Sfântul
Grigorie Palama – Omilia
49 la cel între sfinţi Mare Mucenic Dimitrie, Mare făcător de
minuni şi Izvorâtor de mir
1.
„Iar eu am cinstit foarte pe prietenii tăi, Dumnezeule, şi foarte
s-a întărit stăpânirea lor” (Ps. 138:17), zice acel David care
este cel mai insuflat de Dumnezeu dintre toţi psalmiştii din veac,
între care corifeii sunt Apostolii, urmaţi de ceata prorocilor, cei
care sunt numiţi cu numele vederii dumnezeieşti[1], după care
urmează ceata învăţătorilor credinţei, şi preoţilor, şi
toată adunarea cuvioşilor, şi toţi cei mari chemaţi după
făgăduinţa Mântuitorului nostru al tuturor (Mt. 5:19), precum şi
ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici cărora se
cuvine să li se aducă rugăciuni. Şi, mai presus decât toată
mulţimea acestora, este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl
cântăm şi cinstim, cel care este de acelaşi neam cu noi şi
născut din acelaşi pământ cu noi, patronul oraşului nostru,
minunea cea mare a pământului grec, înfrumuseţată podoabă a
Bisericii, cel bogat în toate virtuţile şi de minuni făcătorul,
de mir Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie. Căci între mucenici este ca
luminătorul cel mare, iar dacă ţine cu putere întru sine Cuvântul
Vieţii Veşnice (Filip. 2:16) şi dacă răspândeşte în jur
lumina Lui, prin raze strălucite, şi străluminează pe cei mulţi,
oare nu s-a făcut părtaş şi harului profeţiei? Ci oare nu fiind
atras în chip preaminunat tocmai de puterea profeţiei s-a
învrednicit de slujirea şi de autoritatea apostolească şi
propovăduitoare? Sau fiind împodobit cu lucrarea acestora două, nu
cumva a fost lipsit de luptele ascetice ale cuvioşilor şi de
strălucirea pildei vieţii lor? Cu siguranţă, nu. Ci unora
urmându-le, pe alţii egalându-i, iar altora încă stându-le
înainte, pe unii i-a întrecut, şi nu cu puţin, singur sau cu
foarte puţini desăvârşindu-se întru toate şi singur reunind în
sine însuşi <virtuţile> tuturor, astfel încât Cuvântul
care era la început cu Dumnezeu să-l inspire şi singur să aducă
roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor şi totodată să-i
îndrepteze pe toţi.
2.
Aşadar, noi care nu plinim nici măcar una, nu spun cununa sau
lanţul virtuţilor, ci spun nici una măcar din şiragul lor, ce
laudă vom aduce, şi cu ce frumuseţe a cuvântului vom împodobi pe
cel care, în chip dumnezeiesc, a împletit cununa, pe durata unei
vieţi scurte, tuturor <virtuţilor> dumnezeieşti care, pentru
toţi <ceilalţi>, rămân îndeobşte neapropiate şi de
neatins? Dar dorul ne stârneşte să vorbim, după putinţă,
prilejul îşi caută cuvânt cu priinţă, iar folosul,
obligându-ne, nu ne îngăduie să nu ne minunăm prin cuvânt de
măreţia care este mai presus de cuvânt a mucenicului. Căci a
râvnit să se arate de la început până la sfârşit <statornic>
în cele fără de schimbare făgăduite de la Dumnezeu, mai presus
de cuvânt şi printr-o petrecere corespunzătoare atât cât poate
firea cuprinde, adică să fie biruitor întru toate.
3.
Şi întru toate era astfel, încă din copilărie, precum un stâlp
de susţinere neclătit a toată bunătatea, columnă însufleţită
şi de la sine tinzând spre toată virtutea, altar şi colonadă a
harurilor dumnezeieşti şi omeneşti, carte însufleţită şi
grăitoare a isprăvilor spre slava şi călăuzirea către Cel
Preabun, veselitoare şi străină unire a tuturor bunătăţilor,
iubire de obşte şi de obştesc folos a tot binele şi, ca să
vorbesc prin cuvintele Scripturii, precum finicul acela care
înfloreşte (Ps. 91:12) fiind drept, şi „măslin roditor în casa
lui Dumnezeu” (Ps. 51:8) şi precum pomul „de la izvoarele
apelor” răsădit de Duhul Sfânt (Ps. 1:13) pe lângă faptul că,
potrivit psalmistului, „rodul său va da la vremea sa”, dar el în
toată vremea a avut şi are atât vremea înfloririi, cât şi
vremea rodirii[2]. Şi aşa cum frunzişul copacului aceluia nu va
cădea, precum este scris (Ps. 1:3), la fel, odată cu frunzişul
acestuia, şi floarea, şi rodul lui se vor da fără încetare celor
ce se apropie de el.
4.
Şi pentru a săvârşi toată lauda, după cuvântul lui Solomon, în
puţină vreme plinind mult, Sfântul Dimitrie este toiagul lui
Aaron, vlăstar preaales care a înflorit evlavia, floarea cea
preaiubită, rodul cel râvnit şi asemenea lui Dumnezeu, sau mai
curând lui Hristos, Arhiereul Cel veşnic, mlădiţă şi toiag
dumnezeiesc sau, dacă vrei, vlăstar pururea înverzit, după chipul
lui Dumnezeu, sfântul Dimitrie[3] al căruia chip, după asemănarea
lui Hristos, a fost numai Aaron. Acesta era un tip al lui Hristos,
iar Sf. Dimitrie, plinind toate ale Stăpânului, era un chip al
toiagului celui bun al lui Hristos, acea mlădiţă care odrăslea şi
înflorea şi aducea roade şi în chip dumnezeiesc se desăvârşea.
Dar Sfântul Dimitrie este diferit şi de acea mlădiţă [Aaron], pe
cât diferă un tip cu mult mai frumos faţă de unul doar frumos,
sau o parte mică faţă de întreg, Sfântul Dimitrie lăsând în
urmă, întrecându-le, pe toate dintre cele frumoase, prin nobleţea
şi măreţia purtărilor, a faptelor şi minunilor. Căci neschimbat
şi necontenit se dăruieşte celor care vin la el, izvorârea aceea
a harurilor, părând că se aseamănă unui pom purtător de lumină,
împărţind nestăpânit roadele sale ca nişte raze şi dăruind
până la îndestulare celor ce se apropie desăvârşite şi
dumnezeieşti daruri, el însuşi fiind plin pururea de unele ca
acestea, precum un soare pururea izvorând razele sale sau precum un
izvor veşnic curgător al harurilor sau o mare de minuni
neîmpuţinată sau un adânc negrăit al bunătăţilor celor văzute
şi celor nevăzute.
5.
Iar dacă ar încerca cineva să alcătuiască un mare elogiu cuiva
pentru lucruri exterioare şi ar zice că <provine din Tessalonic>
care este ca un corifeu al întregii Thessalii, numele <oraşului>
fiind de la aceste lucruri, având numele stăpânirii[4], la care ar
adăuga încă şi renumele strămoşilor şi faima părinţilor,
atunci, deşi o mare cinstire ar izvorî din belşug din unele ca
acestea, pentru Sfântul Dimitrie însă acestea îi vor fi de
prisos[5]. Căci pentru alţii, unele ca acestea sunt spre mare
laudă. Dar pentru sfântul Dimitrie cum ar putea veni vreo
înfrumuseţare de la nişte lucruri ca acestea, când el însuşi a
înfrumuseţat întreaga ţară, ba încă şi lumea cea de sus? Dar
care este înfrumuseţarea de la el? Credinţa cea nestrămutată,
harul cel fără de sfârşit izvorâtor, dumnezeiasca neîmpuţinată
bogăţie a virtuţilor dumnezeieşti care acum sunt strânse în
vistieria cerească la care sunt adăugate şi comorile celor mai
mari bunătăţi de acolo. Sau mai curând, ajungând de la pământ
la cer, pe când era încă în viaţă şi om fiind, Sfântul
Dimitrie a fost spre mare adăugire şi sporire frumuseţilor celor
veşnice, el însuşi frumuseţe a toată lumea şi mai presus de
lume.
6.
Pe acesta David mai înainte văzându-l, l-a fericit şi l-a cântat,
zicând, „fericit bărbatul care n-a mers în sfatul
necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a umblat” (Ps.
1:3). Căci nici cu mintea nu a primit vreodată ceva din cele
necucernice, nici cu fapta nu a umblat în chip neplăcut lui
Dumnezeu, ci păzind întru sine neîntinat dumnezeiescul har de la
botezul nostru întru Hristos, a avut voinţa în acord cu legea
Domnului, ca o carte a lui Dumnezeu şi scrisă de Dumnezeu, fiind ca
un pergament sau ca o tăbliţă de ceară sau ca o tablă scrisă de
degetul lui Dumnezeu şi deschisă tuturor spre folosul obştesc.
Căci după Isaia „mai înainte de a şti să arunce răul, va
alege binele” (Is.7:15) şi pe când era încă în floarea vârstei
a îmbrăţişat frumuseţea fecioriei. Şi era întreg dăruit
săvârşirii acesteia, şi făcea toate astfel ca să fie
feciorelnic şi la trup, şi la suflet şi să aibă prin aceasta
petrecerea în ceruri şi să vină la cei fără trupuri egalându-i,
în trup fiind. Şi pentru aceasta a avut pe celelalte virtuţi
împreună-luptând cu el şi mai înaintea altora având osteneala
înţelepciunii, pentru ca, fiind desăvârşit în înţelepciune şi
în curăţie, să poarte la puţinii ani ai tinereţii mult lăudata
cărunteţe. Căci „Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe
şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată.”
(Înţel. 4:9)
7.
Aşadar era un tânăr blând, plăcut la chip, nu numai la omul cel
din afară ce se prezintă simţurilor, dar mai ales la omul cel
dinlăuntru, cel nevăzut pe care îl vede numai Hristos, Cel ce
caută la inima omului, Care într-atât a preţuit cugetul lui şi
tăinuita frumuseţe, încât a binevoit să se sălăşluiască în
el şi să îl desăvârşească în duhul şi de la acela pe toate
să le aducă la desăvârşire în chip dumnezeiesc. Căci pe David
l-a aflat bărbat înaintea Sa[6] (Ps. 88:20, LXX), iar pe Dimitrie
care încă nu a ajuns la vârsta bărbăţiei, fiind încă tânăr,
l-a aflat după inima sa, iar în faptă, nu a aflat nici o pricină
de ruşine, de vreme ce a plinit toate poruncile Lui. L-a aflat vas
ales, după cuvântul lui Pavel, ca să se preamărească numele Lui
în faţa neamurilor şi împăraţilor <pământului> (Fapte.
9:15). L-a aflat „oglindă fără pată” (Înţel. 7:26) primind
în sine şi reflectând[7] în afară negrăita frumuseţe cea
sălăşluită mai presus de ceruri. Iar eu încă aud în chip
tainic şi cuvântul acela că despre el este grăit: „Iată Sluga
Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul
Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea
Mea” (Is. 42:1). Şi îi va preschimba şi zidi drepţi din
nedrepţi, ca să fie el însuşi ca şi „gura mea” (Ier. 15:19),
iar pe ceilalţi îi va ruşina şi îi va lepăda şi îi va arăta
ca fiind gata pentru pierzanie (Rom. 9:22). Şi chiar dacă acestea
au fost scrise cu privire la Hristos, şi noi vom fi învredniciţi
de ele împreună cu toţi cei care au trăit prin El şi după El,
păzind cu amănunţime <poruncile> Lui.
8.
Aşadar a fost şi învăţător şi Apostol, înţeleptul şi
feciorelnicul şi cuviosul şi ca să spunem aşa, pe de-a-ntregul
frumos şi cu totul fără de prihană şi cu firea şi cu osteneala
străluminat de har. Şi Sfântul Dimitrie atunci după cum s-a spus
despre Iov că „nu era altul ca el pe pământ” (Iov. 1:8; 2:3),
adică întru toate cele dumnezeieşti nimeni nu era asemenea lui
Iov, în care <se înţelege> că „nimeni nu era asemenea lui
între oameni.”
9.
Căci şi Iov mai întâi a fost cu totul nehulitor, drept, evlavios,
precum s-a arătat şi sfântul Dimitrie mai apoi. Însă acela de
mai înainte lauda fecioriei nu a avut-o, iar cununa fecioriei care
este îmbunătăţirea firii l-a arătat pe sfântul Dimitrie
asemenea îngerilor din jurul lui Dumnezeu. Căci acela din vechime,
Iov, a avut trupul acoperit de răni grele care să stea împotriva
răutăţii din vechime, iar acesta până la sânge şi până la
moarte a stat împotriva răutăţii luptând <ca un atlet>
(Iov. 2:8-13).
10.
Dar mărturia lui Iov n-a fost nicidecum pentru cuvintele învăţăturii
pe care Sfântul Dimitrie, unind-o cu harul Duhului Sfânt, a avut-o
drept armă de apărare şi scut nebiruit şi unealtă de zidire,
plug şi hârleţ pentru arătură sau, dacă vreţi, şi condei de
scris, undiţă de pescuit, sau orice altceva de acest soi; acum
însă, lucrând via Domnului şi aruncând pe pământ seminţele
cele cereşti sau scriind cuvintele vieţii veşnice, „nu pe table
de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor. 3:3) mai
precis, acele inimi vrednice de o astfel de înscriere. Iar în
năvodul cuvântului a cuprins Tessalonicul, întreaga Attica şi
Ahaia, sau mai curând, atât cât poate cuprinde acum, şi până
unde poate ajunge prin izvorârile de mir şi prin mulţimea
minunilor, anume întru toată cuprinderea cea fără cuprins a
îmbelşugării harului. Căci şi atunci Sfântul Dimitrie era o
minune a lumii prin cuvintele cele dumnezeieşti, fiind, după spusa
sfântului Pavel, „miros de bună mireasmă al lui Hristos între
cei ce se mântuiesc, şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă
a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă”
(II Cor. 2:15). Nu vorbesc aici despre buna mireasmă cea fără de
schimbare, ci e de ajuns să <vorbesc> despre mirurile şi
despre minunile dăruite de la Dumnezeu care izvorăsc de la racla
Marelui Mucenic. Căci ce sunt cele prezente, oricât ar fi de mari
şi de minunate, faţă de cele din ceruri dăruite lui de la
Dumnezeu, care sunt departe de privirea noastră. Şi cu ce slavă
preamărită, cum ar spune Sfântul Apostol Pavel nu se va slăvi
ceea ce este slăvit?[8] (II Cor. 3:10) Strălucită dovadă sunt
acestea pentru toţi că acela încă din timpul vieţii lui
pământeşti, a fost miros de bună mireasmă a lui Hristos şi
înmiresmarea Vieţii pentru cei mai dinainte aleşi să asculte[9].
11.
Acum prin urmare, ca să are sufletele oamenilor sau să le învieze
pe acestea, după făgăduinţa lui Hristos către Sfântul Petru, a
avut şi el ca instrument pentru arătura sa şi ca uşă a
mântuirii, Cuvântul lui Dumnezeu. (Lc. 5:10). Şi construind lui
Dumnezeu altar din pietre vii şi cu adevărat de mult preţ (I
Petru, 2:6. I Cor. 3:12), a avut Cuvântul drept unealtă de lucru
potrivită. Şi ori de câte ori pornea război împotriva
vrăjmaşilor lui Hristos sau şi mai mult decât atât, împotriva
celor care duceau războaie văzute împotriva lui Dumnezeu iscate de
puteri nevăzute, întru toate îl urma îndeaproape Cuvântul însuşi
al Duhului Sfânt şi acesta îl conducea, acesta îl purta, îl
întărea şi îl învăţa, pregătindu-l pentru ceea ce era de
folos. Şi la fel cu ce s-a scris şi despre cel întâi luptător
dintre mucenici, Ştefan, că nimeni nu a putut să stea împotriva
înţelepciunii lui şi nici a Duhului cu care el grăia”(Fapte.
6:10).
12.
Iar eu cuget că veşmântul ostăşesc şi inelul de pe deget şi
efodul[10] purtat pe umăr pe care şi l-a prins mucenicul când a
primit dregătoria de la Împăratul din vremea sa, acestea toate
sunt simboluri ale vredniciei şi darului preaînalt al învăţăturii
celei de taină, dăruite mucenicului de la Cel cu adevărat Împărat.
Pentru această pricină, <se şi spune> că harul dumnezeiesc
a lucrat prin ele nu puţine minuni mai apoi. Căci trebuia cu orice
preţ să-l înşele în chip înţelept pe înşelătorul cel de la
început, ca nu cumva să gătească moarte mai înainte de vreme
mucenicului şi ca nu cumva rodul grânarului veşnic, fiind astfel
doborât, să fie tras la moarte şi căzând cu trupul la pământ,
să nu mai aducă rod mult, din pricina unei morţi fără de
vreme[11]. Dar pentru a pentru a face să înceteze harul acestor
semne, ucigaşul cel adevărat nicidecum nu a putut răbda până ce
nu a dezlănţuit împotriva celui ce se împotrivea înşelării pe
slujitorii înşelării. Aceştia, punând mâna pe el, l-au adus
înaintea Împăratului înşelării (căci aceasta era Maximian[12])
pe cel ce a nimicit înşelăciunea şi astfel, în arena
martiriului, a fost dezbrăcat Sfântul Dimitrie, cel încă din
copilărie plin de negrăite haruri şi întru toate înţelept,
drept şi cuvios, apostol şi fecior preacurat şi, ca să nu vorbesc
prea mult, într-un cuvânt, ucenic iubit al lui Hristos, prietenul
Lui cel mai apropiat, slujitor al Lui şi casnic, mai mult decât
toţi care din veac au venit la Dumnezeu, iubindu-L cu cugetul,
cuvântul şi fapta.
13.
Ştiu bine că însetaţi să aflaţi cum şi unde a fost prins cel
căutat de slujbaşii împăratului. Există şi azi în biserica
Născătoarei de Dumnezeu un adăpost sub pământ care se numeşte
până astăzi Refugiu. Şi este un obicei vechi ca, an de an,
începutul prăznuirii Marelui Mucenic Dimitrie să se săvârşească
acolo; şi de acolo trecând în stradă cu cântări în procesiune,
<mulţimea> se îndreaptă către Biserica sfântului cu
cântări şi acolo <la sfintele lui moaşte> săvârşesc şi
duc la bun sfârşit sărbătoarea[13]. Aşadar sub stăpânitorii
necredinţei, fiindcă încă nu venise ceasul pentru cele ale
credinţei, sfântul martir, adăpostindu-se în catacombele acelea,
împărtăşea celor care veneau cu el acolo învăţătura cea
cerească şi cei de la necredinţă, ca dintr-o mare învolburată
de valuri, aflau scăpare la el, la limanul cel cu adevărat lin al
credinţei, şi împreună cu ei, neînfricat, săvârşea şi ţinea
slujba creştinilor şi astfel a fost pentru acea vreme Marele
Mucenic Dimitrie, adăpostul, refugiul şi scăparea pentru toţi
credincioşii cei aleşi şi plini de evlavie. Iar locul acela de
aici îşi trage numele de Refugiu.
14.
Aceasta aflând-o cei pe care Maximian îi rânduise spre vânarea
celor adunaţi întru evlavie, ştiind că acolo mucenicul învăţa
poporul şi mâniindu-se şi mai mult încă văzând că mulţimea
adunată asculta cuvintele lui Dimitrie, ca fiind înseşi cuvintele
lui Dumnezeu, îl prind ca pe un hulitor, împrăştie mulţimea şi
cu puterea stăpânirii o scot în stradă şi l-au adus înaintea
lui Maximian care stătea pe locul acesta unde suntem noi acum şi
aştepta cu mare bucurie uciderea de oameni a lui Lie. Iar acesta
fiind cu nerăbdare a plini bucuria împăratului, a poruncit ca aici
să fie închis sfântul, adică pe locul unde a şi fost săvârşit
martiriul. Iar aceasta şi noi o închipuim în fiecare an neabătut
în acelaşi fel, acolo săvârşind începutul procesiunii, iar aici
săvârşirea ei. Fiindcă şi Mucenicul astfel a fost tras la
ucidere atunci pentru Hristos, fiind chemat la prăznicul şi la
jertfa cea mare[14].
15.
Iar intenţia diavolului celui începător al răutăţii era să-l
scoată pe Sfântul Dimitrie dintre cei vii cât mai repede, căci nu
îl răbda pe el pe pământ să fie văzut de oameni şi vorbindu-le
lor despre Dumnezeu şi să fie ascultat întru totul. Dar Dumnezeu a
vrut să rânduiască astfel ca să fie şi profet cel care peste
puţină vreme avea să fie pentru toţi ceilalţi Mare Mucenic. Şi
nu numai că a avut sălăşluit în el însuşi harul muceniciei,
dar le-a dăruit şi altora să aibă martirul de la o astfel de
înaltă şi mai presus de fire unire cu el, fiind ca un izvor mai
presus de fire al harului. Şi ce trebuie să spunem ca să nu
zăbovim prea mult? Căutaţi la viclenia tiranului şi cercetaţi
întemniţarea lui Dimitrie, şi pe Nestor împotriva lor şi
profeţia <de la înger> cu privire la marea lui mucenicie,
precum şi propria lui profeţie despre victoria <lui Nestor>
împotriva lui Lie şi martiriul lui.
16.
Însă cum a văzut şarpele cel începător al răutăţii amânarea
tiranului, nu a suferit încă să-l mai vadă mai mult pe pământ
pe marele Dimitrie <chiar> mai înainte de săvârşirea
martiriului său. Şi aducând un scorpion, i l-a strecurat
mucenicului însă nu spre a-l înşela sau ispiti, precum a înşelat
oarecând prin şarpe primul cuplu al protopărinţilor noştri, ci
pe acesta, <pe sfântul Dimitrie>, l-a ispitit cu acest fel de
moarte. Căci ştia din cercare că sfântul Dimitrie nu se lasă
înşelat, având cuget nobil şi fiind în chip cuvenit încercat în
discernerea binelui de rău[15]. Aşadar, nu ca să-l înşele a
strecurat scorpionul înăuntru, ci ca să-l rănească mortal şi
să-l dea unei morţi grabnice, ca să aibă şi el odihnă din
partea unui aşa de mare vrăjmaş al său <cum îl avea> aşa
de slăvit în tăria virtuţii. Însă iuţimii aceluia şi
ostenelii lui a pus capăt şi hotar, însuşi harul cel sălăşluit
în sfântul Dimitrie şi puterea chemării <numelui lui Hristos>
şi pecetea dumnezeiască şi numai cu mâna a omorât unealta
morţii. Şi aşa l-a ruşinat pe cel care a strecurat <scorpionul>
slăbind puterea aceluia. Se arată de aici, că, dacă nu ar fi voit
a veni singur de bunăvoie la patimă, nici nu ar fi pătimit deloc,
fiind păzit şi întărit de puterea lui Hristos. Însă el voind <a
pătimi> a fost dat spre a fi întemniţat şi predat în mâinile
călăilor şi a pătimit de la lucrătorii răutăţilor cele rele,
urmând astfel pe Cel Care a pătimit pentru noi.
17.
Pentru aceasta, când au venit suliţaşii trimişi de tiran puşi
să-l ucidă, cu armele gata pregătite, reunindu-se la vremea
stabilită, sfântul a primit cu bucurie rana mortală, sau mai
curând rănile provocate la toate mădularele, în piept, la oase şi
în carne, precum şi la fiecare dintre coaste, primind pe de o
parte, rănile cele din afară, prin străpungerile suliţelor, dar
şi dinlăuntru. Şi astfel s-a îndoit sau mai bine zis s-a înmiit
patima coastei celei mântuitoare, împlinind în turpul său, după
cuvântul sfântului Apostol Pavel, „lipsurile necazurilor lui
Hristos” (Col. 1:24). Astfel a iubit pătimirea până la moarte şi
aşa a iubit a-şi vărsa sângele pentru slava lui Hristos de mai
multe ori şi fără de odihnă, astfel încât să poată, prisosind
dincolo de măsura cunoscută şi covârşind atâta măsură a
dragostei, să primească în însuşi trupul său izvor de miruri.
Pentru ca prin această vărsare de sânge, în veacul următor, în
locul sângelui, să verse mir din trupul său, spre slava lui
Hristos, pe Care Sfântul Dimitrie şi prin viaţa lui, şi prin
moarte, şi după moarte nu numai că L-a preamărit, ci îl
preamăreşte neîncetat, şi de către Care şi pe pământ şi în
cer a fost preamărit, şi înainte se preamăreşte şi se va
preamări veşnic în chip dumnezeiesc.
18.
Îmi vine acum să spun despre el cele ce şi dumnezeiescul Pavel a
grăit cu privire la Hristos, fiindcă împreună cu
El stă sfântul Dimitrie pentru dragostea noastră, „fiindcă
Hristos încă fiind noi necredincioşi, la timpul hotărât, a murit
pentru cei necredincioşi“ (Rom. 5:6), vreau să spun, prin harul
şi prin imitarea Stăpânului. Şi însuşi oraşul întreg s-a
împăcat cu Dumnezeu prin moartea sfântului. Căci unde mai era o
necredinţă mai deplină şi mai de necrezut decât cea în care
erau părinţii noştri? Unde este frica ce vine din dreapta
credinţă şi unde sunt acum ascunderile în catacombe cele din
toată inima pentru ea? Unde sunt cei care au fost predaţi
sălbăticiei fiarelor prin ura cea nebunească împotriva celor
binecredincioşi? Toate înfricoşatele chinuri s-au dezlegat, toate
au devenit mai bune după ce sfântul Dimitrie şi-a primejduit viaţa
pentru dreapta credinţă. Căci acum biserici măreţe şi
preafrumoase la a căror singură vedere toţi se întorc la credinţă
stau astăzi deasupraCatacombelor acelora,iar împăraţii -
înfrumuseţaţi mai curând prin evlavie, decât prin împărăţie
-, stau alăturea cu noi şi aplaudă, lăudând faptele cele bune
ale mucenicului[16]. Şi astfel întregul oraş îşi vesteşte cu
tărie evlavia, lăudându-se cu martiriul Marelui Mucenic Dimitrie.
Dragostea lui se revarsă nu numai peste inimile noastre, ci şi
peste tot trupul prin mirurile a căror putere iradiază din trupul
lui. Şi oare nu buna mireasmă a mirurilor răspândită
pretutindeni în oraş, risipind necredinţa, nu ea a arătat oraşul
cetate a lui Dumnezeu sau mai curând un alt paradis dacă nu chiar
şi mai mult decât un paradis[17], fiind udată şi adăpată, nu de
ape, ci de râuri de miruri? Aceste miruri, întru care şi de la
care se află pururi harul Duhului Sfânt al tămăduirilor,
energiile puterilor, astfel încât putem spune despre Sfântul
Dimitrie ceea ce s-a scris în Cântarea Cântărilor despre sufletul
cel nuntit cu Dumnezeu întru nestricăciune „mirosul
îmbrăcămintei tale este mir mai presus de toate mirurile” (Cânt.
4:10)[18].
19.
Iar veşmântul, îl vei socoti trupul sufletului celui mucenicesc ai
cărui obraji iarăşi se zice în Cântarea Cântărilor „sunt ca
vase de miruri”, iar degetele „la fel cu crinii roşii, în mir
mirositor sunt scăldate” (Cânt. 5:13)[19] Atunci cu cât mai mult
coasta cea însuliţată care a fost căscată ca o gură de mulţime
de suliţe nu cuprinde înlăuntrul ei miruri de bună mireasmă, şi
precum crinii roşii nu lasă numai să picure mir, ci se face izvor
veşnic şi neferecat de miresme? Astfel încât este pentru noi nu
precum spune psalmistul „râul lui Dumnezeu care s-a umplut de ape”
(Ps. 64:10), ci matca lui Dumnezeu, aceasta este trupul mucenicesc
care este umplut de miruri şi de minuni şi de vindecări şi ceea
ce este încă şi mai de minunare decât acestea e faptul că,
oricât ar curge din izvoare, acestea nu ajung niciodată să o
umple. Şi precum pare, acelea sunt cuvintele pe care le grăieşte
sufletul cel mucenicesc şi dumnezeiesc, răspândindu-le din trup,
sufletul cel nuntit cu Dumnezeu adică, în acele Cântări: „Scoală
vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina
mea şi miresmele-i stârniţi.” (Cânt. 4:16).
20.
Şi astfel, la suflarea vântului inteligibil de primăvară s-a
izgonit şi risipit iarna necredinţei care bântuia cetatea în
vremea aceea, aducându-ne înapoi căldura cea inteligibilă a
dreptei credinţe pe care a adus-o suflarea vântului aceluia care a
scos în larg, precum cârmaciul la pupă, pe cei aleşi să
plutească spre răsăritul soarelui Dreptăţii. Iar în grădina
virtuţilor şi a harurilor a dat trupul cel mucenicesc, ca să
izvorască miruri şi tămăduiri, unele ca acestea fiind închipuite
de pârâurile-izvoare care s-au format din străpungerile trupului
cu suliţe. Căci gurile lupilor în mijlocul cărora, după cuvântul
Evangheliei[20], Domnul l-a trimis pe propriul lui ucenic Dimitrie,
(Mt. 10:16, Lc. 10:3) au căscat, cu muşcăturile lor, izvoare, iar
în turma lui Hristos făcând mare şi multă bucurie, adunând
fapte bune, încă şi pe mulţi dintre lupii lor, şi puţin câte
puţin pe toţi, i-a preschimbat în mieluşei. Şi în acest chip
porţile iadului (care sunt gurile tiranilor care au dat poruncile
aducătoare de moarte) nu numai că nu au putut birui Biserica lui
Hristos, (Mt. 16:18) care a stat înaintea muşcăturilor, nu numai
că nu i-au ruşinat, ci i-au adus pe cei ce au pătimit la slavă,
atât pe pământ, cât şi la slava cerească şi veşnică.
21.
Voiţi fiecare dintre voi să aflaţi ce înseamnă porunca vestită
azi în Evanghelia Domnului către cei trimişi de El în mijlocul
lupilor, „fiţi înţelepţi ca şerpii, şi curaţi ca porumbeii?”
(Mt. 10:16) Şarpele este foarte prudent pentru sine însuşi, dar
ucigător pentru alţii, gata de apărare, dar şi de atac, având
agerime şi putere; în vreme ce porumbelul este fără de răutate
şi neprevăzător.Aşadar, se dă îndemn slujitorilor Domnului,
nici să fie răufăcători precum şerpii şi nici fără de pază
precum porumbeii, ci împreunând prudenţa necontenită cu
nerăutatea, să fie pururi gata în apărarea slujirii, a
drepteicredinţe şi a virtuţii, iar faţă de cei care sunt
nepăsători faţă de unele ca acestea să se arate fără de
răutate, încât să se şi roage pentru ei. Astfel numai se vor
face tămăduire[21] spre viaţă şi pentru cei care sunt omorâţi
de şarpele cel înţelegător. Căci precum medicii prind şerpii şi
extrag veninul şi apoi amestecându-l în alimente, vindecă prin el
muşcăturile de şarpe la fel cel ce, în vreme de ispită, amestecă
înţelepciunea şi prevederea şarpelui cu nerăutatea porumbelului,
nu numai că se face pe sine imun la orice vătămare de la şarpe,
adică din înşelarea diavolului, ci şi pe cei muşcaţi de el,
adică pe cei înşelaţi, îi tămăduieşte, oprind lucrarea
veninului şarpelui, care este păcatul şi necredinţa.
22.
La fel este şi mucenicul nostru acesta, Marele Mucenic Dimitrie.
Căci el săvârşind drumul şi păzind credinţa şi fiind gata
pentru apărarea dreptei credinţe, până la sânge, într-atât s-a
ferit să se împotrivească hulitorilor încât s-a şi rugat pentru
ei către Domnul atât pentru cei care stăruiau în răutate, cât
şi pentru cei care s-au schimbat, astfel încât să nu rămână
nici o urmă în această cetate a necredinţei aceleia, ci prin
purtările lui de grijă de multe feluri şi binefacerile de multe
chipuri şi prin mijlocirile cele fără încetare către Dumnezeu,
să întemeieze şi să păstreze cetatea împreună în unire în
care şi de la care dumnezeiescul martir a răbdat moarte năprasnică.
23.
Această unire şi noi mai curând o arătăm, decât o dăm în
schimb ( căci cine dintre noi ar putea da ceva în schimb?) atunci
când înmulţim lauda noastră către el, cerându-i să fim
învredniciţi prin rugăciunile lui către Dumnezeu prin slava lui
cea scrisă în ceruri, de care fie să ne învrednicim noi toţi a o
dobândi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia născut, Domnul
nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava, puterea,
cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al
Lui Părinte şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
(Extras
din Omilii vol. 3, Editura Anastasia, 2007)
[1]
gr. proora/w,a vedea mai înainte, a prevedea viitorul.
[2]O
posibilă aluzie la o tâlcuire morală a pildei evanghelice a
smochinului neroditor. Domnul când a cerut smochine de la smochin,
deşi nu era vremea rodirii, îl blestemă totuşi, un gest
contradictoriu, pe care sfinţii părinţi îl tâlcuiesc unanim în
ordine morală, arătând că, de fapt, smochinul neroditor
reprezintă nerodirea în fapte de pocăinţă care sunt cerute de la
noi în toată vremea şi în tot locul. Paralelismul tematic este
deci prin antiteză, figură retorică foarte iubită de sfântul
Grigorie şi foarte curentă în literatura creştină Bizantină,
adică sf. Dimitrie s-a arătat împotriva chipului smochinului
neroditor
[3]Se
observă că Sfântul Grigorie urmează aici unui model de portret pe
care îl împrumută direct din canoanele imnografiei generale pentru
mucenici dezvoltându-l apoi cu elemente împrumutate din arta
antică, adecvându-l unui model statuar. Despre această trăsătură
a panegzricului medieval, vezi, Averil Cameron. Christianity and the
Rhetoric of Empire. University of California Press. Berkeley.L.A.
Oxford.
[4]qessaloni/kh
înseamnă biruinţa asupra thessalilor
[5]ironie
adusă retorilor vremii sau profesorilor de retorica sau
alcatuitorilor de panegyrice care chiar daca nu aveau motive de laudă
cu privire la persoana pe care voiau sa o laude, porneau dupa un
tipic bine conturat in epoca si anume de la obarsia nobila, sau de la
locul de baştina. Mai mult decat atât în sistemul educaţional
bizantin aceste paegyrice formau obiectul unor exerciţii tip
perigumnhsmata. Alcatuind un panegyric, sfântul Grigorie ar fi
trebuit sa se conformeze modelului retoric în vigoare. Totuşi nu o
face aratând ca motivul deosebirii sale de canonul retorilor vremii
este însăşi excelenţa subiectului Panegyricului sau.-un artificiu
abil-nu mai puţin retoric, de altfel- si subtil prilej de a-şi
continua lauda urmând paralelismului tematic antitetic maretia
lucrurilor trecatoare si vremelnice cu maretia celor veşnice.
[6]În
varianta sinodală este tradus "L-a aflat robul său", în
textul Septuagintei pe care o citează Sf. Grigorie apare, însă
eu(âre toîn Dabiăd a)/ndra. Deşi a)nhăr, are în gr.
Septuagintei şi sensul de rob, am tradus prin bărbat pentru a fi
consecvenţi şi în acord cu tâlcuirea Sfântului Grigorie, care,
clar, înţelege bărbat.
[7]dektikoăn
kaiă deiktikoăn, joc de cuvinte, litt. primitoare şi indicatoare
a…
[8]Citatul
exact, complet este "şi nici măcar nu este slăvit ceea ce era
slăvit în această privinţă faţă de slava cea covârşitoare"
[9]Iarăşi
un text revelator pentru teologia gregoriană a prezenţei harului în
cei sfinţi încă din timpul vieţii lor pământeşti. Sfintele
moaşte, trupurile mucenicilor şi mărturisitorilor dau mărturie
concretă de faptul că sfinţii sunt uniţi cu harul Duhului Sfânt,
deşi în parte, după cuvântul Apostolului, încă din timpul
vieţuirii lor după trup. Iar ceea ce noi slăvim şi cinstim la
sfintele moaşte este tocmai energia acestui har care s-a dat
sfinţilor în timpul vieţii lor în trup, care este, oricât de
mare ni s-ar părea nouă, doar un chip al slavei "celei
covârşitoare" şi neapuse din ceruri. Deci sfintele moaşte nu
sunt numai o mărturie a prezenţei şi existenţei energiei harului
divin, ci ele mărturisesc de fapt, mai adânc, faptul că această
energie a harului este unită ipostatic cu trupul omenesc în timpul
vieţuirii lui pe pământ, – un argument în favoarea ideii
simeoniene a experierii harului în trup, în timpul vieţii.
[10]Este
vorba de primele sfinte moaşte de la sfântul Dimitrie (veşmântul
de comandant de oşti, inelul şi insigna rotundă de pe umăr) pe
care sfântul mucenic Lupu sluga sfântului Dimitrie, din dragoste
pentru mucenic le-a strâns după martiriul sfântului Dimitrie.
Fiindcă aceste sfinte moaşte lucrau multe minuni şi tămăduiri, Impăratul Maximian l-a întemniţat şi ucis şi pe Lupu.
[11]Trebuie
să acvem în vedere logica întregului fragment. Or, în acest
paragraf, sfântul Grigorie spune că mantia inelul şi insigna sunt
simboluri ale darului propovăduirii şi învăţăturii creştine
dăruite Sfântului Dimitrie, tocmai pentru a se desăvârşi întru
el mărturia lui. adică să aducă rodul desăvârşirii, pe lângă
moartea mucenicească şi propovăduirea Cuvântului Vieţii,
Hristos, ca mărturia lui să fie deplină. Pentru această pricină
s-a îngăduit ca mucenicul să primească dregătoria ostăşească
de la Impăratul Maximian, tocmai pentru a câştiga prin
propovăduirea lui mulţi creştini. Neprimind dregătoria, ar fi
fost martirizat fără de vreme şi fără să aducă rod mai mult,
pe măsura darului cuvântător.
[12]
Galerios Valerios Maximianos
[13]
Alaiul processional începea în Catacombă după care trecea în
stradă adică Egnatia, se îndrepta spre Biserica Icoanei nefăcută
de mână omenească, unde se săvârşea vecernia şi se îndreptau
apoi la Biserica sfântului Dimitrie. Aşadar Catacomba se afla
undeva în jurul Bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.
[14]
w(j ei)j (eorthăn kaiă qumidi/an thâj megi/sthn kalou/menoj. (
eorth/ înseamnă praznic, sărbătoare, aici însă conotaţia este
profund liturgică. La cei dintâi mucenici liturghia avea conotaţii
martirice şi martiriul însuşi era văzut ca o mare Liturghie
cosmică unde trupul mucenicului era considerat artos-ul şi invers
forţa anamnetică a liturghiei celebrează jertfa cea fără de
sânge a Mântuitorului în unire cu jertfa mucenicilor săi. De aici
şi valoarea antimisului fără de care nu se poate săvârşi sfânta
Liturghie. Acest vocabular liturgico-martiric este împrumutat fie
din Vieţile sfinţilor, dar mai precis din literatura Actelor
Martirice. Iată un citat semnificativ din sfântul Ignatie
Theoforul, Epistola către Romani: "a)/fete/ me qhri/wn ei)ânai
brwâma di'w(ân e)/stin qeouâ e)pituxeiân. Siâtoj ei)miă touâ
qeouâ kaiă di'odon/twn qhri/wn a)lh/qomai i(/na kaqaroăj a)/rtoj
qeouâ eu(reqâwâ. ş"Lăsaţi-mă să fiu hrană fiarelor
pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, să fiu ucis de fiare pentru ca să
fiu aflat o mai curată pâine lui Dumnezeu" Sf. Ignatios
Theoforul, Proj Rwmaiwn. 12, 4, 1.ţ Detalii pe tema martiriului ca
spectacol liturgic public oferit "catehumenilor" romani în
excelentul articol al cercetătoarei americane Robin Darling Young.
"In Procession before the World. Martyrdom as Public Liturgy in
Early Christianity". Wisconsin: Marquette University Press,
2001, p.13. "Martyrdom is, then a public act and it is a
Liturgy"
[15]
gr. proăj dia/krisin touâ belti/onoj,litt. In discernerea a ceea
ce este mai bun. In context nu se justifică folosirea comparativului
de superioritate decât dacă îl înţelegem pe diakrisis în sensul
de alegere. "ştia că este capabil să aleagă ceea ce este mai
bine/mai bun. " Fraza este aşadar foarte concentrată exprimând
foarte concis, aproape lacunar, teologia liberului arbitru. folosirea
termenului diakrisis, discernământ, facultatea de a judeca spre a
discerne, adică a separa spre a alege, face din realitatea ascetică
a discernerii duhurilor un act esenţialmente noetic, dar, în
aceeaşi măsură, vorbindu-ni-se despre peira experienţă,
încercare. Sfântul Dimitrie ne apare astfel ca un ascet desăvârşit
care a biruit în războiul lăuntric şi care nu numai că avea
puterea de a discerne binele de rău, dar avea şi puterea de a alege
ceea ce este mai bun.
[16]Dezvoltare
antitetică în stilul retoricii medievale, nu mai puţin sugestivă
este folsirea antitezei în împletire cu motivul ubi sunt. Ceea ce
este însă cu adevărat mişcător este faptul că motivele şi
temele panegzricului medieval nu are nimic din artificialitatea
modelelor şi asimilâmndu-se înaltei trăiri duhovniceşti pe care
o presupune pomenirea vieţii sfântului păstrând în acelaşi timp
regulile artei retorice medievale.V. Henrz Maguire. Art and Eloquence
in Byzantium, Princeton University, New Jersey: 1994. Capitolul al
treilea al lucrării este consacrat Antitezei Byzantine, p. 53.
[17]Paradisul
este pentru părinţii isihaşti doar un început al bunătăţilor
celor veşnice, fiindcă raiul era locul destinat primilor oameni
care nu au cunoscut desăvârşirea harului care a venit pe pământ
prin întruparea pomului vieţii, care este Hristos. Această
concepţie am regăsit-o încă la primii părinţi isihaşti cu
începere de la sfântul Grigorie Sinaitul. Filocalia 7. Este
interesant de cercetat originea acestei concepţii în Răsărit.
Ea nu se regăseşte totuşi la primii Părinţi din primele secole.
[19]În
fapt, este iarăşi o combinaţie a versetelor, 5:5 cu referire la
degetele sau mâna iubitei care picură mir şi versetul 13.
[20]Evanghelia
aceasta se citeşte de rând la sărbătoarea sfântului Dimitrie.
[21]Gr.i)a)ma,
-a)toj vindecare, tămăduire, în context însă credem că sensul
cel mai apropiat este cel de antidot. Este antidotul spre viaţă
pentru cei înveninaţi de şarpele …
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu