„Chestiunea căsătoriei şi cea a filiaţiei ţin de realitate, nu de părerea personală”. Interviu exclusiv cu Ludovine de la Rochère, preşedinte La Manif pour Tous

de Ştefana Totorcea, Ştiri pentru viaţă

Pe 2 aprilie 2014 la Palatul Parlamentului, a avut loc conferinţa internaţională „Traficul de persoane ca ameninţare la adresa valorilor familiei”, care a beneficiat de girul Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, şi de participarea mai multor deputaţi români şi a actorilor români implicaţi în combaterea traficului de persoane.

La conferinţă au venit şi reprezentanţii celor mai puternice asociaţii europene care apără valorile familiei. Printre aceştia, şi preşedinta mişcării franceze La Manif pour Tous („Mişcarea pentru toţi”), Ludovine de la Rochère, care a prezentat felul exemplar în care anul trecut, societatea civilă franceză a reuşit în câteva luni de zile să se mobilizeze pentru a combate proiectul guvernamental „Le Mariage pour tous” („Căsătorie pentru toţi”), care viza legiferarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex şi implicit redefinirea familiei naturale.

Într-un interviu exclusiv, saitul Stiripentruviata.ro a vorbit cu Ludovine de la Rochère despre provocările cu care se confruntă familia azi, despre drepturile inalienabile ale copilului şi practica adopţiei, despre ruptura politicului de realitatea cotidiană – ruptură care se oglindeşte în faliile de limbaj – şi despre faptul că astăzi suntem puşi în situaţia de a apăra realităţi fundamentale care nu sunt o chestiune de opinie sau interpretare şi pe care le presupuneam de la sine înţelese.

Rep: Este căsătoria între persoane de acelaşi sex o chestiune de egalitate?

Ludovine de la Rochère: Situaţia cuplurilor de acelaşi sex este foarte diferită de cea a cuplurilor formate din sexe diferite. Un astfel de cuplu poate face copii, pe când un cuplu de persoane de acelaşi sex nu poate. De aceea, trebuie să acceptăm realitatea că e nevoie de un bărbat şi o femeie pentru a procrea, a se iubi şi pentru a pune bazele unei familii în care copilul să fie educat. Nu putem pune semnul egalităţii între situaţii complet diferite.

Egalitatea evocată fără încetare nu are nicio bază. Aş vrea să vorbim mai degrabă de drepturi egale pentru copii. Copiii au fiecare dreptul de a li se recunoaşte statutul de vlăstar al unui bărbat şi al unei femei, au toţi dreptul de a fi crescuţi de tatăl şi de mama lor. Dacă ulterior apar accidente în viaţă, e altă chestiune. Dar noi nu putem decide să privăm copiii de tată sau de mamă. S-ar crea o inegalitate majoră între copiii care au tată şi mamă şi cei care sunt privaţi de tată sau de mamă. Iar acesta este un lucru foarte grav.

Rep: Credeţi că UE face destul pentru a proteja familia?

Ludovine de la Rochère: Bineînţeles că nu. De fapt, UE nu se ocupă de familie. Aceasta cade în sarcina fiecărui stat-membru. Dar, în realitate, există destule texte (n.red. – legislative europene) care privesc familia şi nu ar trebui să fie cazul. De aceea, viitorii europarlamentari trebuie să respecte principiul subsidiarităţii în acest domeniu (n.red. - Principiul subsidiarităţii stabileşte care competenţe ţin de UE şi care de statele membre, la nivel naţional sau local: UE poate interveni numai dacă este în măsură să acţioneze mai eficient decât statele membre). Este o regulă europeană care trebuie respectată.

Rep: Se mai aude vocea creştină în Europa de azi, cât de respectată mai este?

Ludovine de la Rochère: Pentru chestiunile care ne preocupă şi despre care vorbim, desigur că credinţa dă o dimensiune imensă, dar chestiunea căsătoriei şi cea a filiaţiei sunt fapte care ţin de realitate, nu de opinie sau de sensibilitate religioasă ori politică. 

Desigur că persoanele cu credinţă, printre care mă număr şi eu, sunt şi mai şocate de astfel de proiecte şi legi. Dar şi o mulţime de alte persoane, care nu sunt religioase sunt la fel de şocate şi se opun acestora.

Rep: Care a fost experienţa dumneavoastră cu presa din Franţa pe acest subiect, al dezbaterii din jurul proiectului căsătoriei între persoane de acelaşi sex şi al adopţiei de copii de către astfel de cupluri?

Ludovine de la Rochère: O mare majoritate a presei au fost mai degrabă favorabilă acestor legi. În cele din urmă a fost un pic ca şi în Croaţia (n.red. – anul trecut, în Croaţia, în ciuda boicotului media, societatea civilă a iniţiat un referendum care s-a pronunţat zdobitor împotriva redefinirii familiei naturale şi a căsătoriei tradiţionale).

Marea majoritate a mijloacelor de comunicare în masă au fost împotriva mişcării La Manif pour Tous. Au fost şi câtva care ne-au ascultat, dar prea puţine. Neutralitatea la care ne-am fi aşteptat din partea lor nu a existat. Este de-a dreptul aberant, căci jurnaliştii ar trebui să le ofere în mod egal cuvântul ambelor părţi.

În realitate, la dezbaterile televizate la care am participat, apăream singură împotriva tuturor celorlalţi invitaţi, care erau toţi aleşi astfel încât să se opună ideii pe care o susţineam. Nu este normal. Nu acestea sunt regulile jurnalismului. Şi nici ale democraţiei, evident.

Rep: Ce mai înseamnă demnitatea umană azi în Europa?

Ludovine de la Rochère: Înainte să vorbim de demnitatea fiinţei umane, marea dificultate constă în faptul că însuşi cuvântul „demnitate” este folosit într-un mod cu totul diferit, la fel ca şi cuvintele „egalitate”, „libertate”. Multe astfel de cuvinte extrem de importante se folosesc fiecare cu cele mai diferite sensuri posibile. Au fost deturnate. De exemplu, în chestiunea eutanasiei, avem în Franţa o asociaţie Droit de Mourir dans la Dignité, adică „Dreptul de a Muri cu Demnitate”. Ei militează pentru dreptul de a muri fără suferinţă şi degradare fizică, promovând eutanasia. Dar alţii folosesc cuvântul în alt sens, spunând că fiinţa umană este întotdeauna demnă şi că această demnitate trebuie întotdeauna respectată, indiferent de starea, vârsta persoanei şi aşa mai departe. Demnitatea este o trăsătură inalienabil umană, este esenţa însăşi a fiinţei noastre ca oameni şi trebuie să o respectăm indiferent de circumstanţe.

Rep: Avem de a face cu un dublu limbaj, unul paralel, al ideologilor?

Ludovine de la Rochère: Da. Cuvintele sunt deturnate şi mă tem că ne-am uitat şi cunoştinţele filozofice. Mai ales presa nu mai are fundamente filozofice solide şi foloseşte cuvintele răstălmăcindu-le după bunul plac, până nu se mai recunoaşte sensul lor iniţial. De altfel, îmi amintesc că Vaticanul a publicat şi un studiu major, intitulat Dicţionar de termeni ambigui şi controversaţi, dedicat tocmai acestor aspecte de… vocabular.

Rep: În România copiii aşteaptă mulţi ani în cămine înainte de a li se oferi posibilitatea de a fi adoptaţi. Cum vedeţi adopţia? Cum ar trebui să fie o lege a adopţiei?

Ludovine de la Rochère: Cred că este foarte trist. Copiii au nevoie de Tati şi Mami. Ei şi-au pierdut părinţii şi au nevoie cât mai repede să fie primiţi de alţi tătici şi mămici. Eu cred că adopţia trebuie să fie în mod natural rezervată cuplurilor căsătorite formate dintr-un bărbat şi o femeie. Nu ar trebui autorizată pentru persoanele celibatare, deşi în Franţa se permite aceasta. Nu este, însă, logic şi normal.

Un copil care şi-a pierdut părinţii are nevoie să regăsească o familie adevărată, formată din tată şi mamă. Şi mai cred că e important ca adopţia să le fie permisă doar familiilor formate din cupluri care şi-au exprimat un angajament de durată, prin intermediul căsătoriei. Trebuie să poată face dovada asumării responsabilităţii şi a unui angajament real unul faţă de celălalt şi de familie. În mod evident, aceasta este cel mai favorabil pentru un copil.

Din nefericire, sunt multe cupluri afectate de sterilitate, aşa că nu înţeleg care sunt motivele practicii pe care o pomeniţi. Le face rău copiilor înşişi.

Rep: Acum este aşa pentru că au fost în anii 1990 o mulţime de adopţii internaţionale prea facile, iar copiilor li s-a pierdut urma… 

Ludovine de la Rochère: Înţeleg. Cu toate acestea, sunt enorm de multe cupluri care vor să adopte. Printre ele trebuie să existe destui părinţi potriviţi. Sigur că e dificilă decizia în fiecare caz, dar poate că dosarele ar trebui procesate astfel încât copilul să fie primit cât mai repede de o familie. Nu e uşor, dar în mod evident ar fi mai bine atât pentru părinţi, cât şi, mai ales, pentru copii.

Rep: De ce conferinţa internaţională „Traficul de persoane ca ameninţare la adresa valorilor familiei” s-a ţinut anul acesta în România? Ce lecţii ar avea România de învăţat din dezbaterile şi expunerile făcute?

Ludovine de la Rochère: Am expus la conferinţă experienţa Franţei şi pe cea a Croaţiei (n.red. – în apărarea familiei naturale). Croaţia a repurtat un succes enorm, magnific şi îmbucurător. Toate ţările se vor confrunta mai devreme sau mai târziu cu astfel de proiecte legislative trebuie să se protejeze cât mai rapid. România are în proiect să transcrie în Constituţie definiţia căsătoriei ca uniune între un bărbat şi o femeie. Este formidabil şi sunt convinsă că există multe instrumente şi metode de comunicare pentru a favoriza această lucrare.

În ceea ce mă priveşte, aş zice că ar trebui mers chiar şi mai departe, înscriind (n.red. – în legi) şi alte principii complementare, nu doar cel referitor la căsătorie. De exemplu, faptul că un copil nu poate fi lipsit de tată sau de mamă, şi, de aceea, în cazul cuplurilor homosexuale, nu poate fi vorba de adopţie, nici de procreare asistată medical sau de mame surogat.

Dacă stabilim că un copil nu poate fi în mod deliberat privat de tată sau de mamă, nu vom deschide calea către filiaţie pentru cuplurile de acelaşi sex, deoarece ar fi o deturnare a înseşi naturii filiaţiei.

În plus, copilul nu este proprietatea cuiva, de aceea el nu poate deveni obiectul unui contract de gestaţie cu o mamă surogat.

De asemenea, educaţia este determinată de tată şi de mamă, iar statul trebuie să respecte acest lucru. Altfel ne vom trezi cu multă ideologie în şcoli, în special cu ideologia genului.

Rep: Cum este acum în Franţa din acest punct de vedere?

Ludovine de la Rochère: La ora actuală, în Franţa există o programă şcolară, care se cheamă ABCD de l’Egalite (n.red. – Abecedarul egalităţii – manual pentru clasele primare şi grădiniţă), care prezintă ideologia de gen, în ciuda faptului că guvernul neagă asta. Noi ne opunem puternic acestei programe, care din septembrie 2014 ar trebui introdusă în toate şcolile franceze. În acest scop, în săptămânile următoare vom organiza noi acţiuni ca să determinăm retragerea acestui proiect din învăţământ. Pe moment, el este difuzat în 600 de clase, dar nu ne dorim să fie generalizat.

Trebuie să construim constant diguri de apărare şi obstacole în calea ideologiei. Şi va trebui să reuşim să introducem în legea fundamentală a Franţei principiile inalienabile care respectă realitatea bărbat-femeie a fiinţei umane şi consecinţele care decurg din aceasta.

Rep: Am fi văzut Franţa ca o ţară a libertinajului, a toleranţei maxime, dar iată că lucrurile nu stau tocmai aşa. Iată că lumea regăseşte valorile tradiţionale. Are loc o… contra-revoluţie?

Ludovine de la Rochère: Pentru o parte din francezi prima parte a afirmaţiei este adevărată. Dar cred că fiecare cetăţean din orice ţară cunoaşte prea bine în adâncul său acest adevăr perceput cu inima, cu mintea, cu viscerele: căsătoria implică un bărbat şi o femeie. Iar un copil are nevoie şi de tată, şi de mamă.

Toată lumea spune asta. Când susţinem contrariul, ne rupem de realitate şi intrăm pe tărâmul ideologiei. Dar trebuie să ajutăm cetăţenii să conştientizeze problema actuală şi să reflecteze asupra ei. Poate că asta ne lipseşte cel mai mult: informarea şi reflecţia asupra acestor probleme.

Citeşte şi: Ludovine de la Rochère: Secretele succesului La Manif pour Tous, o mişcare în apărarea familiei

Parlamentul European: Raportul Lunacek şi de ce ar trebui el respins

 de JC von Krempach, 31 octombrie 2013
 

Controversatul raport Estrela nu a avut succes, dar lobby-ul avorţionist / homosexual în domeniul drepturilor omului și a demnității umane este deja în curs de pregătire .

Încă o dată, vine sub masca unui „raport de inițiativă”, adică un raport cu privire la un subiect pentru care Parlamentul European nu are competența legală, și care, prin urmare, chiar dacă este adoptat, nu va avea niciun efect obligatoriu. Și, încă o dată, strategia este: (1) să sperăm că raportul va scăpa de atenția publicului în timp ce acesta este dezbătut în Comisie, (2) trecut în grabă prin Plenară fără dezbatere și (3) considerat un document foarte important a cărui recomandări trebuie să fie urmate, chiar dacă acesta nu este obligatoriu din punct de vedere juridic .

De data aceasta, Raportul de Iniţiativă este „pe foaia de parcurs UE împotriva homofobiei și discriminării pe motive de orientare sexuală și identitate de gen”.

Există o astfel de „foaie de parcurs” ? Nu încă. Dar raportul o solicită.

Autorul lucrării este Ulrike Lunacek, o europarlamentară din Austria care este cunoscută ca lesbiană auto-declarată, garnisindu-şi fiecare din declaraţiile sale publice cu afirmaţii referitoare la ,,identitatea sa sexuală”.

Ulrike Lunacek vrea privilegii, nu egalitate

Raportul a fost comandat de Comitetul Parlamentului European pentru Libertăți Civile (LIBE), care, la fel ca şi Comisia pentru drepturile femeii care a generat Raportul Estrela, pare a fi un atelier protejat pentru politicieni UE homosexuali/avorţionişti cu o agendă extrem de radicală: în afară de doamna Lunacek mai apar nume notorii, cum ar fi Michael „Blitzkrieg”Cashman, Véronique De Keyser, Sophie in't Veld, Caecilia Wikstrom, Joanna Szenyszyn, Claude Moraes , Raül Romeva i Rueda, pentru a numi doar câteva. 

Nu este de mirare că o astfel de comisie trebuie să adopte o lucrare care urmărește să promoveze homosexualitatea. Și la fel de surprinzător este faptul că acest raport, în timp ce pretinde că îşi exprimă preocuparea asupra drepturilor omului pentru persoanele lesbiene, gay, transgender și intersex, de fapt subminează conceptul de drepturi ale omului în general.

Nu poate fi nicio îndoială că persoanelor lesbiene, gay, transgender și intersex trebuie să le fie respectate și protejate drepturile omului, însă nu asta urmăreşte acest raport. În schimb, acesta urmărește să creeze drepturi si privilegii deosebite pentru oameni, doar pe baza auto-declaratei lor „orientări sexuale”. Dacă sunt acceptate, abordarea care stă la baza acestui raport ar împărți omenirea în două clase: persoanele LGBT și restul. Și în acest sens, ar fi, în mod ironic, subminată chiar „egalitatea” pe care raportul o afirmă .

Aceste defecte fundamentale, care constituie o amenințare gravă pentru principiul drepturilor omului, se manifestă în special în următoarele puncte :

- „Integrarea”: atunci când o anumită politică este „integrată”, acest lucru înseamnă că de acum înainte toate inițiativele politice și măsurile legale trebuie să fie supuse unui control oficial privind conflictul cu această politică deosebită. „Integrarea” drepturilor LGBT ar însemna că nicio măsură legală nu poate fi adoptată împotriva voinței persoanelor LGBT (sau mai degrabă împotriva voinței acelor politicieni care, la fel ca doamna Lunacek sau domnul Cashman, pretind să le reprezinte). Acest lucru ar duce în mod eficient într-un fel de drept de veto față de tot și de toate, ceea ce ar permite unui grup social foarte marginal (sau reprezentanților săi auto-proclamaţi) să dicteze agenda lor restului societății. Avem motive să întrebăm: de ce ar trebui doar „drepturile LGBT” să fie integrate, și nu drepturile altor grupuri, cum ar fi musulmani, evrei, creștini, Martorii lui Iehova, mormoni, atei, panteiști, druizi și șamani, etc ? De ce nu drepturile de bărbați, femei, copii, bătrâni, bolnavi și cu handicap, care abuzează de droguri și alcool, fumători si nefumători, analfabeți și intelectuali și așa mai departe? De ce ar trebui interesele comunității LGBT să fie „integrate”, în timp ce interesele tuturor celorlalte grupuri sociale nu? 

- La fel de discutabilă este cererea doamnei Lunacek ca „discursul plin de ură” și „crimele motivate de ură” împotriva persoanelor LGBT  să facă obiectul unor sancțiuni penale specifice. Desigur, suntem cu toții de acord că nu ar trebui să existe nicio expresie de ură sau de incitare la ură în sfera publică - dar de ce oamenii LGBT merită o protecție specială pe care alți oameni nu o merită? De ce doamna Lunacek nu vine cu o propunere care ar permite o protecție egală și o atenție egală pentru toți, inclusiv non-homosexuali? Dar când, așa cum s-a întâmplat de două ori în ultimele câteva luni, Arhiepiscopul romano-catolic de Mechelen-Bruxelles, a fost atacat fizic și insultat de activiști homosexuali / avorţionişti, a auzit cineva protestul doamnei Lunacek? De fapt, intenția raportului Lunacek este de a crea un privilegiu pentru lobby-ul LGBT: numai ei să se bucure de dreptul de a-și exprima liber opiniile, întrucât orice declarație publică care critică chiar de la distanță agenda lor va fi denunțată ca „motivată de ură” și evacuată din dezbaterea publică. (De exemplu, colectarea de semnături pentru o petiție în semn de protest față încercările de a redefini căsătoria, în conformitate cu această logică, ţine de ură. Scopul aparent urmărit prin lobby-ul LGBT este să înăbușirea democrației și a libertăţii de exprimare precum şi intimidarea criticilor)

- Urmând acest curs, acest lucru s-ar fi extins într-un privilegiu general pentru figuri publice LGBT (cum ar fi doamna Lunacek) de a fi imunizate împotriva oricărei forme de critică, în orice context se face. Ori de câte ori ar critica cineva orice opinie exprimată de doamna Lunacek, ea va raspunde simplu: „spui asta doar că pentru că ești homofob”, eliminându-se astfel orice dezbatere cu privire la fondul opiniei ei și lovind înapoi cu un argumentum ad hominem . Acest tip de comportament a fost observat de multe ori de-a lungul ultimilor ani și, prin urmare, ar trebui de acum să fie clar că astfel de propuneri au un potențial periculos de subminare a democrației și dezbaterii publice.

- Același lucru poate fi spus cu privire la alte puncte de pe foaia de parcurs a doamnei Lunacek. De exemplu, ea vrea, de asemenea, să asigure o „libertate a întrunirilor” privilegiată pentru controversatele (și adesea provocator obscene) „manifestări ale homosexualilor”, în timp ce orice întruniri care servesc scopul de a exprima sprijinul pentru familiile normale (cum ar fi Manif pour tous în Franța), nu s-ar bucura, desigur, de aceeași libertate. 

- De asemenea, cererea doamnei Lunacek de „non-discriminare” în domenii cum ar fi ocuparea forței de muncă sau accesul la bunuri și servicii este, de fapt, o cerere de privilegii sociale: protecția de care se bucură o persoană va crește în funcție de cât de vizibil se manifestă înclinațiile sale sexuale. O persoană îmbrăcată în mod normal nu va putea să se plângă pentru că a fost refuzată la un loc de muncă sau un contract de închiriere, dar o persoana vizibil gay sau lesbiană poate spune: proprietarul (sau angajatorul) trebuie să fi observat că sunt gay/lesbiană, și acesta este motivul pentru care am fost refuzat. Acest lucru creează privilegii pentru vizibilii LGBT față de toate celelalte persoane .

- Și, bineînțeles, nu în ultimul rând, agenda doamnei Lunacek este despre privilegiile sociale pentru circumscripția sa LGBT. Aceasta include, de exemplu, prelungirile reducerilor fiscale sau a pensiilor de urmaș, care au avut inițial scopul de a oferi sprijin familiilor care cresc copii și, astfel, contribuie la binele comun, faţă de cuplurile homosexuale care nu fac contribuții similare. Aceste privilegii au un cost, iar acest cost trebuie asumat de către restul non-LGBT al societății .

Ceea ce vedem în mod clar în curs de dezvoltare în Europa de astăzi sunt două viziuni radical opuse ale „drepturilor omului”. Într-una dintre ele drepturile omului sunt indivizibile și, prin urmare, acestea trebuie să fie egale pentru toate persoanele: mesaj atât de bine exprimat în sloganul inițiativei cetăţeneşti de succes „Unul dintre noi”, cealaltă este abordarea doamnei Lunacek, care transformă drepturile omului într-o sursă de privilegii de clasă pentru anumite circumscripții. 

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere:Dana Stavovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Scrisoare deschisă adresată președintelui Obama de către o adolescentă americană

de Anastasia Bragg, 08 noiembrie 2012

Stimate Președinte Obama,

Marți noapte, în noaptea alegerilor, am stat până târziu în camera mea. Mi-am terminat tema, un eseu despre festivalurile hinduse. Dar nu mi-era somn, așa că, fiind adolescentă, nu am mers la culcare. În schimb, m-am așezat pe podeaua dormitorului meu și am răsfoit manualul de religii ale lumii, un curs la care sper că voi asista până la sfârșitul semestrului.

Acolo am găsit o pagină întreagă dedicată dumneavoastră. Era intitulată "Fragmente din discursul istoric al lui Obama de la Cairo", cel din iunie 2009.

Am început s-o citesc.

Ați vorbit atunci musulmanilor din Cairo. Ați început cu atacurile din 11 septembrie 2011. Iată ce spuneați:

Toate aceste lucruri au adus mai multă frică şi mai multă neîncredere. Iar acest cerc al suspiciunii şi discordiei trebuie să se termine. Am venit aici la Cairo în căutarea începerii din nou a dialogului între Statele Unite şi musulmanii din întreaga lume, unul bazat pe interes şi respect reciproc, unul bazat pe adevărul că America şi Islamul nu se exclud şi nu trebuie să fie în competiţie. Dimpotrivă, ele se bazează şi împărtăşesc principii comune, cum sunt cele ale dreptăţii şi progresului, toleranţei şi demnităţii tuturor fiinţelor umane.

Domnule Președinte, acestea sunt cuvinte foarte frumoase. Ca şi Martin Luther King Jr., prin acest pasaj și cele care urmează ați pus pe tapet o imaginea a păcii și a speranței. Principiile justiției și al progresului! Principiile toleranței și al demnităţii! Inima mea cântă de bucurie auzind cuvintele dumneavoastră!

Dar stau lucrurile chiar aşa cum spuneți? ”Demnitatea tuturor ființelor umane” – credeţi sincer în asta? Nu îmi place să aduc o pată neagră asupra dumneavoastră la numai o zi după realegerea ca președinte, dar trebuie să realizaţi că nu ați apărat în mod consistent demnitatea umană. Ca senator de Illinois, ați votat de patru ori împotriva legii de protecţie a copiilor avortaţi dar născuţi vii! În mod repetat, ca președinte, aţi apărat şi promovat avortul la cerere, și ați susţinut Planned Parenthood, o organizație care lipseşte de demnitate nenumărate femei și copii.

Domnule Președinte, cuvintele dumneavoastră sunt frumoase, dar eu vă cunosc faptele, și nu pot decât să mă îndoiesc asupra corectitudinii lor.

Citind discursul dumneavoastră o altă remarcă mi-a sărit în ochi.

Atunci când sunt omorâți oameni nevinovați din Bosnia și Darfur, acest lucru este o pată pe conștiința noastră colectivă.

Da, așa este, dar și atunci când copiii nevinovați sunt avortați în America, aceasta este, de asemenea, o pată pe conștiința noastră colectivă. Domnule Președinte, pacea lumii este un obiectiv foarte demn. Cu toate acestea, cred că pacea națională este o condiție prealabilă pentru pacea lumii și, sincer, nu cred că pacea națională poate fi atinsă în timp ce vom persista în uciderea copiilor noștri.

Ochii mei au zburat în josul paginii și s-au oprit la un alt pasaj ironic de frumos.

Aceeași poveste poate fi spusă de oameni din sudul Africii, din sudul Asiei, din Europa de Est  si din Indonezia. E o poveste cu un adevăr simplu: Violența este un sfârșit, o fundătură [...] Nu este nici curaj, nici un semn de putere să tragi cu rachete în copiii care dorm sau să arunci în aer femeile bătrâne dintr-un autobuz. Aici nu e vorba despre cum se pretinde autoritatea morală, ci despre modul în care se înfăţişează ea.

Domnule Președinte, nici nu știți cât de adevărate sunt propriilor dumneavoastră cuvinte. Această afirmație este adevărată şi universal valabilă - folosirea violenței înseamnă atât capitularea autorităţii morale, cât și pierderea integrităţii morale.

Dar dacă credeţi cu adevărat că violența nu este o soluție, atunci de ce îi permiteţi să se desfășoare aici, în America? De ce ignoraţi cu bucurie decesele violente ale celor aproape patru mii de copii care mor în fiecare zi? Nu vedeţi că aceste acte de violență generează probleme și nu soluții? Vorbiţi de speranță, dar cuvintele sunt contrazise de acțiunile dumneavoastră. Chiar credeţi că avortul oferă vreo licărire de speranță pentru o mama disperată sau pentru copilul său neajutorat şi nenăscut?

M-am simțit ca şi cum cineva m-ar fi lovit în stomac când m-am așezat cu picioarele încrucișate pe podeaua dormitorului meu noaptea trecută. M-am simțit trădată de inconsecvenţa dumneavoastră. M-am simțit rănită pentru că dumneavoastră, în calitate de lider al țării mele, vă dați bătut în fața violenței, și, conform cuvintelor dumneavoastră, vă pierdeţi autoritatea morală.

Domnule Președinte, eu sunt prea tânără pentru a vota, abia la anul voi avea drept de vot, dar nu sunt, nici măcar o singură zi, prea tânără pentru a-mi păsa. Îmi pasă de națiunea mea. Îmi pasă de semenii mei cei care mor în mod violent în fiecare zi.

Când respiraţia mi-a revenit și ochii mei au devenit iar limpezi, am parcurs restul paginii. Au fost multe adevăruri minunate tipărite acolo, dar eu nu m-am gândit prea mult la ele. M-am gândit că e în regulă aşa, pentru că probabil nici dumneavoastră nu v-ați gândit.

M-am oprit din nou în partea de jos a paginii.

[...] o credință care a pulsat în  leagănul civilizației și care încă mai bate în miliarde de inimi din întreaga lume [...] Avem puterea de a face lumea aşa cum o dorim, dar numai dacă avem curajul de a face un nou început.

Eu am acest curaj.

Vedeţi, nu-i așa, că vorbele dumneavoastră nu înseamnă prea mult. Cuvintele din acea zi la Cairo au fost uimitoare. Aţi proclamat cu fermitate adevărul și speranţa de pe podiumul pe care erați. Discursul pe care l-ați ţinut a fost o capodoperă! Dar acțiunile dumneavoastră nu au susținut cuvintele. Nu aţi apărat demnitatea umană și nu aţi luptat împotriva violenței aici, în țara dumneavoastră.

Poate că nu sunt suficient de mare pentru a vota, dar am curajul de care ați vorbit, curajul de care este nevoie pentru a pune un nou început. Am de gând să folosesc acest curaj pentru a lupta pentru viața și libertatea tuturor celor nenăscuţi, pentru cei care nu au avut niciodată șansa de a lupta pentru ei înșiși. Da, am de gând să apăr demnitatea umană și să lupt împotriva violenței chiar aici, în America.

Cu respect,

O adolescentă americană

Text tradus din engleză

Sursa: Live Action 

Dreptul la educație – o perspectivă spirituală

IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Cuvânt al IPS Teofan susţinut la Simpozionul Internaţional Dimensiunea spirituală a drepturilor omului. Educaţia prin toţi. Sala Senatului, Univ. Al. I. Cuza, în data de 05 nov. 2012

Într-un fel tainic, nepriceput și neexplicitat rațional, Dumnezeu respectă voința omului, chiar și acea voință care refuză binele și preferă răul.

Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile... (Mt. 28,19)

În urmă cu două milenii, Apostolii de curând trecuți prin experiența Învierii, aud cuvintele lui Hristos: „mergând, învățați toate neamurile”. Erau cuvinte formulate în exigența unui veritabil Testament. Apostolii sunt invitați să-și asume exigența de a merge și de a învăța, iar din această asumare a lor s-a născut și încă se mai naște Biserica. Interesant este și faptul că Domnul trimite pe Apostoli la „toate neamurile”. Acest „toate” cuprinde în sine, fără excepție, făpturile umane ale acestei lumi, ca destinatari ai actului pedagogic al mântuirii.

Toți oamenii sunt chemaţi să afle de mântuirea adusă de Hristos Domnul. Nu toți însă consideră că trebuie să răspundă acestei invitaţii. Nu toţi au aceeași percepție asupra mesajului transmis. Acest fapt arată că, într-un fel tainic, nepriceput și neexplicitat rațional, Dumnezeu respectă voința omului, chiar și acea voință care refuză binele și preferă răul. Aceasta nu înseamnă că Domnul își oprește mergerea și că învățarea neamurilor suferă un eșec. Mărturie este faptul că Biserica își continuă și astăzi lucrarea mărturisitoare. Oamenii au dreptul să primească vestea cea bună a mântuirii în Hristos și, ca atare, Biserica încearcă să intre în dialog cu umanitatea mai mult sau mai puțin dispusă să asculte, să învețe, să împlinească.

Modelul dialogic propus de experiența Bisericii creștine este în mare și modelul pe care s-a construit civilizația contemporană europeană şi ramificaţiile sale din lume. Această civilizaţie este născută din interacțiunea spirituală și culturală a duhului creștin cu geniul civilizațional greco-roman precum și cu tradițiile popoarelor care de-a lungul istoriei au vieţuit în aceste locuri. Iar un dialog din care Biserica lipsește, este de cele mai multe ori o experiență problematică, mai ales atunci când se vorbește despre educație, fie sub aspectul metodei fie sub aspectul conținutului. Referirea la rădăcini nu ține, în acelaşi timp, doar de recunoașterea existenței unei pinacoteci a tradițiilor cu evident interes muzeistic, ci reprezintă o continuă sursă de inspirație pentru creșterea și formarea societăților de azi și de mâine.

Prezența Bisericii în dialogul pentru educația tânărului de astăzi este fundamentată pe faptul că valorile pe care Biserica le propune societății de astăzi sunt valori verificate în focul trecerii timpului și al contestărilor de lungă durată. Modelele de formare pe care Biserica le propune sunt modele a căror forță de convingere s-au dovedit benefice, conținuturile pe care Biserica le prezintă în exercitarea actului educațional oferă continuitate, stabilitate şi înnoire, iar metodele pe care ea le folosește sunt motivate de respectul pentru demnitatea umană și pentru alegerile sale.

Societatea românească este străbătută astăzi de curente care doresc regândirea rolului Bisericii în exercitarea educației tinerelor generații. Ar fi incorect însă ca acest rol să fie diminuat. Dimpotrivă, ar trebui căutate căi de creştere. Și aceasta pentru că membrii acestei comunități au dreptul să interacționeze cu un depozitar uriaș de informație, experiență și practică de civilizaţie aflat în Biserică, cum au şi dreptul să-l refuze. Reducerea prezenţei Bisericii în actul educaţional ar intensifica şi mai mult tendinţele manifestate tot mai insistent de a reduce pe om doar la ceea ce simte, doar la nevoile subzistenței biologice. O astfel de abordare ar conduce la o nevalorificare a unei experienţe umane care s-a dovedit viabilă și ar dăuna unei abordări holistice a omului. Acesta ar trebui perceput ca întrepătrundere a unor realități biologice, intelectuale, emoționale subsumate unei dimensiuni spirituale de care, în onestitate, nimeni nu poate face abstracție.

De aceea, înțelegerea și practica spirituală nu pot să lipsească din experiența educațională a tinerilor. Aceasta, mai ales, într-o perioadă, când consumerismul, relativismul și apetența pentru convențional, formal şi corectitudine politică decid destine, credințe și vieți omenești.

Credem, prin urmare, că dimensiunea creştină a educației trebuie integrată modelului formativ al școlii românești iar aceasta se poate împlini printr-un dialog continuu cu tot ceea ce a produs umanitatea în materie de ştiinţă a educaţiei cât şi cu rădăcinile ei spirituale, cu destinul ei în veșnicia voită de Dumnezeu.

Sursă: Doxologia