Când știința, filosofia și religia se armonizează într-o persoană: Sfântul Arhiepiscop și Doctor chirurg fără de arginți Luca al Crimeii (1877 – 1961)

joi, 11 iunie 2015

| | |




(Referat prezentat în cadrul Courses on the Relation Among Science, Religion and Philosophy from an Orthodox Christian Perspective - noiembrie 2011)

Prin Pronia divină, pe lângă tot ceea ce s-ar putea transpune în cuvinte despre interrelaționarea știință – religie – filosofie, au existat și desigur, există încă, persoane care prin însăși viața lor indică un mod viu și real prin care se face această conexiune.

Una dintre acestea este Sfântul Arhiepiscop Luca, pe numele de mirean Valentin Felixovici Voino-Iasenețki din Crimeea. Urmând studii de pictură, istorie, filosofia dreptului, economie politică, el medita intens la chestiuni de teologie și filosofie. Deși nu primise educație religioasă propriu-zisă în familie, în calitate de creștin-ortodox vizita frecvent Lavra Peșterilor de la Kiev, locul care-l marcase cel mai mult.

Înclinat îndeosebi spre slujirea aproapelui, Valentin este îndrumat spre studiul medicinei, urmând cursurile Facultății Sfântul Vladimir din Kiev. Talentul său la desen a fost direcționat înspre anatomie, efectuând nenumărate studii pe cadavre. Inițial, după absolvire, în 1903, a vrut să devină medic comunal, deși din timpul facultății se remarcase, dând semne că ar putea deveni cu ușurință om de știință. Ca să ajute pe oamenii simpli de la țară, în rândul cărora circula ca boală frecventă orbirea, a urmat cursurile Clinicii de Oftalmologie din Kiev, transformându-și propria casă în cabinet provizoriu pentru consultarea bolnavilor. Înainte de a-și putea împlini visul de a deveni medic comunal, izbucnind războiul ruso-japonez, s-a înrolat voluntar în detașamentul Crucii Roșii, ajungând chirurg. Executa zeci și sute de operații, ireproșabil, “cu ajutorul lui Dumnezeu”, după cum mărturisește el însuși. Apoi a ajuns medic la Verhni Liubaz, în regiunea Kursk, dar faima lui ajunge atât de mare, ca a unui chirurg încercat, încât este asaltat de bolnavi. Reușește operații de redare a vederii persoanelor oarbe și începe să scrie articole științifice, în domeniul medical. Toată ziua opera, iar noaptea cerceta pentru a descoperi noi căi de a ajuta pe oameni, prin progresul medicinei. În privința bolnavilor se străduia să nu facă deosebire între bogat și sărac, potrivit învățăturii creștine, având ca modele personale pe Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian.

După o vreme, a plecat la Moscova, pentru a-și lărgi studiile și a-și elabora teza de doctorat. Între timp își întemeiase o familie, împreună cu infirmiera Ana Vasilevna Lanskaia, având și copii. Era interesat în mod special de anestezia locală, ca înlocuire a celei totale. Ideea lui era să facă mai suportabilă durerea bolnavilor și să ușureze lucrarea medicilor. Trebuia să învețe limba franceză, limba germană și să citească în jur de 500 studii în aceste limbi. În 1908 începe să publice primele studii științifice. În total a realizat 40 lucrări științifice. “Am găsit un mod de a face injecție în mijlocul nervului sciatic, dar și un mijloc de aplicare a acestei anestezii locale la extremitățile mâinilor.” – mărturisește el.

Cercetarea sa științifică s-a făcut cu întreruperi, din cauza lipsurilor materiale extreme. De aceea, s-a retras o vreme din nou ca medic la țară, în condiții primitive. De fapt, de fiecare dată când a lucrat într-un spital de provincie, a avut parte de condiții improprii: număr mic de paturi, fără curent electric, fără apă curentă, fără aparatură. “Îl chemau deseori noaptea la spital. Se pregătea în liniște și pleca. Nu se enerva niciodată când îl chemau.” – mărturia slujnicei lor. Doar când avea concediu își permitea să meargă la Moscova, la studii: “Lucram de dimineața până seara la Institutul profesorului Rein și a profesorului Karuzin, la catedra de anatomie descriptivă. Acolo am studiat aproape 300 cranii și am găsit un mod inedit de a face injecții în secțiunea a doua a nervului triadic, în imediata ieșire a lui din orificiul circular.”

Dacă întâlnea anumite tipuri de probleme frecvente în practică, se străduia să găsească în cel mai scurt timp soluția, generalizând-o prin teorii publicate. Opera absolut orice parte a corpului, fiind preocupat în mod special de chirurgia infecțiilor septice, dar și de studiul bacteriologiei, anatomiei patologice și histologiei. La spitalul de provincie din Romanovka  și-a creat un laborator special pentru studiu, cu echipamentele necesare cumpărate din banii proprii.

Era un om cu principii morale înalte, peste care nu trecea niciodată. Nu a acceptat să facă niciun avort.

Colegii lui vedeau cu compătimire și durere cât de sărăcăcios este îmbrăcat. Se întrebau cum reușește să reziste. Însă ca om de știință îl admirau și îl invidiau. Îndeosebi pentru exercițiul lui practic și experiența chimică. În Pereslavl Zaleski făcea în fiecare an de la 650 până la 1000 de operații.” (Iar 7 chirurgi împreună făceau în același spital 1500 operații pe an)

Teza de doctorat și-a dat-o în anul 1916, pe tema anesteziei locale. I-a impresionat pe profesori, care l-au notat cu zece. “Ne-am obișnuit ca tezele de doctorat să fie scrise de obicei pe teme propuse de profesori, cu un scop anume: candidații la doctorat să fie numiți în funcții publice, să urce mai sus, iar valoarea științifică a tezelor acestora nu este foarte importantă. În cazul de față am avut impresia că am auzit ciripitul unei păsări care nu putea să nu cânte și am prețuit mult asta.”
- mărturia profesorului Martinov din comisie.

Deși a revoluționat chirurgia legată de rinichi, stomac, splină, fiere, inimă și cap, cele mai reușite operații erau cele de ochi; foarte mulți orbi și-au recăpătat vederea. În perioada în care a fost doar medic, nu avea timp să meargă frecvent la biserică. Lucra aproape non-stop. În timpul războiului civil din Rusia – 1917-1920, opera în timp ce se trăgea cu gloanțe, în Tașkent. Pentru răniți, era chemat la orice oră.

Prima dată a fost arestat în 1921, la denunțul nedrept al unui funcționar ce-i purta pică, de către bolșevici. A fost eliberat prin minune.

Procedura sa înainte de operații: își făcea semnul crucii, se ruga câteva minute înaintea Icoanei Maicii Domnului din sala de operații (întotdeauna avea una acolo), cu o bucată de bumbac înmuiată în iod făcea semnul crucii pe corpul pacientului, la locul unde urma să-l opereze, abia apoi cerea bisturiul. În 1920, o comisie de control din partea puterii atee a dat ordin să fie scoasă icoana sa din sala de operații. Atunci, doctorul a plecat acasă, lăsând mesaj că se va întoarce numai când icoana va fi la locul ei. Desigur, comisia nu a fost de acord. Dar cum tocmai trebuia operată soția unui șef de partid și el era cel mai bun chirurg din zonă..., i s-a îndeplinit rugămintea.

Din 23 ianuarie 1918, în Rusia începe prigonirea Bisericii de către Stat. În același timp, în 1922, un grup de preoți din Petersburg au înlăturat instituția Patriarhiei din Rusia, întemeind ceea ce s-a numit “Biserica vie”, un fel de cal troian al regimului ateu în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceștia erau susținuți de guvern, pe care și ei îl aclamau, încercând cumva să liberalizeze chiar învățătura de credință, să aducă modernismul în Biserică.

Între timp, în ianuarie 1921, doctorul Valentin este hirotonit fulgerător de arhiepiscopul canonic Inochentie în preot. “Preasfințite, dacă este voia lui Dumnezeu să mă fac preot, atunci mă voi face.” Între timp, soția lui Valentin murise și o infirmieră îngrijea pe cei 4 copii ai doctorului, iar din 1920, celebrul chirurg fusese numit în același timp profesor universitar la Facultatea de Medicină din Tașkent, pe catedra de anatomie topografică și chirurgicală.

Din momentul hirotonirii, a început să fie jignit, desconsiderat, chiar și de către studenți, majoritatea atei. Venea la spital în reverendă, cu crucea, și i-a rugat pe toți să-i spună “părintele Valentin”. În acea vreme, era director al Spitalului General din Tașkent, participa la congresele medicilor, opera în fiecare zi, era președinte al Asociației Medicilor și preda cursuri la Școala de Medicină (Facultatea) din Tașkent, îmbrăcat permanent în rasă și purtând crucea. În plus, slujea și predica, își binecuvânta pacienții. Pe scurt, nu era deloc pe placul noului regim, dar era tolerat pentru renumele său de chirurg impecabil și de om de știință cu un potențial remarcabil în științele medicale. Cu pacienții se purta cu multă dragoste și atenție.

Sfântul doctor s-a preocupat și de educația sa teologică, prin studiu personal, devenind un mare predicator, împotriva propagandei materialist-ateiste a regimului.

În acele vremuri tulburi, a aprins o candelă, ce ardea permanent înaintea Icoanei din sala de operații. Binecuvânta sala înaintea începerii operației. Aceste lucruri erau considerate de confrații săi ciudățenii, dar i le respectau, întrucât îl admirau ca om de știință. În 1921, i-a fost scoasă icoana din sala de operații. El a protestat, dar a făcut ascultare de arhiepiscopul Inochentie, care i-a cerut să opereze chiar dacă Icoana nu mai e acolo. Remarca doctorului-preot a fost: din acea Icoană luam putere pentru a reuși toate operațiile.

Mulți atei îl numeau pe părintele Valentin “filosof”, deoarece în disputele verbale întotdeauna le făcea față cu argumente simple și la obiect. Făcându-și timp în continuare pentru cercetările pe cadavre, a scris cartea “Eseu despre chirurgia infecțiilor septice”, dar lucrul la morgă l-a făcut să se îmbolnăvească de tifos pentru o vreme.

În timp ce, în 1922, membrii Bisericii vii din Tașkent l-au alungat pe arhiepiscopul Inochentie, numindu-și propriul episcop schismatic, la congresul preoților din zonă rămași fideli patriarhului de drept, Tihon, a fost ales ca viitor episcop de Tașkent tocmai părintele Valentin. Acesta a fost tuns în monahism cu numele Sfântului apostol, evanghelist, pictor și doctor Luca, și apoi hirotonit întru episcop. Era în luna mai, 1923, și a primit binecuvântarea patriarhului Tihon. Schismaticii din zonă și autoritățile locale nu au fost de acord cu numirea sa. La începutul lui iunie 1923 a fost arestat, până în ianuarie 1926. Au urmat acuzațiile mincinoase, calomnierea în presă, ceea ce însemna doar începutul prigonirii. A reușit doar să trimită enoriașilor un testament, în care îi îndemna să nu se supună preoților schismatici. Aceștia l-au ascultat, încât clericii noi nu aveau enoriași la slujbe. În timpul închiderii, la Eniseisk avea o oarecare libertate, locuind într-un apartament (pe care l-a transformat în biserică provizorie) și putând opera în spitalul local. Acolo realizează și primul transplant (la nivel mondial), cu un rinichi de vițel pentru un tânăr cu gravă insuficiență renală, reușit. Era în 1924. Acest lucru nu s-a popularizat, din motive politice. Primul transplant declarat oficial a fost abia din 1934. Libertatea sa era însă provizorie. Era spionat permanent, cerea permisiune pentru fiecare operație. A fost lăsat să-și practice meseria doar pentru că nu lua bani de la pacienți, că era atâta nevoie în zonă de un chirurg bun și datorită faptului că impunea respect.

Pentru că vindeca prea mulți orbi, prin operație, medicii invidioși au reușit să obțină alungarea lui din Eniseisk. Prin locurile unde era exilat, hirotonea preoți, tundea în monahism călugări și întărea poporul, greu încercat de valul ateismului militant. Exilat apoi în Turuhansk, slujește ca episcop și ca medic pentru localnici. Aceștia îl cinsteau în mod deosebit, așternându-i covoare pe drumul spre biserică și pregătindu-i mereu o sanie pardosită cu covoare, pentru transport. Pentru aceste “crime” a fost exilat de aici dincolo de Cercul Polar, în zona înghețată: la Plahino, 230 km dincolo de Cercul Polar. Era bolnav și înghețat, dar atunci a început să simtă prezența lui Hristos alături. Acolo a rămas doar două luni, în condiții foarte grele.

S-a reîntors în Turuhansk, unde însă a căzut în deznădejde. Atunci a văzut în icoană cum Domnul Își întoarce Fața de la el. Revenindu-și, dându-și seama că trebuie să aibă răbdare, a văzut cum Hristos Și-a întors Fața la loc. La întoarcerea din exil, trecând prin localitățile unde fusese atât arhiereu, cât și doctor, era întâmpinat atât de enoriași, cât și de pacienții vindecați.

În 1929, statul a publicat o nouă lege, prin care a fost redusă și mai mult activitatea Bisericii ruse, fiind limitată strict la serviciul religios, fără “propagandă religioasă”. Pentru PS Luca a urmat o altă perioadă de închisoare, cu exil în Siberia, și în acest răstimp a fost ispitit să nu mai slujească în funcția sa de arhiereu, ci numai în calitate de medic și om de știință, ici și colo. Deși a perceput părăsirea harului, suferind mustrări de conștiință, el a făcut aceasta câtăva vreme, canalizându-se pe continuarea cercetărilor științifice.

Desigur că arhiepiscopul Luca era preocupat intens de disputa care izbucnise din sec. XIX în privința conflictelor dintre credință și știință. Din punctul său de vedere, nu există niciun conflict. Știința nu poate spune dacă există Dumnezeu sau nu, aceasta nu este treaba ei. Omul de știință poate fi credincios sau ateu, e alegerea lui personală. Dar religiozitatea omului de știință poate fi folositoare acestuia și societății: omul de știință credincios va lua o poziție critică, precaută și uneori negativă față de unele cercetări științifice, descoperiri și abuzuri inumane, necontrolate, prin raportarea sa la Evanghelie; spre exemplu: industria avorturilor, comerțul cu organe pentru transplanturi, eutanasia, alte probleme bioetice. Este nevoie de multă responsabilitate în acest sens, iar fără Dumnezeu nu apar soluții, ci numai confuzie. În domeniul medical, omul de știință va dovedi respect și dragoste față de pacient.

Mai mult, Sfântul arhiepiscop avansează și o altă idee: omul de știință trebuie să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, să simtă mereu prezența Lui, mai ales în laborator. Astfel, lucrarea și opera lui științifică vor fi și trebuie să fie binecuvântate. Cu binecuvântarea lui Dumnezeu omul de știință poate face minuni, descoperiri incredibile și uimitoare, mereu spre binele omului. Opera științifică și descoperirile lui vor fi marcate de binecuvântarea lui Dumnezeu – cu alte cuvinte, el recunoaște în lucrarea omului de știință mâna Proniei divine, prin inspirație.

Despre lucrarea sa în legătură cu anestezia locală, mărturisea: “Singur în provincie, fără niciun ajutor din partea clinicilor, cântam cântecul meu. Se năștea cu ușurință și aveam un randament incredibil. Gândurile izvorau repede și alergau unul după altul, fără să creeze haos, iar eu cu greu apucam să le pun în practică. A fost incredibil de ușor și plăcut...”

Din 1946 devine arhiepiscop de Simferopol și Crimeea, mutat în Crimeea, deși era bolnav: nu mai vedea cu un ochi, avea insuficiență cardiacă, diabet. În această perioadă își reduce activitatea ca medic și o intensifică pe cea pastorală, încurajând prin viu grai și prin circulare preoții și poporul să păstreze credința în Dumnezeu. Multe biserici fuseseră dărâmate, dar mai băteau inimi pentru Hristos în Rusia. În această perioadă a început să-i ajute pe oameni și altfel: devine făcător de minuni, împlinind el însuși ceea ce mărturisise și mai mult decât atât, devenind cu adevărat doctor fără de arginți, numai prin punerea mâinilor și rugăciune. Există mărturii de cazuri vindecate fără intervenție chirurgicală, prin rugăciunea sa. Uneori combina tratamentul medical și rugăciunea, în cazuri grave. Era în 1948.

Îi ruga pe preoții pe care-i păstorea să vină la el pentru tratament medical gratuit, ei și familia. Era atât de iubit de enoriași, încât după slujbă veneau după el, în jurul bisericii.

Când a orbit de tot și nu mai putea face nicio operație, ajuta bolnavii exclusiv cu rugăciunea. Era prețuit atât de patriarhii ortodocși ai lumii, cât și de comunitatea oamenilor de știință contemporani.

În 1957 și-a dictat memoriile secretarei lui, precizând de la început următoarele: “Știu că există foarte mulți oameni care se întreabă cum am reușit, după ce am dobândit faima unui chirurg mare și înțelept, să părăsesc știința și chirurgia și să devin propovăduitor al Evangheliei lui Hristos. Cei care au asemenea gânduri fac o mare greșeală, crezând că e imposibil ca știința să se îmbine cu religia. O asemenea opinie este pe de-a-ntregul eronată. Istoria științei ne învață că încă și acei înțelepți geniali, precum Galilei, Newton, Copernic, Pasteur, marele nostru fiziolog Pavlov, au fost oameni foarte credincioși. Și știu că printre profesorii vremurilor noastre există mulți care cred. Și care, desigur, îmi cer binecuvântare. Dar acest lucru nu vom reuși niciodată să-l facem înțeles oamenilor acelora care mă acuză pentru că am devenit preot și episcop. Să-i lăsăm liniștiți. Cu toate acestea sunt dator să vă spun că eu însumi consider uimitor și de neînțeles ceea ce a făcut Dumnezeu cu mine.”

Chiar și la înmormântarea sa, din 1961, autoritățile au vrut să oprească poporul, să nu fie o procesiune solemnă. Dar oamenii nu au putut fi împiedicați, deși s-a încercat să se intre cu autobuzele în ei. Tot Simferopolul a participat, presărând pe drum trandafiri.

A fost declarat oficial sfânt în 1996, cu cinstire în ziua de 11 iunie, iar sfintele sale moaște se află în catedrala Sfintei Treimi din Simferopol.

Mă veți întreba: Părinte, e ușor să fii prigonit? E ușor să treci prin ușa strâmtă și pe calea spinoasă? Mă veți întreba cu nedumerire. În inima voastră poate sălășluiește îndoiala, dacă crucea lui Hristos este ușoară. Dar eu vă voi răspunde: Da, da, este ușoară. De ce e ușor să-L urmezi pe acest drum spinos? Pentru că nu vei înainta singur. Te va însoți Însuși Hristos. Întrucât mila Lui infinită te va întări când te vei îndoi sub greutatea crucii. Pentru că El Însuși te va sprijini, te va ajuta să-ți ridici crucea.” (Sfântul Luca al Crimeii)


Bibliografie: Arhim. Nectarie Antonopoulos, “Sfântul Arhiepiscop Luca 1877 – 1961, Chirurgul fără de arginți”, Galați, 2003

Cursant: Prof. Religie Mirela Șova 

Sursa: Mirela Sova