu să te înţelegi
cu ei. O doamnă spunea la un moment dat că, atunci când s-a
apropiat de Biserică, s-a simţit bine la început, dar după vreo
doi-trei ani a zis: „Simt nevoia să-mi caut prietenii de dinainte
de Biserică. Pentru că pot cu aceia să vorbesc normal. Aceştia
din Biserică, când vreau să le spun ceva firesc, îmi livrează
reţete duhovniceşti. Îmi vorbesc în sentinţe, în parabole ale
Sfinţilor Părinţi. Eu vreau să vorbesc cu omul, simplu, firesc”.
Şi i-am dat dreptate. Dar m-aş fi bucurat şi să fie mai
înţelegătoare.
–
Nu
că sunt rele parabolele şi sentinţele, ci ele nu exprimă viaţa
lăuntrică…
–
Și
omul are dreptate, în sensul că simte că acela şi-a pus o haină
care-i stă rău. Nu i se potriveşte, e strâmtă, nu-i cade bine.
Şi omul tocmai asta are tendinţa să respingă – căci parabola e
bună, cuvântul de la Sfântul Părinte este bun, este frumos. Aşa
și cu smerenia: una-i un produs de firmă şi una-i contrafăcut! –
nu poţi s-o contrafaci, s-o fabrici.
Aşa
zic Părinţii, că dacă în sufletul nostru se trezeşte dorul după
Hristos, într-o oarecare măsură Îl cunoaştem, ne întâlnim cu
El. Dar, de fapt, El ne caută mai întâi de a-L căuta noi pe El.
De acolo se naşte în suflet dorinţa de a-I păzi porunca. În
strădania de împlinire a poruncii – în poruncă fiind Hristos
ascuns –, El ni se comunică. Şi de la El primim smerenia, că
este o însuşire a Lui. Smerenia autentică, adevărată. Încă
Sfântul Siluan zice că smerenia lui Hristos este de neatins.
Smerenia prin care ne socotim mai răi decât toţi este smerenia
ascetică, smerenia în care este prezent, într-o pondere mai mare
cumva, efortul omenesc, demersul omului către Hristos – e
adevărat, binecuvântat de Hristos acest efort. Dar smerenia lui
Hristos Însuşi, care este fiinţială, este de neajuns pentru om:
însetează omul după ea şi nu-i ajunge o viaţă pentru a o
dobândi. Este smerenie fiinţială.
0 comments:
Trimiteți un comentariu