Slava cea veşnică / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Căci o clipă uşoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosinţă în prisosinţă, veşnică plinătate de slavă. (II Corinteni 4, 17)

O clipă uşoară de necaz trecător poate aduce veşnică sla­vă. Fiecare cuvânt din acest verset este plin de tâlc. Opo­ziţia dintre cele văzute şi cele nevăzute îl uimeşte din ce în ce mai mult pe Apostolul Pavel şi, pe măsură ce această idee i se confirmă, toate cele pământeşti dispar din ochii lui, rămânând numai slava cerească, care copleşeşte tot restul şi pe care el o numeşte „plinătate de slavă”. 

 

Concepţia noastră despre slavă cu greu ar putea accep­ta o „plinătate de slavă”, expresie care pare să exprime un prisos, o povară în plus, care ar putea fi considerată mai de­ grabă ca aducătoare de grijă şi împovărătoare. Prisosinţă sau plinătate de slavă! Nu cumva este ceva ilogic, de ne­înţeles? Totuşi aici se ascunde un adevăr. Tot ceea ce a în­semnat apăsarea, greutatea unei supărări se va preface, cu siguranţă, pentru noi într-o slavă prisositoare. Pentru aceasta ne trebuie doar o nouă lumină, pentru ca să putem vedea zi­ua ceea ce n-am fost în stare să vedem în bezna nopţii. Ace­eaşi idee o exprimă şi cuvintele psalmistului: „Trimite-Ţi Tu lumina şi adevărul; acestea m-au călăuzit şi m-au adus la muntele Tău cel sfânt” (Psalmi 42, 3). David nu cere să i se schimbe condiţiile în care se află, ci să se arate o nouă lu­mină, pentru ca aceste condiţii să se lumineze.

Şi tu, cel copleşit de apăsarea suferinţelor, grăbeşte-te să ceri uşurare printr-o nouă lumină, pentru ca povara ta să se poată preface cândva în slavă prisositoare! Încercările şi suferinţele prin care trecem trebuie să ne aducă, în cele din urmă, această slavă. După ce am parcurs cele şase zile de muncă ce ne-au fost date să luptăm şi să suferim, în cea de a şaptea zi, privind în urmă, vom vedea că întunericul acelui trecut apropiat s-a risipit, cuprins de o lumină nepământeas­că, acel trecut acoperindu-se de slavă. Fiecare pas străbătut în acest trecut, oricât de greu ni se va fi părut, ne-a dus spre ziua a şaptea, Ziua Domnului, ziua odihnei, când tot acest prisos de suferinţă pământească se preface într-un prisos de slavă veşnică.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Luca 8, 41-56

În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând la picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace. Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai-marelui sinagogii şi a zis acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit, ci doarme. Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit. Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i se dea ei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Vindecarea fiicei lui Iair

Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mama. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic”.

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.

Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă înafară este doar o imagine a ceea ce se petrece înăuntru. Toată natura cea efemeră e ca un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufletească. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă şi vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd. Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.

E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină şi flacără, magnetism şi electricitate, cu puterea vieţii? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să se scoale şi să umble şi să vorbească? Trebuie să fie, altfel soarele şi pământul, iarna şi primăvara, magnetul şi electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştienţă. Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa şi realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare şi pământ, de iarnă şi de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la capăt.

El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesc lumina şi căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. În vremea aceea, „Iată a venit un bărbat, al cărui nume era lair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte”. În care vreme? Când s-au întâmplat acestea? În vremea când Domnul s-a întors peste mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curăţase doi oameni de demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, să săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan 12, 35).

Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor şi stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: să potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Oricare din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cutremur, atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. „A zis Dumnezeu... şi a fost aşa” (Facere 1, 11).

Acest Iair este numit la Matei „dregător", iar Marcu şi Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte. Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită: odată durerea de părinte, şi apoi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând: „Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9, 18).

De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte, iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa!” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte, se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.

Iair avea, într-o măsură, credinţa în Hristos, dar această credinţă a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar Îl ruga: „zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea” (Matei 8), Iair L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi puna mâna Sa deasupra fiicei care murise. Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc întrînsa: „Pune mâna Ta peste ea”. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna! Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Şi-a întins mâinile pe Cruce, ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde şi oricum ar veni ei.

Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile spre casa lui Iair: „Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara şi acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru că se zice: „S-a adunat la El mulţime multă” (Marcu 5, 21). Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţime se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţă. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie! Această făptură căutase vindecare şi dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni şi nimic nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ei pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la o zi la alta într-un chin şi o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire şi spre mai marea lui Dumnezeu slavă.

„Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă” (Matei 9, 21), îşi spunea femeia, făcându-şi cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci şi în doctorii pe la care umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese şi credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei şi autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apără în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.

„Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.

Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie". Cum s-a schimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul şi sângele Său! De negrăit este acest lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, şi îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse ridica nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-au dat nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea şi desăvârşirea darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

„Şi a zis lisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar lisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine”. De ce întreabă Domnul? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie şi că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.

Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inimă curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-şi arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu îi dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi puna mâna peste copila moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca şi de aproape, în drum ca şi în casă.

Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl primeşte omul, de la Dumnezeu însuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii fără ştirea lui Hristos, fără puterea Lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie şi voitoare care lucrează şi prin icoane şi moaşte întru binele credincioşilor. Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu lucrează fără ştirea Lui.

La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri şi ape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri şi bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va vindeca. Iar cine ia, leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca şi el să ajungă să cunoască şi să slăvească puterea Lui. Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare şi bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor. La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care Îl atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă!

„Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”. Din glasul şi din vorbele lui Hristos femeia şi-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea Atotputernicului. Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura şi înaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odată cu boala. În locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.

Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând: „Îndrăzneşte, fiică”! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu. Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceşte. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul şi cu sufletul. Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.

„Credinţa ta te-a mântuit”. Aceste cuvinte sunt şi de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, şi dacă nu Şi-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui? N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul Său? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se spulbere? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama credinţei lor.

Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: „Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi”. Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă. „Nu mai supăra pe învăţătorul”. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare, de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: „Nu te teme”. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi să-l faci: Crede numai. Ai văzut acum, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate să facă Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.

Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Şi la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde şi purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul. Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de faţă. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică?

Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că „toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit”. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare şi „plângeau şi se tulburau mult” (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni şi vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.

De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, şi-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; şi un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte. Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină rămâne în pană pe drum, călătorii rămân şi ei în pană, neputând să meargă mai departe singuri. Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, dacă maşina se împotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum şi merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut şi maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători să-i aducă înapoi, ca să meargă mai departe cu ea? La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el. Iar că pe bună dreptate a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum şi prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui Iair.

Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi? „Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te!” Cei ce umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea şi vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi. Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire şi uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scoţându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă. Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului? Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti" ai zilelor noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult. Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaică, rostite de Domnul când a atins copila cu mâna Sa: „Talita cumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: „Copilă, scoală-te!”

Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? „Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce.” Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile celor morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşit două minuni: mai întâi a restaurat trupul şi apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr. Dacă nu i-ar fi tămăduit trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă. Aşa şi aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce, ca să se vadă bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5, 42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit şi cu trupul. Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat. Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă, odată cu minunea, şi dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios!

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura mare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsându-şi cu căldură recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă! Nu trebuie, în aceste clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.

Astfel, vindecând pe femeie de curgerea sângelui şi înviind copila moartă, Domnul Şi-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea mărunţişurilor trecătoare şi a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti şi sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are într-însa otravă, aşa şi curiozitatea poartă într-însa un venin tare care distruge şi sufletul şi trupul. Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: „Ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude” (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul?

Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea şi puterea? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului şi trupului tău. Dumnezeu are telefoanele şi telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi. El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul şi timpul. Tu aminteşte-ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, şi grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor -- Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 10, 16-22

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: iată Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Deci fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca şi porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. Chiar înaintea domnilor şi a împăraţilor veţi fi duşi pentru Mine, ca mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, să nu vă îngrijiţi cum, sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în acel ceas ce să grăiţi, fiindcă nu voi veţi fi cei care veţi răspunde, ci Duhul Tatălui vostru, Acela va grăi prin voi. Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu; şi se vor scula copiii asupra părinţilor şi-i vor omorâ. Iar voi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.

Părintele Cleopa - Predică la ziua Cuviosului Părinte al nostru, Dimitrie cel Nou

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dum­nezeu şi nu se va atinge de dânsele munca (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1).

Iubiţi credincioşi,

Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii săi şi neavând cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducând o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrânare.

Mai târziu, văzând că toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mănăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă desăvârşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adânc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?

Simţindu-şi dinainte sfârşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de nimeni, între două pietre mari, pe marginea unui râu ce se chema Lomul şi acolo şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa râului mare, a rupt malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prun­diş, până au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci, într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei şi i-a zis:

"De mă vor scoate părinţii tăi din apă - arătându-i şi locul - eu te voi tămădui pe tine!" Şi îndată copila a spus tatălui ei, care, adunând mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi a aflat comoa­ra cea ascunsă şi nepreţuită, adică sfintele moaşte întregi şi neputrezite ale Sfântului Dimitrie. Deci, luându-le, le-a dus în satul Basarabov şi multe minuni de vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.

Auzind despre aceasta domnul Valahiei, a dorit să le aducă cu mare cinste în Ţara Românească, ca să le aibă spre ajutor şi mângâ­iere. Deci, trimiţând câţiva boieri şi preoţi la Basarabov, aceştia au încercat să aducă moaştele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au putut, căci sfântul nu a voit să părăsească satul său. Auzind de aceasta, domnul a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o frumoa­să biserică în Basarabov deasupra moaştelor Sfântului Dimitrie.

Între anii 1769-1774, fiind război între ruşi şi turci, un general, anume Petru Salticov, din partea armatelor ruseşti, a trecut Dunărea şi a ocupat o mare parte din părţile Bulgariei, printre care şi Basarabovul. Apoi auzind de moaştele Cuviosului, a poruncit să le trimită în ţara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le dea Ţării Româneşti, ca despăgubire pentru mulţimea pagubelor de război. Şi aşa, sfintele moaşte ale Cuviosului părin­telui nostru Dimitrie, au ajuns în pământul ţării noastre şi au fost aşezate în biserica Mitropoliei din Bucureşti, în anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie şi de mulţimea credincioşilor. Apoi, îndată a încetat războiul şi boala ciumei care era în ţară.

Iubiţi credincioşi,

Pentru mulţimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala Patriarhală din Bucureşti a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste şi cântări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, când se face prăznuirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie la Catedrala Patriarhală dinBucureşti şi când vin mii de credincioşi din toate colţurile ţării, la cinstitele lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.

Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, în primejdii şi ispite, şi te-a îngrădit cu ajutorul cel nepreţuit al rugăciunilor multor sfinţi, cuvioşi şi mucenici.

Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că te-a binecuvântat Dumnezeu cu câmpii roditoare, cu munţi împodobiţi, cu păduri şi izvoare, cu fii binecredincioşi şi milostivi, cu biserici aşa de frumoase şi cu sfinte moaşte de mare preţ. Bucură-te astăzi, Ţară Românească, şi te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare, căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.

Sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sânul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întăriţi în credinţă, ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim îndemnaţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar într-un chip de taină, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrânare pe pământ. Că cine a fost mai sărac decât Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decât el? Cine a dus o viaţă mai lipsită decât el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi picioarele de pietre, răbdând frigul, ploaia şi zăduful soarelui, pentru a-şi dobândi pâinea vieţii. Apoi adăugând la aceasta şi celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugă­ciunea, viaţa curată şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvârşirii creştine. Şi acest fel de nevoinţă l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă şi în viaţa pustnicească, ajungând să petreacă ca un înger pământesc.

După Sfinţii Părinţi sunt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieţii, neagoniseala etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească adică smerenia inimii, prin care creştinul se socoteşte că nu are nici o faptă bună şi este mai păcătos decât toti.

Amândouă sărăcii sunt de nevoie şi obligatorii pentru mântuirea noastră. Prima, adică lipsa celor pământeşti, face începutul desăvârşirii, iar a doua, adică smerenia, face sfârşitul ei. Pe aceasta o fericeşte însuşi Domnul, zicând: Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Dar, întrucât nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea desăvârşită a duhului, fără sărăcia cea din afară a materiei, Domnul ne porunceşte şi pentru aceasta, zicând: Nu vă grijiţi, zicând: ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută ... Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10).

Mare dar este neagoniseala şi de multe primejdii şi păcate scapă pe creştin în viaţă! Dar cine din noi o mai iubeşte? 0, fericită sărăcie şi negrijă, cine te mai preţuieşte astăzi? Care din creştini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaşte astăzi preţul tău? Cine mai râvneşte la folosul tău? Cu adevărat, cel ce iubeşte sărăcia lui Hristos, aşa cum au iubit-o sfinţii şi caută să şi-o agonisească în viata sa, acela este un adevărat creştin, acela este un filosof al veacului de acum.

Sărăcia, viaţa cât mai modestă naşte în sufletul creştinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării la moarte, al pocăinţei. Lipsa de agoniseală şi fărădegrija îmbogăţesc sufletul cu multe virtuti, izbăvesc pe om de multe căderi şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum toţi aleargă după bani cât mai multi, după haine cât mai scumpe, după un trai cât mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atâtor certuri între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adâncă în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pământului.

Fraţilor, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim deci, sărăcia Domnului ca să dobândim viaţa cea veşnică. Să ne îndestulăm cu cât ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor, şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decât ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi copiii Lui. Iar dacă suntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de ce avem nevoie.

Desigur, avem datoria sfântă să îngrijim de casa şi copiii noştri, să câştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în casele noastre ban şi pâine străină, că ne adunăm osândă la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoinţa Sfântului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pământ, în desăvârşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare la cele veşnice. Să ne închinăm la moaştele Sfântului Dimitrie ori de câte ori avem prilejul şi să citim acatistul lui că este grabnic ajutător.

Aşadar, să privim mereu la sfârşitul vieţii lui Iisus Hristos, şi la pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim "a le urma credinţa" şi să avem mereu în minte cuvintele Dom­nului care zice: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi drep­tatca Lui şi toale celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Amin.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, pp. 232-236)

Sursa: Doxologia

Predica la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Mare făcător de minuni şi Izvorâtor de mir -- Sfântul Grigore Palama

Sfântul Grigorie Palama – Omilia 49 la cel între sfinţi Mare Mucenic Dimitrie, Mare făcător de minuni şi Izvorâtor de mir

1. „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Ps. 138:17), zice acel David care este cel mai insuflat de Dumnezeu dintre toţi psalmiştii din veac, între care corifeii sunt Apostolii, urmaţi de ceata prorocilor, cei care sunt numiţi cu numele vederii dumnezeieşti[1], după care urmează ceata învăţătorilor credinţei, şi preoţilor, şi toată adunarea cuvioşilor, şi toţi cei mari chemaţi după făgăduinţa Mântuitorului nostru al tuturor (Mt. 5:19), precum şi ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici cărora se cuvine să li se aducă rugăciuni. Şi, mai presus decât toată mulţimea acestora, este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl cântăm şi cinstim, cel care este de acelaşi neam cu noi şi născut din acelaşi pământ cu noi, patronul oraşului nostru, minunea cea mare a pământului grec, înfrumuseţată podoabă a Bisericii, cel bogat în toate virtuţile şi de minuni făcătorul, de mir Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie. Căci între mucenici este ca luminătorul cel mare, iar dacă ţine cu putere întru sine Cuvântul Vieţii Veşnice (Filip. 2:16) şi dacă răspândeşte în jur lumina Lui, prin raze strălucite, şi străluminează pe cei mulţi, oare nu s-a făcut părtaş şi harului profeţiei? Ci oare nu fiind atras în chip preaminunat tocmai de puterea profeţiei s-a învrednicit de slujirea şi de autoritatea apostolească şi propovăduitoare? Sau fiind împodobit cu lucrarea acestora două, nu cumva a fost lipsit de luptele ascetice ale cuvioşilor şi de strălucirea pildei vieţii lor? Cu siguranţă, nu. Ci unora urmându-le, pe alţii egalându-i, iar altora încă stându-le înainte, pe unii i-a întrecut, şi nu cu puţin, singur sau cu foarte puţini desăvârşindu-se întru toate şi singur reunind în sine însuşi <virtuţile> tuturor, astfel încât Cuvântul care era la început cu Dumnezeu să-l inspire şi singur să aducă roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor şi totodată să-i îndrepteze pe toţi.

2. Aşadar, noi care nu plinim nici măcar una, nu spun cununa sau lanţul virtuţilor, ci spun nici una măcar din şiragul lor, ce laudă vom aduce, şi cu ce frumuseţe a cuvântului vom împodobi pe cel care, în chip dumnezeiesc, a împletit cununa, pe durata unei vieţi scurte, tuturor <virtuţilor> dumnezeieşti care, pentru toţi <ceilalţi>, rămân îndeobşte neapropiate şi de neatins? Dar dorul ne stârneşte să vorbim, după putinţă, prilejul îşi caută cuvânt cu priinţă, iar folosul, obligându-ne, nu ne îngăduie să nu ne minunăm prin cuvânt de măreţia care este mai presus de cuvânt a mucenicului. Căci a râvnit să se arate de la început până la sfârşit <statornic> în cele fără de schimbare făgăduite de la Dumnezeu, mai presus de cuvânt şi printr-o petrecere corespunzătoare atât cât poate firea cuprinde, adică să fie biruitor întru toate.

3. Şi întru toate era astfel, încă din copilărie, precum un stâlp de susţinere neclătit a toată bunătatea, columnă însufleţită şi de la sine tinzând spre toată virtutea, altar şi colonadă a harurilor dumnezeieşti şi omeneşti, carte însufleţită şi grăitoare a isprăvilor spre slava şi călăuzirea către Cel Preabun, veselitoare şi străină unire a tuturor bunătăţilor, iubire de obşte şi de obştesc folos a tot binele şi, ca să vorbesc prin cuvintele Scripturii, precum finicul acela care înfloreşte (Ps. 91:12) fiind drept, şi „măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Ps. 51:8) şi precum pomul „de la izvoarele apelor” răsădit de Duhul Sfânt (Ps. 1:13) pe lângă faptul că, potrivit psalmistului, „rodul său va da la vremea sa”, dar el în toată vremea a avut şi are atât vremea înfloririi, cât şi vremea rodirii[2]. Şi aşa cum frunzişul copacului aceluia nu va cădea, precum este scris (Ps. 1:3), la fel, odată cu frunzişul acestuia, şi floarea, şi rodul lui se vor da fără încetare celor ce se apropie de el.

4. Şi pentru a săvârşi toată lauda, după cuvântul lui Solomon, în puţină vreme plinind mult, Sfântul Dimitrie este toiagul lui Aaron, vlăstar preaales care a înflorit evlavia, floarea cea preaiubită, rodul cel râvnit şi asemenea lui Dumnezeu, sau mai curând lui Hristos, Arhiereul Cel veşnic, mlădiţă şi toiag dumnezeiesc sau, dacă vrei, vlăstar pururea înverzit, după chipul lui Dumnezeu, sfântul Dimitrie[3] al căruia chip, după asemănarea lui Hristos, a fost numai Aaron. Acesta era un tip al lui Hristos, iar Sf. Dimitrie, plinind toate ale Stăpânului, era un chip al toiagului celui bun al lui Hristos, acea mlădiţă care odrăslea şi înflorea şi aducea roade şi în chip dumnezeiesc se desăvârşea. Dar Sfântul Dimitrie este diferit şi de acea mlădiţă [Aaron], pe cât diferă un tip cu mult mai frumos faţă de unul doar frumos, sau o parte mică faţă de întreg, Sfântul Dimitrie lăsând în urmă, întrecându-le, pe toate dintre cele frumoase, prin nobleţea şi măreţia purtărilor, a faptelor şi minunilor. Căci neschimbat şi necontenit se dăruieşte celor care vin la el, izvorârea aceea a harurilor, părând că se aseamănă unui pom purtător de lumină, împărţind nestăpânit roadele sale ca nişte raze şi dăruind până la îndestulare celor ce se apropie desăvârşite şi dumnezeieşti daruri, el însuşi fiind plin pururea de unele ca acestea, precum un soare pururea izvorând razele sale sau precum un izvor veşnic curgător al harurilor sau o mare de minuni neîmpuţinată sau un adânc negrăit al bunătăţilor celor văzute şi celor nevăzute.

5. Iar dacă ar încerca cineva să alcătuiască un mare elogiu cuiva pentru lucruri exterioare şi ar zice că <provine din Tessalonic> care este ca un corifeu al întregii Thessalii, numele <oraşului> fiind de la aceste lucruri, având numele stăpânirii[4], la care ar adăuga încă şi renumele strămoşilor şi faima părinţilor, atunci, deşi o mare cinstire ar izvorî din belşug din unele ca acestea, pentru Sfântul Dimitrie însă acestea îi vor fi de prisos[5]. Căci pentru alţii, unele ca acestea sunt spre mare laudă. Dar pentru sfântul Dimitrie cum ar putea veni vreo înfrumuseţare de la nişte lucruri ca acestea, când el însuşi a înfrumuseţat întreaga ţară, ba încă şi lumea cea de sus? Dar care este înfrumuseţarea de la el? Credinţa cea nestrămutată, harul cel fără de sfârşit izvorâtor, dumnezeiasca neîmpuţinată bogăţie a virtuţilor dumnezeieşti care acum sunt strânse în vistieria cerească la care sunt adăugate şi comorile celor mai mari bunătăţi de acolo. Sau mai curând, ajungând de la pământ la cer, pe când era încă în viaţă şi om fiind, Sfântul Dimitrie a fost spre mare adăugire şi sporire frumuseţilor celor veşnice, el însuşi frumuseţe a toată lumea şi mai presus de lume.

6. Pe acesta David mai înainte văzându-l, l-a fericit şi l-a cântat, zicând, „fericit bărbatul care n-a mers în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a umblat” (Ps. 1:3). Căci nici cu mintea nu a primit vreodată ceva din cele necucernice, nici cu fapta nu a umblat în chip neplăcut lui Dumnezeu, ci păzind întru sine neîntinat dumnezeiescul har de la botezul nostru întru Hristos, a avut voinţa în acord cu legea Domnului, ca o carte a lui Dumnezeu şi scrisă de Dumnezeu, fiind ca un pergament sau ca o tăbliţă de ceară sau ca o tablă scrisă de degetul lui Dumnezeu şi deschisă tuturor spre folosul obştesc. Căci după Isaia „mai înainte de a şti să arunce răul, va alege binele” (Is.7:15) şi pe când era încă în floarea vârstei a îmbrăţişat frumuseţea fecioriei. Şi era întreg dăruit săvârşirii acesteia, şi făcea toate astfel ca să fie feciorelnic şi la trup, şi la suflet şi să aibă prin aceasta petrecerea în ceruri şi să vină la cei fără trupuri egalându-i, în trup fiind. Şi pentru aceasta a avut pe celelalte virtuţi împreună-luptând cu el şi mai înaintea altora având osteneala înţelepciunii, pentru ca, fiind desăvârşit în înţelepciune şi în curăţie, să poarte la puţinii ani ai tinereţii mult lăudata cărunteţe. Căci „Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată.” (Înţel. 4:9)

7. Aşadar era un tânăr blând, plăcut la chip, nu numai la omul cel din afară ce se prezintă simţurilor, dar mai ales la omul cel dinlăuntru, cel nevăzut pe care îl vede numai Hristos, Cel ce caută la inima omului, Care într-atât a preţuit cugetul lui şi tăinuita frumuseţe, încât a binevoit să se sălăşluiască în el şi să îl desăvârşească în duhul şi de la acela pe toate să le aducă la desăvârşire în chip dumnezeiesc. Căci pe David l-a aflat bărbat înaintea Sa[6] (Ps. 88:20, LXX), iar pe Dimitrie care încă nu a ajuns la vârsta bărbăţiei, fiind încă tânăr, l-a aflat după inima sa, iar în faptă, nu a aflat nici o pricină de ruşine, de vreme ce a plinit toate poruncile Lui. L-a aflat vas ales, după cuvântul lui Pavel, ca să se preamărească numele Lui în faţa neamurilor şi împăraţilor <pământului> (Fapte. 9:15). L-a aflat „oglindă fără pată” (Înţel. 7:26) primind în sine şi reflectând[7] în afară negrăita frumuseţe cea sălăşluită mai presus de ceruri. Iar eu încă aud în chip tainic şi cuvântul acela că despre el este grăit: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea” (Is. 42:1). Şi îi va preschimba şi zidi drepţi din nedrepţi, ca să fie el însuşi ca şi „gura mea” (Ier. 15:19), iar pe ceilalţi îi va ruşina şi îi va lepăda şi îi va arăta ca fiind gata pentru pierzanie (Rom. 9:22). Şi chiar dacă acestea au fost scrise cu privire la Hristos, şi noi vom fi învredniciţi de ele împreună cu toţi cei care au trăit prin El şi după El, păzind cu amănunţime <poruncile> Lui.

8. Aşadar a fost şi învăţător şi Apostol, înţeleptul şi feciorelnicul şi cuviosul şi ca să spunem aşa, pe de-a-ntregul frumos şi cu totul fără de prihană şi cu firea şi cu osteneala străluminat de har. Şi Sfântul Dimitrie atunci după cum s-a spus despre Iov că „nu era altul ca el pe pământ” (Iov. 1:8; 2:3), adică întru toate cele dumnezeieşti nimeni nu era asemenea lui Iov, în care <se înţelege> că „nimeni nu era asemenea lui între oameni.”

9. Căci şi Iov mai întâi a fost cu totul nehulitor, drept, evlavios, precum s-a arătat şi sfântul Dimitrie mai apoi. Însă acela de mai înainte lauda fecioriei nu a avut-o, iar cununa fecioriei care este îmbunătăţirea firii l-a arătat pe sfântul Dimitrie asemenea îngerilor din jurul lui Dumnezeu. Căci acela din vechime, Iov, a avut trupul acoperit de răni grele care să stea împotriva răutăţii din vechime, iar acesta până la sânge şi până la moarte a stat împotriva răutăţii luptând <ca un atlet> (Iov. 2:8-13).

10. Dar mărturia lui Iov n-a fost nicidecum pentru cuvintele învăţăturii pe care Sfântul Dimitrie, unind-o cu harul Duhului Sfânt, a avut-o drept armă de apărare şi scut nebiruit şi unealtă de zidire, plug şi hârleţ pentru arătură sau, dacă vreţi, şi condei de scris, undiţă de pescuit, sau orice altceva de acest soi; acum însă, lucrând via Domnului şi aruncând pe pământ seminţele cele cereşti sau scriind cuvintele vieţii veşnice, „nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor. 3:3) mai precis, acele inimi vrednice de o astfel de înscriere. Iar în năvodul cuvântului a cuprins Tessalonicul, întreaga Attica şi Ahaia, sau mai curând, atât cât poate cuprinde acum, şi până unde poate ajunge prin izvorârile de mir şi prin mulţimea minunilor, anume întru toată cuprinderea cea fără cuprins a îmbelşugării harului. Căci şi atunci Sfântul Dimitrie era o minune a lumii prin cuvintele cele dumnezeieşti, fiind, după spusa sfântului Pavel, „miros de bună mireasmă al lui Hristos între cei ce se mântuiesc, şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Cor. 2:15). Nu vorbesc aici despre buna mireasmă cea fără de schimbare, ci e de ajuns să <vorbesc> despre mirurile şi despre minunile dăruite de la Dumnezeu care izvorăsc de la racla Marelui Mucenic. Căci ce sunt cele prezente, oricât ar fi de mari şi de minunate, faţă de cele din ceruri dăruite lui de la Dumnezeu, care sunt departe de privirea noastră. Şi cu ce slavă preamărită, cum ar spune Sfântul Apostol Pavel nu se va slăvi ceea ce este slăvit?[8] (II Cor. 3:10) Strălucită dovadă sunt acestea pentru toţi că acela încă din timpul vieţii lui pământeşti, a fost miros de bună mireasmă a lui Hristos şi înmiresmarea Vieţii pentru cei mai dinainte aleşi să asculte[9].

11. Acum prin urmare, ca să are sufletele oamenilor sau să le învieze pe acestea, după făgăduinţa lui Hristos către Sfântul Petru, a avut şi el ca instrument pentru arătura sa şi ca uşă a mântuirii, Cuvântul lui Dumnezeu. (Lc. 5:10). Şi construind lui Dumnezeu altar din pietre vii şi cu adevărat de mult preţ (I Petru, 2:6. I Cor. 3:12), a avut Cuvântul drept unealtă de lucru potrivită. Şi ori de câte ori pornea război împotriva vrăjmaşilor lui Hristos sau şi mai mult decât atât, împotriva celor care duceau războaie văzute împotriva lui Dumnezeu iscate de puteri nevăzute, întru toate îl urma îndeaproape Cuvântul însuşi al Duhului Sfânt şi acesta îl conducea, acesta îl purta, îl întărea şi îl învăţa, pregătindu-l pentru ceea ce era de folos. Şi la fel cu ce s-a scris şi despre cel întâi luptător dintre mucenici, Ştefan, că nimeni nu a putut să stea împotriva înţelepciunii lui şi nici a Duhului cu care el grăia”(Fapte. 6:10).

12. Iar eu cuget că veşmântul ostăşesc şi inelul de pe deget şi efodul[10] purtat pe umăr pe care şi l-a prins mucenicul când a primit dregătoria de la Împăratul din vremea sa, acestea toate sunt simboluri ale vredniciei şi darului preaînalt al învăţăturii celei de taină, dăruite mucenicului de la Cel cu adevărat Împărat. Pentru această pricină, <se şi spune> că harul dumnezeiesc a lucrat prin ele nu puţine minuni mai apoi. Căci trebuia cu orice preţ să-l înşele în chip înţelept pe înşelătorul cel de la început, ca nu cumva să gătească moarte mai înainte de vreme mucenicului şi ca nu cumva rodul grânarului veşnic, fiind astfel doborât, să fie tras la moarte şi căzând cu trupul la pământ, să nu mai aducă rod mult, din pricina unei morţi fără de vreme[11]. Dar pentru a pentru a face să înceteze harul acestor semne, ucigaşul cel adevărat nicidecum nu a putut răbda până ce nu a dezlănţuit împotriva celui ce se împotrivea înşelării pe slujitorii înşelării. Aceştia, punând mâna pe el, l-au adus înaintea Împăratului înşelării (căci aceasta era Maximian[12]) pe cel ce a nimicit înşelăciunea şi astfel, în arena martiriului, a fost dezbrăcat Sfântul Dimitrie, cel încă din copilărie plin de negrăite haruri şi întru toate înţelept, drept şi cuvios, apostol şi fecior preacurat şi, ca să nu vorbesc prea mult, într-un cuvânt, ucenic iubit al lui Hristos, prietenul Lui cel mai apropiat, slujitor al Lui şi casnic, mai mult decât toţi care din veac au venit la Dumnezeu, iubindu-L cu cugetul, cuvântul şi fapta.

13. Ştiu bine că însetaţi să aflaţi cum şi unde a fost prins cel căutat de slujbaşii împăratului. Există şi azi în biserica Născătoarei de Dumnezeu un adăpost sub pământ care se numeşte până astăzi Refugiu. Şi este un obicei vechi ca, an de an, începutul prăznuirii Marelui Mucenic Dimitrie să se săvârşească acolo; şi de acolo trecând în stradă cu cântări în procesiune, <mulţimea> se îndreaptă către Biserica sfântului cu cântări şi acolo <la sfintele lui moaşte> săvârşesc şi duc la bun sfârşit sărbătoarea[13]. Aşadar sub stăpânitorii necredinţei, fiindcă încă nu venise ceasul pentru cele ale credinţei, sfântul martir, adăpostindu-se în catacombele acelea, împărtăşea celor care veneau cu el acolo învăţătura cea cerească şi cei de la necredinţă, ca dintr-o mare învolburată de valuri, aflau scăpare la el, la limanul cel cu adevărat lin al credinţei, şi împreună cu ei, neînfricat, săvârşea şi ţinea slujba creştinilor şi astfel a fost pentru acea vreme Marele Mucenic Dimitrie, adăpostul, refugiul şi scăparea pentru toţi credincioşii cei aleşi şi plini de evlavie. Iar locul acela de aici îşi trage numele de Refugiu.

14. Aceasta aflând-o cei pe care Maximian îi rânduise spre vânarea celor adunaţi întru evlavie, ştiind că acolo mucenicul învăţa poporul şi mâniindu-se şi mai mult încă văzând că mulţimea adunată asculta cuvintele lui Dimitrie, ca fiind înseşi cuvintele lui Dumnezeu, îl prind ca pe un hulitor, împrăştie mulţimea şi cu puterea stăpânirii o scot în stradă şi l-au adus înaintea lui Maximian care stătea pe locul acesta unde suntem noi acum şi aştepta cu mare bucurie uciderea de oameni a lui Lie. Iar acesta fiind cu nerăbdare a plini bucuria împăratului, a poruncit ca aici să fie închis sfântul, adică pe locul unde a şi fost săvârşit martiriul. Iar aceasta şi noi o închipuim în fiecare an neabătut în acelaşi fel, acolo săvârşind începutul procesiunii, iar aici săvârşirea ei. Fiindcă şi Mucenicul astfel a fost tras la ucidere atunci pentru Hristos, fiind chemat la prăznicul şi la jertfa cea mare[14].

15. Iar intenţia diavolului celui începător al răutăţii era să-l scoată pe Sfântul Dimitrie dintre cei vii cât mai repede, căci nu îl răbda pe el pe pământ să fie văzut de oameni şi vorbindu-le lor despre Dumnezeu şi să fie ascultat întru totul. Dar Dumnezeu a vrut să rânduiască astfel ca să fie şi profet cel care peste puţină vreme avea să fie pentru toţi ceilalţi Mare Mucenic. Şi nu numai că a avut sălăşluit în el însuşi harul muceniciei, dar le-a dăruit şi altora să aibă martirul de la o astfel de înaltă şi mai presus de fire unire cu el, fiind ca un izvor mai presus de fire al harului. Şi ce trebuie să spunem ca să nu zăbovim prea mult? Căutaţi la viclenia tiranului şi cercetaţi întemniţarea lui Dimitrie, şi pe Nestor împotriva lor şi profeţia <de la înger> cu privire la marea lui mucenicie, precum şi propria lui profeţie despre victoria <lui Nestor> împotriva lui Lie şi martiriul lui.

16. Însă cum a văzut şarpele cel începător al răutăţii amânarea tiranului, nu a suferit încă să-l mai vadă mai mult pe pământ pe marele Dimitrie <chiar> mai înainte de săvârşirea martiriului său. Şi aducând un scorpion, i l-a strecurat mucenicului însă nu spre a-l înşela sau ispiti, precum a înşelat oarecând prin şarpe primul cuplu al protopărinţilor noştri, ci pe acesta, <pe sfântul Dimitrie>, l-a ispitit cu acest fel de moarte. Căci ştia din cercare că sfântul Dimitrie nu se lasă înşelat, având cuget nobil şi fiind în chip cuvenit încercat în discernerea binelui de rău[15]. Aşadar, nu ca să-l înşele a strecurat scorpionul înăuntru, ci ca să-l rănească mortal şi să-l dea unei morţi grabnice, ca să aibă şi el odihnă din partea unui aşa de mare vrăjmaş al său <cum îl avea> aşa de slăvit în tăria virtuţii. Însă iuţimii aceluia şi ostenelii lui a pus capăt şi hotar, însuşi harul cel sălăşluit în sfântul Dimitrie şi puterea chemării <numelui lui Hristos> şi pecetea dumnezeiască şi numai cu mâna a omorât unealta morţii. Şi aşa l-a ruşinat pe cel care a strecurat <scorpionul> slăbind puterea aceluia. Se arată de aici, că, dacă nu ar fi voit a veni singur de bunăvoie la patimă, nici nu ar fi pătimit deloc, fiind păzit şi întărit de puterea lui Hristos. Însă el voind <a pătimi> a fost dat spre a fi întemniţat şi predat în mâinile călăilor şi a pătimit de la lucrătorii răutăţilor cele rele, urmând astfel pe Cel Care a pătimit pentru noi.

17. Pentru aceasta, când au venit suliţaşii trimişi de tiran puşi să-l ucidă, cu armele gata pregătite, reunindu-se la vremea stabilită, sfântul a primit cu bucurie rana mortală, sau mai curând rănile provocate la toate mădularele, în piept, la oase şi în carne, precum şi la fiecare dintre coaste, primind pe de o parte, rănile cele din afară, prin străpungerile suliţelor, dar şi dinlăuntru. Şi astfel s-a îndoit sau mai bine zis s-a înmiit patima coastei celei mântuitoare, împlinind în turpul său, după cuvântul sfântului Apostol Pavel, „lipsurile necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). Astfel a iubit pătimirea până la moarte şi aşa a iubit a-şi vărsa sângele pentru slava lui Hristos de mai multe ori şi fără de odihnă, astfel încât să poată, prisosind dincolo de măsura cunoscută şi covârşind atâta măsură a dragostei, să primească în însuşi trupul său izvor de miruri. Pentru ca prin această vărsare de sânge, în veacul următor, în locul sângelui, să verse mir din trupul său, spre slava lui Hristos, pe Care Sfântul Dimitrie şi prin viaţa lui, şi prin moarte, şi după moarte nu numai că L-a preamărit, ci îl preamăreşte neîncetat, şi de către Care şi pe pământ şi în cer a fost preamărit, şi înainte se preamăreşte şi se va preamări veşnic în chip dumnezeiesc.

18. Îmi vine acum să spun despre el cele ce şi dumnezeiescul Pavel a grăit cu privire la Hristos, fiindcă împreună cu El stă sfântul Dimitrie pentru dragostea noastră, „fiindcă Hristos încă fiind noi necredincioşi, la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioşi“ (Rom. 5:6), vreau să spun, prin harul şi prin imitarea Stăpânului. Şi însuşi oraşul întreg s-a împăcat cu Dumnezeu prin moartea sfântului. Căci unde mai era o necredinţă mai deplină şi mai de necrezut decât cea în care erau părinţii noştri? Unde este frica ce vine din dreapta credinţă şi unde sunt acum ascunderile în catacombe cele din toată inima pentru ea? Unde sunt cei care au fost predaţi sălbăticiei fiarelor prin ura cea nebunească împotriva celor binecredincioşi? Toate înfricoşatele chinuri s-au dezlegat, toate au devenit mai bune după ce sfântul Dimitrie şi-a primejduit viaţa pentru dreapta credinţă. Căci acum biserici măreţe şi preafrumoase la a căror singură vedere toţi se întorc la credinţă stau astăzi deasupraCatacombelor acelora,iar împăraţii - înfrumuseţaţi mai curând prin evlavie, decât prin împărăţie -, stau alăturea cu noi şi aplaudă, lăudând faptele cele bune ale mucenicului[16]. Şi astfel întregul oraş îşi vesteşte cu tărie evlavia, lăudându-se cu martiriul Marelui Mucenic Dimitrie. Dragostea lui se revarsă nu numai peste inimile noastre, ci şi peste tot trupul prin mirurile a căror putere iradiază din trupul lui. Şi oare nu buna mireasmă a mirurilor răspândită pretutindeni în oraş, risipind necredinţa, nu ea a arătat oraşul cetate a lui Dumnezeu sau mai curând un alt paradis dacă nu chiar şi mai mult decât un paradis[17], fiind udată şi adăpată, nu de ape, ci de râuri de miruri? Aceste miruri, întru care şi de la care se află pururi harul Duhului Sfânt al tămăduirilor, energiile puterilor, astfel încât putem spune despre Sfântul Dimitrie ceea ce s-a scris în Cântarea Cântărilor despre sufletul cel nuntit cu Dumnezeu întru nestricăciune „mirosul îmbrăcămintei tale este mir mai presus de toate mirurile” (Cânt. 4:10)[18].

19. Iar veşmântul, îl vei socoti trupul sufletului celui mucenicesc ai cărui obraji iarăşi se zice în Cântarea Cântărilor „sunt ca vase de miruri”, iar degetele „la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate” (Cânt. 5:13)[19] Atunci cu cât mai mult coasta cea însuliţată care a fost căscată ca o gură de mulţime de suliţe nu cuprinde înlăuntrul ei miruri de bună mireasmă, şi precum crinii roşii nu lasă numai să picure mir, ci se face izvor veşnic şi neferecat de miresme? Astfel încât este pentru noi nu precum spune psalmistul „râul lui Dumnezeu care s-a umplut de ape” (Ps. 64:10), ci matca lui Dumnezeu, aceasta este trupul mucenicesc care este umplut de miruri şi de minuni şi de vindecări şi ceea ce este încă şi mai de minunare decât acestea e faptul că, oricât ar curge din izvoare, acestea nu ajung niciodată să o umple. Şi precum pare, acelea sunt cuvintele pe care le grăieşte sufletul cel mucenicesc şi dumnezeiesc, răspândindu-le din trup, sufletul cel nuntit cu Dumnezeu adică, în acele Cântări: „Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stârniţi.” (Cânt. 4:16).

20. Şi astfel, la suflarea vântului inteligibil de primăvară s-a izgonit şi risipit iarna necredinţei care bântuia cetatea în vremea aceea, aducându-ne înapoi căldura cea inteligibilă a dreptei credinţe pe care a adus-o suflarea vântului aceluia care a scos în larg, precum cârmaciul la pupă, pe cei aleşi să plutească spre răsăritul soarelui Dreptăţii. Iar în grădina virtuţilor şi a harurilor a dat trupul cel mucenicesc, ca să izvorască miruri şi tămăduiri, unele ca acestea fiind închipuite de pârâurile-izvoare care s-au format din străpungerile trupului cu suliţe. Căci gurile lupilor în mijlocul cărora, după cuvântul Evangheliei[20], Domnul l-a trimis pe propriul lui ucenic Dimitrie, (Mt. 10:16, Lc. 10:3) au căscat, cu muşcăturile lor, izvoare, iar în turma lui Hristos făcând mare şi multă bucurie, adunând fapte bune, încă şi pe mulţi dintre lupii lor, şi puţin câte puţin pe toţi, i-a preschimbat în mieluşei. Şi în acest chip porţile iadului (care sunt gurile tiranilor care au dat poruncile aducătoare de moarte) nu numai că nu au putut birui Biserica lui Hristos, (Mt. 16:18) care a stat înaintea muşcăturilor, nu numai că nu i-au ruşinat, ci i-au adus pe cei ce au pătimit la slavă, atât pe pământ, cât şi la slava cerească şi veşnică.

21. Voiţi fiecare dintre voi să aflaţi ce înseamnă porunca vestită azi în Evanghelia Domnului către cei trimişi de El în mijlocul lupilor, „fiţi înţelepţi ca şerpii, şi curaţi ca porumbeii?” (Mt. 10:16) Şarpele este foarte prudent pentru sine însuşi, dar ucigător pentru alţii, gata de apărare, dar şi de atac, având agerime şi putere; în vreme ce porumbelul este fără de răutate şi neprevăzător.Aşadar, se dă îndemn slujitorilor Domnului, nici să fie răufăcători precum şerpii şi nici fără de pază precum porumbeii, ci împreunând prudenţa necontenită cu nerăutatea, să fie pururi gata în apărarea slujirii, a drepteicredinţe şi a virtuţii, iar faţă de cei care sunt nepăsători faţă de unele ca acestea să se arate fără de răutate, încât să se şi roage pentru ei. Astfel numai se vor face tămăduire[21] spre viaţă şi pentru cei care sunt omorâţi de şarpele cel înţelegător. Căci precum medicii prind şerpii şi extrag veninul şi apoi amestecându-l în alimente, vindecă prin el muşcăturile de şarpe la fel cel ce, în vreme de ispită, amestecă înţelepciunea şi prevederea şarpelui cu nerăutatea porumbelului, nu numai că se face pe sine imun la orice vătămare de la şarpe, adică din înşelarea diavolului, ci şi pe cei muşcaţi de el, adică pe cei înşelaţi, îi tămăduieşte, oprind lucrarea veninului şarpelui, care este păcatul şi necredinţa.

22. La fel este şi mucenicul nostru acesta, Marele Mucenic Dimitrie. Căci el săvârşind drumul şi păzind credinţa şi fiind gata pentru apărarea dreptei credinţe, până la sânge, într-atât s-a ferit să se împotrivească hulitorilor încât s-a şi rugat pentru ei către Domnul atât pentru cei care stăruiau în răutate, cât şi pentru cei care s-au schimbat, astfel încât să nu rămână nici o urmă în această cetate a necredinţei aceleia, ci prin purtările lui de grijă de multe feluri şi binefacerile de multe chipuri şi prin mijlocirile cele fără încetare către Dumnezeu, să întemeieze şi să păstreze cetatea împreună în unire în care şi de la care dumnezeiescul martir a răbdat moarte năprasnică.

23. Această unire şi noi mai curând o arătăm, decât o dăm în schimb ( căci cine dintre noi ar putea da ceva în schimb?) atunci când înmulţim lauda noastră către el, cerându-i să fim învredniciţi prin rugăciunile lui către Dumnezeu prin slava lui cea scrisă în ceruri, de care fie să ne învrednicim noi toţi a o dobândi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia născut, Domnul nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Extras din Omilii vol. 3, Editura Anastasia, 2007)

[1] gr. proora/w,a vedea mai înainte, a prevedea viitorul.

[2]O posibilă aluzie la o tâlcuire morală a pildei evanghelice a smochinului neroditor. Domnul când a cerut smochine de la smochin, deşi nu era vremea rodirii, îl blestemă totuşi, un gest contradictoriu, pe care sfinţii părinţi îl tâlcuiesc unanim în ordine morală, arătând că, de fapt, smochinul neroditor reprezintă nerodirea în fapte de pocăinţă care sunt cerute de la noi în toată vremea şi în tot locul. Paralelismul tematic este deci prin antiteză, figură retorică foarte iubită de sfântul Grigorie şi foarte curentă în literatura creştină Bizantină, adică sf. Dimitrie s-a arătat împotriva chipului smochinului neroditor

[3]Se observă că Sfântul Grigorie urmează aici unui model de portret pe care îl împrumută direct din canoanele imnografiei generale pentru mucenici dezvoltându-l apoi cu elemente împrumutate din arta antică, adecvându-l unui model statuar. Despre această trăsătură a panegzricului medieval, vezi, Averil Cameron. Christianity and the Rhetoric of Empire. University of California Press. Berkeley.L.A. Oxford.

[4]qessaloni/kh înseamnă biruinţa asupra thessalilor

[5]ironie adusă retorilor vremii sau profesorilor de retorica sau alcatuitorilor de panegyrice care chiar daca nu aveau motive de laudă cu privire la persoana pe care voiau sa o laude, porneau dupa un tipic bine conturat in epoca si anume de la obarsia nobila, sau de la locul de baştina. Mai mult decat atât în sistemul educaţional bizantin aceste paegyrice formau obiectul unor exerciţii tip perigumnhsmata. Alcatuind un panegyric, sfântul Grigorie ar fi trebuit sa se conformeze modelului retoric în vigoare. Totuşi nu o face aratând ca motivul deosebirii sale de canonul retorilor vremii este însăşi excelenţa subiectului Panegyricului sau.-un artificiu abil-nu mai puţin retoric, de altfel- si subtil prilej de a-şi continua lauda urmând paralelismului tematic antitetic maretia lucrurilor trecatoare si vremelnice cu maretia celor veşnice.

[6]În varianta sinodală este tradus "L-a aflat robul său", în textul Septuagintei pe care o citează Sf. Grigorie apare, însă eu(âre toîn Dabiăd a)/ndra. Deşi a)nhăr, are în gr. Septuagintei şi sensul de rob, am tradus prin bărbat pentru a fi consecvenţi şi în acord cu tâlcuirea Sfântului Grigorie, care, clar, înţelege bărbat.

[7]dektikoăn kaiă deiktikoăn, joc de cuvinte, litt. primitoare şi indicatoare a…

[8]Citatul exact, complet este "şi nici măcar nu este slăvit ceea ce era slăvit în această privinţă faţă de slava cea covârşitoare"

[9]Iarăşi un text revelator pentru teologia gregoriană a prezenţei harului în cei sfinţi încă din timpul vieţii lor pământeşti. Sfintele moaşte, trupurile mucenicilor şi mărturisitorilor dau mărturie concretă de faptul că sfinţii sunt uniţi cu harul Duhului Sfânt, deşi în parte, după cuvântul Apostolului, încă din timpul vieţuirii lor după trup. Iar ceea ce noi slăvim şi cinstim la sfintele moaşte este tocmai energia acestui har care s-a dat sfinţilor în timpul vieţii lor în trup, care este, oricât de mare ni s-ar părea nouă, doar un chip al slavei "celei covârşitoare" şi neapuse din ceruri. Deci sfintele moaşte nu sunt numai o mărturie a prezenţei şi existenţei energiei harului divin, ci ele mărturisesc de fapt, mai adânc, faptul că această energie a harului este unită ipostatic cu trupul omenesc în timpul vieţuirii lui pe pământ, – un argument în favoarea ideii simeoniene a experierii harului în trup, în timpul vieţii.

[10]Este vorba de primele sfinte moaşte de la sfântul Dimitrie (veşmântul de comandant de oşti, inelul şi insigna rotundă de pe umăr) pe care sfântul mucenic Lupu sluga sfântului Dimitrie, din dragoste pentru mucenic le-a strâns după martiriul sfântului Dimitrie. Fiindcă aceste sfinte moaşte lucrau multe minuni şi tămăduiri, Impăratul Maximian l-a întemniţat şi ucis şi pe Lupu.

[11]Trebuie să acvem în vedere logica întregului fragment. Or, în acest paragraf, sfântul Grigorie spune că mantia inelul şi insigna sunt simboluri ale darului propovăduirii şi învăţăturii creştine dăruite Sfântului Dimitrie, tocmai pentru a se desăvârşi întru el mărturia lui. adică să aducă rodul desăvârşirii, pe lângă moartea mucenicească şi propovăduirea Cuvântului Vieţii, Hristos, ca mărturia lui să fie deplină. Pentru această pricină s-a îngăduit ca mucenicul să primească dregătoria ostăşească de la Impăratul Maximian, tocmai pentru a câştiga prin propovăduirea lui mulţi creştini. Neprimind dregătoria, ar fi fost martirizat fără de vreme şi fără să aducă rod mai mult, pe măsura darului cuvântător.

[12] Galerios Valerios Maximianos

[13] Alaiul processional începea în Catacombă după care trecea în stradă adică Egnatia, se îndrepta spre Biserica Icoanei nefăcută de mână omenească, unde se săvârşea vecernia şi se îndreptau apoi la Biserica sfântului Dimitrie. Aşadar Catacomba se afla undeva în jurul Bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

[14] w(j ei)j (eorthăn kaiă qumidi/an thâj megi/sthn kalou/menoj. ( eorth/ înseamnă praznic, sărbătoare, aici însă conotaţia este profund liturgică. La cei dintâi mucenici liturghia avea conotaţii martirice şi martiriul însuşi era văzut ca o mare Liturghie cosmică unde trupul mucenicului era considerat artos-ul şi invers forţa anamnetică a liturghiei celebrează jertfa cea fără de sânge a Mântuitorului în unire cu jertfa mucenicilor săi. De aici şi valoarea antimisului fără de care nu se poate săvârşi sfânta Liturghie. Acest vocabular liturgico-martiric este împrumutat fie din Vieţile sfinţilor, dar mai precis din literatura Actelor Martirice. Iată un citat semnificativ din sfântul Ignatie Theoforul, Epistola către Romani: "a)/fete/ me qhri/wn ei)ânai brwâma di'w(ân e)/stin qeouâ e)pituxeiân. Siâtoj ei)miă touâ qeouâ kaiă di'odon/twn qhri/wn a)lh/qomai i(/na kaqaroăj a)/rtoj qeouâ eu(reqâwâ. ş"Lăsaţi-mă să fiu hrană fiarelor pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, să fiu ucis de fiare pentru ca să fiu aflat o mai curată pâine lui Dumnezeu" Sf. Ignatios Theoforul, Proj Rwmaiwn. 12, 4, 1.ţ Detalii pe tema martiriului ca spectacol liturgic public oferit "catehumenilor" romani în excelentul articol al cercetătoarei americane Robin Darling Young. "In Procession before the World. Martyrdom as Public Liturgy in Early Christianity". Wisconsin: Marquette University Press, 2001, p.13. "Martyrdom is, then a public act and it is a Liturgy"

[15] gr. proăj dia/krisin touâ belti/onoj,litt. In discernerea a ceea ce este mai bun. In context nu se justifică folosirea comparativului de superioritate decât dacă îl înţelegem pe diakrisis în sensul de alegere. "ştia că este capabil să aleagă ceea ce este mai bine/mai bun. " Fraza este aşadar foarte concentrată exprimând foarte concis, aproape lacunar, teologia liberului arbitru. folosirea termenului diakrisis, discernământ, facultatea de a judeca spre a discerne, adică a separa spre a alege, face din realitatea ascetică a discernerii duhurilor un act esenţialmente noetic, dar, în aceeaşi măsură, vorbindu-ni-se despre peira experienţă, încercare. Sfântul Dimitrie ne apare astfel ca un ascet desăvârşit care a biruit în războiul lăuntric şi care nu numai că avea puterea de a discerne binele de rău, dar avea şi puterea de a alege ceea ce este mai bun.

[16]Dezvoltare antitetică în stilul retoricii medievale, nu mai puţin sugestivă este folsirea antitezei în împletire cu motivul ubi sunt. Ceea ce este însă cu adevărat mişcător este faptul că motivele şi temele panegzricului medieval nu are nimic din artificialitatea modelelor şi asimilâmndu-se înaltei trăiri duhovniceşti pe care o presupune pomenirea vieţii sfântului păstrând în acelaşi timp regulile artei retorice medievale.V. Henrz Maguire. Art and Eloquence in Byzantium, Princeton University, New Jersey: 1994. Capitolul al treilea al lucrării este consacrat Antitezei Byzantine, p. 53.

[17]Paradisul este pentru părinţii isihaşti doar un început al bunătăţilor celor veşnice, fiindcă raiul era locul destinat primilor oameni care nu au cunoscut desăvârşirea harului care a venit pe pământ prin întruparea pomului vieţii, care este Hristos. Această concepţie am regăsit-o încă la primii părinţi isihaşti cu începere de la sfântul Grigorie Sinaitul. Filocalia 7. Este interesant de cercetat originea acestei concepţii în Răsărit. Ea nu se regăseşte totuşi la primii Părinţi din primele secole.

[18] Este de fapt combinarea a două versete din Cântarea Cântărilor 4:10:11

[19]În fapt, este iarăşi o combinaţie a versetelor, 5:5 cu referire la degetele sau mâna iubitei care picură mir şi versetul 13.

[20]Evanghelia aceasta se citeşte de rând la sărbătoarea sfântului Dimitrie.

[21]Gr.i)a)ma, -a)toj vindecare, tămăduire, în context însă credem că sensul cel mai apropiat este cel de antidot. Este antidotul spre viaţă pentru cei înveninaţi de şarpele …

Sursa: Doxologia