Melissa Ohden, supravieţuitoare a avortului îşi spune povestea în faţa a 600 de persoane

De Karen Dudek

Vineri seară, pe 1 martie, 600 de oameni s-au adunat la strângerea de fonduri pentru Crossroads Pregnancy Center în hotelul Royal Park din Rochester Hills ca să asiste la discursul Melissei Ohden. Încă de la prima frază din povestea sa spectaculoasă, audienţa şi-a dat seama că până şi câteva mişcări simple erau, în cazul ei, ieşite din comun.

Această femeie frumoasă şi optimistă şi-a spus povestea vieţii exact aşa cum s-a întâmplat: o poveste complexă, dramatică şi demnă de compasiune: „N-ar fi trebuit să mă aflu acum aici”. Aşa a început discursul ei.

Acum 35 de ani, toată lumea îi spunea mamei ei, care avea 19 ani şi era nemăritată, că singura opţiune pe care o avea era să-şi întrerupă sarcina. Împinsă de propria familie să avorteze, tânăra femeie nu a avut altă alegere. I s-a făcut o procedură cu infuzie salină pentru a-i provoca avortul. Urma să revină la spitalul St. Luke din Sioux City, Iowa, ca să nască copilul mort.

Avortul prin infuzie salină, o injecţie cu o soluţie de săruri toxice care se face în lichidul amniotic ce înconjoară copilul în uter, îi arde copilului progresiv ţesuturile şi organele până când acesta moare. În mod normal procesul durează 72 de ore, dar în acest caz a durat mult mai mult.

Când a avut loc naşterea la spitalul St. Luke pe 29 august 1977 toată lumea credea că copilul murise şi se pregătea să-l ducă de-acolo, când o infirmieră a auzit-o scoţând nişte sunete slabe şi a luat decizia, pe care din punct de vedere legal n-ar fi trebuit s-o ia, să îngrijească copilul.

Se estimase că fetiţa de 1kg şi 300g era în a 31-a săptămână de gestaţie, adică mama era în luna a 8-a când i s-a făcut procedura de avort prin injecţie salină. „Într-adevăr lucrul ăsta ne şochează pe toţi… dar ar trebui să ni se frângă inimile indiferent dacă copilul are 31 de săptămâni sau 31 de zile” spune Odhen.

Doctorii au prezis că Ohden va muri sau va rămâne oarbă, surdă ori cu handicap mental sau emoţional. Avea grave probleme respiratorii şi hepatice, era prea firavă ca să sugă, era hrănită prin nişte tuburi din cap şi avea nevoie de transfuzii de sânge. „Ni se spune că doar anumite vieţi merită să fie salvate” remarcă Ohden. Însă personalul medical de la St. Luke i-a pus un nume, i-a tricotat botoşei, a hrănit-o cu biberonul pentru că au văzut în ea „o fiinţă care avea nevoie de ajutor”. Părinţii săi adoptivi n-au ezitat să-şi deschidă casa şi inimile pentru Melissa. „M-au iubit până am ajuns să mă simt în viaţă!” spune Ohden. „Acum sunt vindecată datorită dragostei, grijii şi rugăciunilor lor.”

Bebeluşul Melissa a plecat de la spital după doar 3 luni şi a crescut simţindu-se iubită şi dorită de părinţii adoptivi, care nu i-au spus niciodată în ce condiţii se născuse.

La vârsta de 14 ani, sora mai mare a Melissei i-a divulgat secretul iar părinţii au fost obligaţi să-i mărturisească: „Mama ta a făcut un avort... iar tu ai supravieţuit!” Această descoperire a lăsat-o fără glas pe Melissa. „Totul în mine mă durea” zice ea. „Am plâns şi am suspinat toată noaptea aceea, ţinând-o strâns pe mama în braţe...” Lacrimile erau pentru familia ei, pentru durerea lor, pentru copilul nenăscut care ar fi putut să nu vină pe lume. „Am noroc că sunt în viaţă!” exclamă Ohden, „Nu sunt supărată... sunt tristă!” Tristeţe a simţit pentru mama şi tatăl ei şi pentru familiile lor. „Cum s-or fi simţit ei după această faptă...”

Ohden a ştiut că firul vieţii ei o va conduce să vorbească în public despre povestea ei într-o zi. Până să vină ziua respectivă, s-a pregătit şi a încercat să-şi găsească familia. De ce? „Vroiam să le spun alor mei că îi iubesc şi îi iert” spune ea.

Această dorinţă sinceră a devenit o experienţă din ce în ce mai frustrantă, pentru că încercările de a lua legătura cu familia ei biologică i-au revelat ruptura profundă provocată de acel avort. Extrem de bucuroasă că şi-a găsit tatăl trăind în acelaşi oraş, Sioux City, i-a trimis o scrisoare la birou în care îşi exprima dorinţa să primească un răspuns de la el. A aşteptat, dar el nu i-a răspuns niciodată.

Anii au trecut şi, dând o dată o căutare pe Google, Ohden a găsit anunţul decesului tatălui său în care era scris că a murit la 51 de ani, la puţin timp după ce-l contactase ea. Cu părere de rău că n-a putut să-l întâlnească niciodată, Ohden a aflat ulterior că familia tatălui său îi găsise scrisoarea printre acte. Familia nu ştiuse niciodată de avort.

Printr-o incredibilă ironie a sorţii, familia tatălui biologic a lui Ohden a regăsit-o pe 26 aprilie 2008 exact în acelaşi loc unde ar fi trebuit să moară: la spitalul St. Luke. Tocmai o născuse pe fiica ei, Olivia. Melissa s-a întâlnit acolo cu bunicul şi cu mătuşa ei, şi a văzut reacţiile lor atunci când au aflat adevărul: se simţeau îndureraţi, ruşinaţi, vinovaţi, supăraţi. „Erau supăraţi pentru că n-au putut să mă salveze, vinovaţi pentru ceea ce se întâmplase şi supăraţi pentru că m-ar fi adoptat ei dacă ar fi ştiut” spune ea. „Toţi membrii familiei” spune Ohden „au fost profund mişcaţi de povestea avortului”.

Pentru Ohden, emoţia puternică pe care o simte atunci când se gândeşte că a fost avortata e vizibilă şi chiar şi fericirea naşterii fiicei ei îi evocă dureroasa eliminare a victimelor care n-au supravieţuit. „Fiica mea nu s-ar fi născut niciodată dacă eu aş fi murit” spune ea.

Cât despre mama ei, Ohden o mai caută încă. A primit veşti de la bunicul ei, chiar cel care-a obligat-o pe mama sa să avorteze. Acesta i-a povestit cum familia e înstrăinată şi el nu mai are nici un contact cu fiica sa. Ohden că se roagă pentru mama ei în fiecare noapte şi încă speră s-o întâlnească într-o zi.

Viaţa lui Ohden n-a fost uşoară şi nici simplă. Dar spiritul milostiv, mulţumirea de sine şi pofta sa de viaţă persistă datorită certitudinii că Dumnezeu o foloseşte pentru a transmite mesajul Său de dragoste şi iertare supravieţuitorilor avortului. Le cere femeilor şi bărbaţilor să nu tacă, ci să vorbească limpede despre impactul pe care îl are avortul asupra vieţii lor. Chiar dacă copilul nu moare, efectele avortului sunt devastatoare pentru familiile celor implicaţi: sentimente de vinovăţie, de ruşine, supărare, precum şi relaţii destrămate.

Pe măsură ce neobişnuita misiune a lui Ohden se desfăşoară, ea continuă să-i roage pe oameni să ia poziţie în salvarea vieţilor copiilor nenăscuţi. Ea îi roagă să-şi caute propriul răspuns la întrebarea: „Care e menirea mea în lupta pentru viaţă?”

Prelucrare după LiveActionNews

Scrisoare deschisă adresată președintelui Obama de către o adolescentă americană

de Anastasia Bragg, 08 noiembrie 2012

Stimate Președinte Obama,

Marți noapte, în noaptea alegerilor, am stat până târziu în camera mea. Mi-am terminat tema, un eseu despre festivalurile hinduse. Dar nu mi-era somn, așa că, fiind adolescentă, nu am mers la culcare. În schimb, m-am așezat pe podeaua dormitorului meu și am răsfoit manualul de religii ale lumii, un curs la care sper că voi asista până la sfârșitul semestrului.

Acolo am găsit o pagină întreagă dedicată dumneavoastră. Era intitulată "Fragmente din discursul istoric al lui Obama de la Cairo", cel din iunie 2009.

Am început s-o citesc.

Ați vorbit atunci musulmanilor din Cairo. Ați început cu atacurile din 11 septembrie 2011. Iată ce spuneați:

Toate aceste lucruri au adus mai multă frică şi mai multă neîncredere. Iar acest cerc al suspiciunii şi discordiei trebuie să se termine. Am venit aici la Cairo în căutarea începerii din nou a dialogului între Statele Unite şi musulmanii din întreaga lume, unul bazat pe interes şi respect reciproc, unul bazat pe adevărul că America şi Islamul nu se exclud şi nu trebuie să fie în competiţie. Dimpotrivă, ele se bazează şi împărtăşesc principii comune, cum sunt cele ale dreptăţii şi progresului, toleranţei şi demnităţii tuturor fiinţelor umane.

Domnule Președinte, acestea sunt cuvinte foarte frumoase. Ca şi Martin Luther King Jr., prin acest pasaj și cele care urmează ați pus pe tapet o imaginea a păcii și a speranței. Principiile justiției și al progresului! Principiile toleranței și al demnităţii! Inima mea cântă de bucurie auzind cuvintele dumneavoastră!

Dar stau lucrurile chiar aşa cum spuneți? ”Demnitatea tuturor ființelor umane” – credeţi sincer în asta? Nu îmi place să aduc o pată neagră asupra dumneavoastră la numai o zi după realegerea ca președinte, dar trebuie să realizaţi că nu ați apărat în mod consistent demnitatea umană. Ca senator de Illinois, ați votat de patru ori împotriva legii de protecţie a copiilor avortaţi dar născuţi vii! În mod repetat, ca președinte, aţi apărat şi promovat avortul la cerere, și ați susţinut Planned Parenthood, o organizație care lipseşte de demnitate nenumărate femei și copii.

Domnule Președinte, cuvintele dumneavoastră sunt frumoase, dar eu vă cunosc faptele, și nu pot decât să mă îndoiesc asupra corectitudinii lor.

Citind discursul dumneavoastră o altă remarcă mi-a sărit în ochi.

Atunci când sunt omorâți oameni nevinovați din Bosnia și Darfur, acest lucru este o pată pe conștiința noastră colectivă.

Da, așa este, dar și atunci când copiii nevinovați sunt avortați în America, aceasta este, de asemenea, o pată pe conștiința noastră colectivă. Domnule Președinte, pacea lumii este un obiectiv foarte demn. Cu toate acestea, cred că pacea națională este o condiție prealabilă pentru pacea lumii și, sincer, nu cred că pacea națională poate fi atinsă în timp ce vom persista în uciderea copiilor noștri.

Ochii mei au zburat în josul paginii și s-au oprit la un alt pasaj ironic de frumos.

Aceeași poveste poate fi spusă de oameni din sudul Africii, din sudul Asiei, din Europa de Est  si din Indonezia. E o poveste cu un adevăr simplu: Violența este un sfârșit, o fundătură [...] Nu este nici curaj, nici un semn de putere să tragi cu rachete în copiii care dorm sau să arunci în aer femeile bătrâne dintr-un autobuz. Aici nu e vorba despre cum se pretinde autoritatea morală, ci despre modul în care se înfăţişează ea.

Domnule Președinte, nici nu știți cât de adevărate sunt propriilor dumneavoastră cuvinte. Această afirmație este adevărată şi universal valabilă - folosirea violenței înseamnă atât capitularea autorităţii morale, cât și pierderea integrităţii morale.

Dar dacă credeţi cu adevărat că violența nu este o soluție, atunci de ce îi permiteţi să se desfășoare aici, în America? De ce ignoraţi cu bucurie decesele violente ale celor aproape patru mii de copii care mor în fiecare zi? Nu vedeţi că aceste acte de violență generează probleme și nu soluții? Vorbiţi de speranță, dar cuvintele sunt contrazise de acțiunile dumneavoastră. Chiar credeţi că avortul oferă vreo licărire de speranță pentru o mama disperată sau pentru copilul său neajutorat şi nenăscut?

M-am simțit ca şi cum cineva m-ar fi lovit în stomac când m-am așezat cu picioarele încrucișate pe podeaua dormitorului meu noaptea trecută. M-am simțit trădată de inconsecvenţa dumneavoastră. M-am simțit rănită pentru că dumneavoastră, în calitate de lider al țării mele, vă dați bătut în fața violenței, și, conform cuvintelor dumneavoastră, vă pierdeţi autoritatea morală.

Domnule Președinte, eu sunt prea tânără pentru a vota, abia la anul voi avea drept de vot, dar nu sunt, nici măcar o singură zi, prea tânără pentru a-mi păsa. Îmi pasă de națiunea mea. Îmi pasă de semenii mei cei care mor în mod violent în fiecare zi.

Când respiraţia mi-a revenit și ochii mei au devenit iar limpezi, am parcurs restul paginii. Au fost multe adevăruri minunate tipărite acolo, dar eu nu m-am gândit prea mult la ele. M-am gândit că e în regulă aşa, pentru că probabil nici dumneavoastră nu v-ați gândit.

M-am oprit din nou în partea de jos a paginii.

[...] o credință care a pulsat în  leagănul civilizației și care încă mai bate în miliarde de inimi din întreaga lume [...] Avem puterea de a face lumea aşa cum o dorim, dar numai dacă avem curajul de a face un nou început.

Eu am acest curaj.

Vedeţi, nu-i așa, că vorbele dumneavoastră nu înseamnă prea mult. Cuvintele din acea zi la Cairo au fost uimitoare. Aţi proclamat cu fermitate adevărul și speranţa de pe podiumul pe care erați. Discursul pe care l-ați ţinut a fost o capodoperă! Dar acțiunile dumneavoastră nu au susținut cuvintele. Nu aţi apărat demnitatea umană și nu aţi luptat împotriva violenței aici, în țara dumneavoastră.

Poate că nu sunt suficient de mare pentru a vota, dar am curajul de care ați vorbit, curajul de care este nevoie pentru a pune un nou început. Am de gând să folosesc acest curaj pentru a lupta pentru viața și libertatea tuturor celor nenăscuţi, pentru cei care nu au avut niciodată șansa de a lupta pentru ei înșiși. Da, am de gând să apăr demnitatea umană și să lupt împotriva violenței chiar aici, în America.

Cu respect,

O adolescentă americană

Text tradus din engleză

Sursa: Live Action