(Referat
prezentat în cadrul Courses on the Relation Among Science, Religion
and Philosophy from an Orthodox Christian Perspective - noiembrie
2011)
Prin
Pronia divină, pe lângă tot ceea ce s-ar putea transpune în
cuvinte despre interrelaționarea știință – religie –
filosofie, au existat și desigur, există încă, persoane care prin
însăși viața lor indică un mod viu și real prin care se face
această conexiune.
Una
dintre acestea este Sfântul Arhiepiscop Luca, pe numele de mirean
Valentin Felixovici Voino-Iasenețki din Crimeea. Urmând studii de
pictură, istorie, filosofia dreptului, economie politică, el medita
intens la chestiuni de teologie și filosofie. Deși nu primise
educație religioasă propriu-zisă în familie, în calitate de
creștin-ortodox vizita frecvent Lavra Peșterilor de la Kiev, locul
care-l marcase cel mai mult.
Înclinat
îndeosebi spre slujirea aproapelui, Valentin este îndrumat spre
studiul medicinei, urmând cursurile Facultății Sfântul Vladimir
din Kiev. Talentul său la desen a fost direcționat înspre
anatomie, efectuând nenumărate studii pe cadavre. Inițial, după
absolvire, în 1903, a vrut să devină medic comunal, deși din
timpul facultății se remarcase, dând semne că ar putea deveni cu
ușurință om de știință. Ca să ajute pe oamenii simpli de la
țară, în rândul cărora circula ca boală frecventă orbirea, a
urmat cursurile Clinicii de Oftalmologie din Kiev, transformându-și
propria casă în cabinet provizoriu pentru consultarea bolnavilor.
Înainte de a-și putea împlini visul de a deveni medic comunal,
izbucnind războiul ruso-japonez, s-a înrolat voluntar în
detașamentul Crucii Roșii, ajungând chirurg. Executa zeci și sute
de operații, ireproșabil, “cu ajutorul lui Dumnezeu”, după cum
mărturisește el însuși. Apoi a ajuns medic la Verhni Liubaz, în
regiunea Kursk, dar faima lui ajunge atât de mare, ca a unui chirurg
încercat, încât este asaltat de bolnavi. Reușește operații de
redare a vederii persoanelor oarbe și începe să scrie articole
științifice, în domeniul medical. Toată ziua opera, iar noaptea
cerceta pentru a descoperi noi căi de a ajuta pe oameni, prin
progresul medicinei. În privința bolnavilor se străduia să nu
facă deosebire între bogat și sărac, potrivit învățăturii
creștine, având ca modele personale pe Sfinții Doctori fără de
arginți Cosma și Damian.
După
o vreme, a plecat la Moscova, pentru a-și lărgi studiile și a-și
elabora teza de doctorat. Între timp își întemeiase o familie,
împreună cu infirmiera Ana Vasilevna Lanskaia, având și copii.
Era interesat în mod special de anestezia locală, ca înlocuire a
celei totale. Ideea lui era să facă mai suportabilă durerea
bolnavilor și să ușureze lucrarea medicilor. Trebuia să învețe
limba franceză, limba germană și să citească în jur de 500
studii în aceste limbi. În 1908 începe să publice primele studii
științifice. În total a realizat 40 lucrări științifice. “Am
găsit un mod de a face injecție în mijlocul nervului sciatic, dar
și un mijloc de aplicare a acestei anestezii locale la extremitățile
mâinilor.” – mărturisește el.
Cercetarea
sa științifică s-a făcut cu întreruperi, din cauza lipsurilor
materiale extreme. De aceea, s-a retras o vreme din nou ca medic la
țară, în condiții primitive. De fapt, de fiecare dată când a
lucrat într-un spital de provincie, a avut parte de condiții
improprii: număr mic de paturi, fără curent electric, fără apă
curentă, fără aparatură. “Îl chemau deseori noaptea la spital.
Se pregătea în liniște și pleca. Nu se enerva niciodată când îl
chemau.” – mărturia slujnicei lor. Doar când avea concediu își
permitea să meargă la Moscova, la studii: “Lucram de dimineața
până seara la Institutul profesorului Rein și a profesorului
Karuzin, la catedra de anatomie descriptivă. Acolo am studiat
aproape 300 cranii și am găsit un mod inedit de a face injecții în
secțiunea a doua a nervului triadic, în imediata ieșire a lui din
orificiul circular.”
Dacă
întâlnea anumite tipuri de probleme frecvente în practică, se
străduia să găsească în cel mai scurt timp soluția,
generalizând-o prin teorii publicate. Opera absolut orice parte a
corpului, fiind preocupat în mod special de chirurgia infecțiilor
septice, dar și de studiul bacteriologiei, anatomiei patologice și
histologiei. La spitalul de provincie din Romanovka și-a creat
un laborator special pentru studiu, cu echipamentele necesare
cumpărate din banii proprii.
Era
un om cu principii morale înalte, peste care nu trecea niciodată.
Nu a acceptat să facă niciun avort.
“Colegii
lui vedeau cu compătimire și durere cât de sărăcăcios este
îmbrăcat. Se întrebau cum reușește să reziste. Însă ca om de
știință îl admirau și îl invidiau. Îndeosebi pentru exercițiul
lui practic și experiența chimică. În Pereslavl Zaleski făcea în
fiecare an de la 650 până la 1000 de operații.” (Iar 7 chirurgi
împreună făceau în același spital 1500 operații pe an)
Teza
de doctorat și-a dat-o în anul 1916, pe tema anesteziei locale. I-a
impresionat pe profesori, care l-au notat cu zece. “Ne-am obișnuit
ca tezele de doctorat să fie scrise de obicei pe teme propuse de
profesori, cu un scop anume: candidații la doctorat să fie numiți
în funcții publice, să urce mai sus, iar valoarea științifică a
tezelor acestora nu este foarte importantă. În cazul de față am
avut impresia că am auzit ciripitul unei păsări care nu putea să
nu cânte și am prețuit mult asta.”
-
mărturia profesorului Martinov din comisie.
Deși
a revoluționat chirurgia legată de rinichi, stomac, splină, fiere,
inimă și cap, cele mai reușite operații erau cele de ochi; foarte
mulți orbi și-au recăpătat vederea. În perioada în care a fost
doar medic, nu avea timp să meargă frecvent la biserică. Lucra
aproape non-stop. În timpul războiului civil din Rusia –
1917-1920, opera în timp ce se trăgea cu gloanțe, în Tașkent.
Pentru răniți, era chemat la orice oră.
Prima
dată a fost arestat în 1921, la denunțul nedrept al unui
funcționar ce-i purta pică, de către bolșevici. A fost eliberat
prin minune.
Procedura
sa înainte de operații: își făcea semnul crucii, se ruga câteva
minute înaintea Icoanei Maicii Domnului din sala de operații
(întotdeauna avea una acolo), cu o bucată de bumbac înmuiată în
iod făcea semnul crucii pe corpul pacientului, la locul unde urma
să-l opereze, abia apoi cerea bisturiul. În 1920, o comisie de
control din partea puterii atee a dat ordin să fie scoasă icoana sa
din sala de operații. Atunci, doctorul a plecat acasă, lăsând
mesaj că se va întoarce numai când icoana va fi la locul ei.
Desigur, comisia nu a fost de acord. Dar cum tocmai trebuia operată
soția unui șef de partid și el era cel mai bun chirurg din
zonă..., i s-a îndeplinit rugămintea.
Din
23 ianuarie 1918, în Rusia începe prigonirea Bisericii de către
Stat. În același timp, în 1922, un grup de preoți din Petersburg
au înlăturat instituția Patriarhiei din Rusia, întemeind ceea ce
s-a numit “Biserica vie”, un fel de cal troian al regimului ateu
în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceștia erau susținuți de
guvern, pe care și ei îl aclamau, încercând cumva să
liberalizeze chiar învățătura de credință, să aducă
modernismul în Biserică.
Între
timp, în ianuarie 1921, doctorul Valentin este hirotonit fulgerător
de arhiepiscopul canonic Inochentie în preot. “Preasfințite, dacă
este voia lui Dumnezeu să mă fac preot, atunci mă voi face.”
Între timp, soția lui Valentin murise și o infirmieră îngrijea
pe cei 4 copii ai doctorului, iar din 1920, celebrul chirurg fusese
numit în același timp profesor universitar la Facultatea de
Medicină din Tașkent, pe catedra de anatomie topografică și
chirurgicală.
Din
momentul hirotonirii, a început să fie jignit, desconsiderat, chiar
și de către studenți, majoritatea atei. Venea la spital în
reverendă, cu crucea, și i-a rugat pe toți să-i spună “părintele
Valentin”. În acea vreme, era director al Spitalului General din
Tașkent, participa la congresele medicilor, opera în fiecare zi,
era președinte al Asociației Medicilor și preda cursuri la Școala
de Medicină (Facultatea) din Tașkent, îmbrăcat permanent în rasă
și purtând crucea. În plus, slujea și predica, își binecuvânta
pacienții. Pe scurt, nu era deloc pe placul noului regim, dar era
tolerat pentru renumele său de chirurg impecabil și de om de
știință cu un potențial remarcabil în științele medicale. Cu
pacienții se purta cu multă dragoste și atenție.
Sfântul
doctor s-a preocupat și de educația sa teologică, prin studiu
personal, devenind un mare predicator, împotriva propagandei
materialist-ateiste a regimului.
În
acele vremuri tulburi, a aprins o candelă, ce ardea permanent
înaintea Icoanei din sala de operații. Binecuvânta sala înaintea
începerii operației. Aceste lucruri erau considerate de confrații
săi ciudățenii, dar i le respectau, întrucât îl admirau ca om
de știință. În 1921, i-a fost scoasă icoana din sala de
operații. El a protestat, dar a făcut ascultare de arhiepiscopul
Inochentie, care i-a cerut să opereze chiar dacă Icoana nu mai e
acolo. Remarca doctorului-preot a fost: din acea Icoană luam putere
pentru a reuși toate operațiile.
Mulți
atei îl numeau pe părintele Valentin “filosof”, deoarece în
disputele verbale întotdeauna le făcea față cu argumente simple
și la obiect. Făcându-și timp în continuare pentru cercetările
pe cadavre, a scris cartea “Eseu despre chirurgia infecțiilor
septice”, dar lucrul la morgă l-a făcut să se îmbolnăvească
de tifos pentru o vreme.
În
timp ce, în 1922, membrii Bisericii vii din Tașkent l-au alungat pe
arhiepiscopul Inochentie, numindu-și propriul episcop schismatic, la
congresul preoților din zonă rămași fideli patriarhului de drept,
Tihon, a fost ales ca viitor episcop de Tașkent tocmai părintele
Valentin. Acesta a fost tuns în monahism cu numele Sfântului
apostol, evanghelist, pictor și doctor Luca, și apoi hirotonit
întru episcop. Era în luna mai, 1923, și a primit binecuvântarea
patriarhului Tihon. Schismaticii din zonă și autoritățile locale
nu au fost de acord cu numirea sa. La începutul lui iunie 1923 a
fost arestat, până în ianuarie 1926. Au urmat acuzațiile
mincinoase, calomnierea în presă, ceea ce însemna doar începutul
prigonirii. A reușit doar să trimită enoriașilor un testament, în
care îi îndemna să nu se supună preoților schismatici. Aceștia
l-au ascultat, încât clericii noi nu aveau enoriași la slujbe. În
timpul închiderii, la Eniseisk avea o oarecare libertate, locuind
într-un apartament (pe care l-a transformat în biserică
provizorie) și putând opera în spitalul local. Acolo realizează
și primul transplant (la nivel mondial), cu un rinichi de vițel
pentru un tânăr cu gravă insuficiență renală, reușit. Era în
1924. Acest lucru nu s-a popularizat, din motive politice. Primul
transplant declarat oficial a fost abia din 1934. Libertatea sa era
însă provizorie. Era spionat permanent, cerea permisiune pentru
fiecare operație. A fost lăsat să-și practice meseria doar pentru
că nu lua bani de la pacienți, că era atâta nevoie în zonă de
un chirurg bun și datorită faptului că impunea respect.
Pentru
că vindeca prea mulți orbi, prin operație, medicii invidioși au
reușit să obțină alungarea lui din Eniseisk. Prin locurile unde
era exilat, hirotonea preoți, tundea în monahism călugări și
întărea poporul, greu încercat de valul ateismului militant.
Exilat apoi în Turuhansk, slujește ca episcop și ca medic pentru
localnici. Aceștia îl cinsteau în mod deosebit, așternându-i
covoare pe drumul spre biserică și pregătindu-i mereu o sanie
pardosită cu covoare, pentru transport. Pentru aceste “crime” a
fost exilat de aici dincolo de Cercul Polar, în zona înghețată:
la Plahino, 230 km dincolo de Cercul Polar. Era bolnav și înghețat,
dar atunci a început să simtă prezența lui Hristos alături.
Acolo a rămas doar două luni, în condiții foarte grele.
S-a
reîntors în Turuhansk, unde însă a căzut în deznădejde. Atunci
a văzut în icoană cum Domnul Își întoarce Fața de la el.
Revenindu-și, dându-și seama că trebuie să aibă răbdare, a
văzut cum Hristos Și-a întors Fața la loc. La întoarcerea din
exil, trecând prin localitățile unde fusese atât arhiereu, cât
și doctor, era întâmpinat atât de enoriași, cât și de
pacienții vindecați.
În
1929, statul a publicat o nouă lege, prin care a fost redusă și
mai mult activitatea Bisericii ruse, fiind limitată strict la
serviciul religios, fără “propagandă religioasă”. Pentru PS
Luca a urmat o altă perioadă de închisoare, cu exil în Siberia,
și în acest răstimp a fost ispitit să nu mai slujească în
funcția sa de arhiereu, ci numai în calitate de medic și om de
știință, ici și colo. Deși a perceput părăsirea harului,
suferind mustrări de conștiință, el a făcut aceasta câtăva
vreme, canalizându-se pe continuarea cercetărilor științifice.
Desigur
că arhiepiscopul Luca era preocupat intens de disputa care izbucnise
din sec. XIX în privința conflictelor dintre credință și
știință. Din punctul său de vedere, nu există niciun conflict.
Știința nu poate spune dacă există Dumnezeu sau nu, aceasta nu
este treaba ei. Omul de știință poate fi credincios sau ateu, e
alegerea lui personală. Dar religiozitatea omului de știință
poate fi folositoare acestuia și societății: omul de știință
credincios va lua o poziție critică, precaută și uneori negativă
față de unele cercetări științifice, descoperiri și abuzuri
inumane, necontrolate, prin raportarea sa la Evanghelie; spre
exemplu: industria avorturilor, comerțul cu organe pentru
transplanturi, eutanasia, alte probleme bioetice. Este nevoie de
multă responsabilitate în acest sens, iar fără Dumnezeu nu apar
soluții, ci numai confuzie. În domeniul medical, omul de știință
va dovedi respect și dragoste față de pacient.
Mai
mult, Sfântul arhiepiscop avansează și o altă idee: omul de
știință trebuie să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, să simtă
mereu prezența Lui, mai ales în laborator. Astfel, lucrarea și
opera lui științifică vor fi și trebuie să fie binecuvântate.
Cu binecuvântarea lui Dumnezeu omul de știință poate face minuni,
descoperiri incredibile și uimitoare, mereu spre binele omului.
Opera științifică și descoperirile lui vor fi marcate de
binecuvântarea lui Dumnezeu – cu alte cuvinte, el recunoaște în
lucrarea omului de știință mâna Proniei divine, prin inspirație.
Despre
lucrarea sa în legătură cu anestezia locală, mărturisea: “Singur
în provincie, fără niciun ajutor din partea clinicilor, cântam
cântecul meu. Se năștea cu ușurință și aveam un randament
incredibil. Gândurile izvorau repede și alergau unul după altul,
fără să creeze haos, iar eu cu greu apucam să le pun în
practică. A fost incredibil de ușor și plăcut...”
Din
1946 devine arhiepiscop de Simferopol și Crimeea, mutat în Crimeea,
deși era bolnav: nu mai vedea cu un ochi, avea insuficiență
cardiacă, diabet. În această perioadă își reduce activitatea ca
medic și o intensifică pe cea pastorală, încurajând prin viu
grai și prin circulare preoții și poporul să păstreze credința
în Dumnezeu. Multe biserici fuseseră dărâmate, dar mai băteau
inimi pentru Hristos în Rusia. În această perioadă a început
să-i ajute pe oameni și altfel: devine făcător de minuni,
împlinind el însuși ceea ce mărturisise și mai mult decât atât,
devenind cu adevărat doctor fără de arginți, numai prin punerea
mâinilor și rugăciune. Există mărturii de cazuri vindecate fără
intervenție chirurgicală, prin rugăciunea sa. Uneori combina
tratamentul medical și rugăciunea, în cazuri grave. Era în 1948.
Îi
ruga pe preoții pe care-i păstorea să vină la el pentru tratament
medical gratuit, ei și familia. Era atât de iubit de enoriași,
încât după slujbă veneau după el, în jurul bisericii.
Când
a orbit de tot și nu mai putea face nicio operație, ajuta bolnavii
exclusiv cu rugăciunea. Era prețuit atât de patriarhii ortodocși
ai lumii, cât și de comunitatea oamenilor de știință
contemporani.
În
1957 și-a dictat memoriile secretarei lui, precizând de la început
următoarele: “Știu că există foarte mulți oameni care se
întreabă cum am reușit, după ce am dobândit faima unui chirurg
mare și înțelept, să părăsesc știința și chirurgia și să
devin propovăduitor al Evangheliei lui Hristos. Cei care au asemenea
gânduri fac o mare greșeală, crezând că e imposibil ca știința
să se îmbine cu religia. O asemenea opinie este pe de-a-ntregul
eronată. Istoria științei ne învață că încă și acei
înțelepți geniali, precum Galilei, Newton, Copernic, Pasteur,
marele nostru fiziolog Pavlov, au fost oameni foarte credincioși. Și
știu că printre profesorii vremurilor noastre există mulți care
cred. Și care, desigur, îmi cer binecuvântare. Dar acest lucru nu
vom reuși niciodată să-l facem înțeles oamenilor acelora care mă
acuză pentru că am devenit preot și episcop. Să-i lăsăm
liniștiți. Cu toate acestea sunt dator să vă spun că eu însumi
consider uimitor și de neînțeles ceea ce a făcut Dumnezeu cu
mine.”
Chiar
și la înmormântarea sa, din 1961, autoritățile au vrut să
oprească poporul, să nu fie o procesiune solemnă. Dar oamenii nu
au putut fi împiedicați, deși s-a încercat să se intre cu
autobuzele în ei. Tot Simferopolul a participat, presărând pe drum
trandafiri.
A
fost declarat oficial sfânt în 1996, cu cinstire în ziua de 11
iunie, iar sfintele sale moaște se află în catedrala Sfintei
Treimi din Simferopol.
“Mă
veți întreba: Părinte, e ușor să fii prigonit? E ușor să treci
prin ușa strâmtă și pe calea spinoasă? Mă veți întreba cu
nedumerire. În inima voastră poate sălășluiește îndoiala, dacă
crucea lui Hristos este ușoară. Dar eu vă voi răspunde: Da, da,
este ușoară. De ce e ușor să-L urmezi pe acest drum spinos?
Pentru că nu vei înainta singur. Te va însoți Însuși Hristos.
Întrucât mila Lui infinită te va întări când te vei îndoi sub
greutatea crucii. Pentru că El Însuși te va sprijini, te va ajuta
să-ți ridici crucea.” (Sfântul Luca al Crimeii)
Bibliografie:
Arhim. Nectarie Antonopoulos, “Sfântul Arhiepiscop Luca 1877 –
1961, Chirurgul fără de arginți”, Galați, 2003
Cursant:
Prof. Religie Mirela Șova
Sursa: Mirela Sova
0 comments:
Trimiteți un comentariu