Evanghelia
Luca
7, 11-16
În
vremea aceea S-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună
cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când
s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul
fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult
era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi
i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de cosciug,
iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi
zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a sculat în sus şi a
început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică
i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc
mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Sfântul
Nicolae Velimirovici – Predica
la învierea fiului văduvei din Nain
În
vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El
împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a
apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil
al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era
cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis:
Nu plânge! Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l
duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi
s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei
lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu,
zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat
pe poporul Său”. (Luca 7, 11-16)
Mulţi
şi-au dat singuri numele de „Salvatori al omenirii", dar cine
dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa
omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în istorie, dar
câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe pământ şi-au
numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a numărat
drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii?
Nimeni
înafară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni
nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, ci este Lumea Nouă
şi Ziditorul ei. El a arat câmpia celor vii şi câmpia celor morţi
şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii. Morţii sunt pentru
El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea nu este o
oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi a
deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte
peste veacuri până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El
S-a uitat şi a văzut că viaţa nu se sfârşeşte odată cu
moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de
moartea trupească. Pe mulţi îi vede vii în mormânt, şi pe mulţi
morţi în trupuri vii. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar
sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28), a spus El
apostolilor. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea
sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de
moarte săvârşit fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul
ei, fără ca între moartea trupului şi a sufletului să fie vreo
legătură.
A
străbătut cu vederea Sa timpul cum străbate fulgerul norii şi a
văzut stându-I înainte suflete, suflete ale celor care au murit de
mult şi suflete care se vor naşte. Prorocului Iezechiel i s-a
arătat în vedenie o vale plină de oase moarte, şi nu a ştiut,
până ce Domnul nu i-a dezvăluit, dacă oasele acestea pot fi aduse
sau nu la viaţă. „Fiul omului, vor învia oasele acestea?” L-a
întrebat Domnul. „Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu ştii
aceasta” (Iezechiel 37, 3). Hristos nu s-a uitat la oasele acestea
moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul şi oasele sunt doar
veşmânt şi armură pentru suflet. Veşmântul îmbătrâneşte şi
se zdrenţuieşte ca o haină roasă de purtare, dar Dumnezeu îl va
înnoi şi va îmbrăca iarăşi în el sufletul dus odată.
Hristos
a venit ca să alunge frica cea veche din oameni, dar şi ca să
aducă o frică nouă: frica de păcat. Frica veche era frica de
moartea trupului; frica nouă va să fie frica de moartea sufletului,
frica pe care Hristos a ascuţit-o şi a întărit-o. Frica de
moartea trupului îl face pe om să cheme în ajutor lumea. De frica
de moarte, omul se proţăpeşte în lume, se agaţă de lume, se
întinde în lume, doar doar să-şi lungească permisul de rezidenţă
întrînsa, doar doar şederea să-i fie cât mai lungă şi cât mai
dulce. „Nebune!” i-a spus însă Domnul bogatului sărac
sufleteşte, „În această noapte vor cere de la tine sufletul tău;
şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). A spus
Domnul că omul care se teme pentru trup dar n-are grijă de suflet
este nebun. Şi a mai spus încă: „Viaţa cuiva nu stă în
prisosul avuţiilor sale” (Luca 12,15). Dar în ce stă ? În
Dumnezeu stă, care dă viaţă sufletului prin cuvântul Său, şi
prin suflet trupului.
Prin
cuvântul Său, Mântuitorul a înviat şi învie sufletele
păcătoase, suflete care au murit mai înainte de moartea trupească.
Şi a făgăduit să învie şi trupurile celor care au murit. Prin
iertarea păcatelor, prin învăţătura Sa şi prin preacuratul Său
Trup şi Sânge a înviat morţii şi îi învie şi astăzi. Iar că,
la sfârşitul veacurilor, va învia morţii, a arătat nu numai prin
cuvinte ci şi prin fapte, înviind pe unii din moarte încă în
vremea vieţii Sale pământeşti şi înviind El însuşi.
„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este,
când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi
vor învia” (Ioan 5, 25). Mulţi din cei morţi au auzit glasul
Fiului lui Dumnezeu şi s-au sculat la viaţă. Unul din ei ni se
înfăţişează în Evanghelia de astăzi.
În
vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El
împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime”. Acestea se
întâmplau la foarte scurtă vreme după minunata tămăduire a
slugii sutaşului roman din Capernaum. Grăbindu-Se a face cât mai
mult bine spre pilda credincioşilor Lui, Domnul a pornit din
Capernaum pe drumul ce duce la Muntele Tabor. Acolo, dincolo de
munte, pe povârnişurile Hermonului, stă până astăzi satul Nain,
pe atunci o cetate întărită cu zid. Iisus era însoţit de ucenici
şi de o ceată mare de oameni, care văzuseră multele minuni din
Capernaum şi aşteptau acum să vadă şi să audă şi mai multe,
pentru că ceea ce săvârşea Hristos nu se mai văzuse şi nu se
mai auzise până atunci în Israel, iar cuvintele Sale curgeau
asemeni unor râuri de lapte şi miere.
„Iar
când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort,
singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare
din cetate era cu ea.” De-abia ajunsese la porţile cetăţii, când
a întâlnit alaiul de îngropare care ieşea din cetate. S-a
întâlnit Domnul cu slujitorul; Dătătorul de viaţă s-a întâlnit
cu moartea. Cel mort era un băiat, cum vedem din cuvântul lui
Hristos care i-a spus: „Tinere”, precum şi din faptul că l-a
dat mamei lui după ce l-a adus înapoi la viaţă. Mama trebuie să
fi fost dintr-o familie bogată şi nobilă, de vreme ce împreună
cu ea venea un alai atât de mare.
„Şi,
văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!”
Desigur că alaiul venea după această mamă îndurerată nu numai
pentru că ea făcea parte dintr-o familie de vază ci şi pentru că
lovitura primită era deosebit de grea. Femeia îşi pierduse
singurul fiu. Durerea tuturor celor de faţă trebuie să fi fost
mare, iar jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea
nefericitei mame. Cu toate că toţi aşteptăm ca durerea să ne fie
împărtăşită de cei din jur când moartea ne smulge pe cineva
drag, părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează
cu nimic suferinţa. Când cei slabi mângâie pe cei slabi, slabă e
şi mângâierea.
Pe
cei adunaţi împrejurul unui trup mort îi încearcă un simţământ
ascuns, nedat pe faţă, şi acest simţământ este ruşinea.
Oamenii nu numai că se tem de moarte, dar le e şi ruşine de ea,
iar ruşinea aceasta este o dovadă — o dovadă chiar mai puternică
decât frica — a faptului că moartea e urmarea păcatului. Aşa
cum bolnavul se ruşinează să-i arate doctorului rana sa ascunsă,
tot astfel şi oricine are conştiinţă se ruşinează cu arătarea
mortalităţii sale. Ruşinea de moarte dovedeşte obârşia şi
destinul nostru de nemurire. Animalele se ascund când mor, de parcă
şi lor le-ar fi ruşine cu moartea. Cât de puternic trebuie să fie
deci acest simţământ în fiinţele cuvântătoare! De ce folos ne
sunt toate strigătele, toate deşertăciunile noastre, toată
cinstea şi lauda, când simţim că vasul nostru pământesc se
sfărâmă? Atunci ne cuprinde ruşinea, atât pentru că vedem cât
de slab e acest vas, cât şi pentru că ne dăm seama de nebuneasca
deşertăciune cu care l-am umplut toată viaţa, deşertăciune a
cărei mireasmă, după ce murim, se va răspândi din el nu numai
peste pământ, ci şi spre cer. Căci esenţa sufletului răspândeşte
în trup şi suflet fie mireasmă, fie duhoare, după felul în care
suntem şi noi, şi după felul lucrurilor cu care ne-am umplut viaţa
— mireasma cerului sau duhoarea păcatului.
Domnului
îi e e milă de cei deznădăjduiţi. Îi e milă de slăbiciunea
noastră. „Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele, că
erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor”
(Matei 9, 36). Câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici
abătute, nici împrăştiate. Dacă L-ar avea oamenii mereu înaintea
ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniţi, nici rătăciţi. Unii
îl văd, unii caută să-L vadă, alţii însă sunt orbi faţă de
El şi îşi bat joc de cei care îl caută. Aşa se rătăcesc
oamenii şi o iau care încotro, fiecare fiindu-şi propriul său
păstor.
Dacă
s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe jumătate aşa cum se tem de
moarte, nu s-ar mai teme de moarte. Domnului i-a fost milă de acea
biată mamă. „Nu plânge!” i-a spus. A citit totul în sufletul
ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi singurul ei fiu, nu
mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate să fie cineva singur când
Dumnezeu e cu el? Poate omul să aibă o însoţire mai strânsă
decât cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt
mama şi tatăl, şi fraţii, şi surorile, fiii şi fiicele? El ne
dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne
părăseşte; ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui nu
se schimbă niciodată. Străpungerea morţii ne uneşte şi mai
strâns cu Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu.
Nu
plânge! Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama îndurerată. Le
spune Unul care nu crede, cum cred mulţi dintre noi, că sufletul
băiatului mort a coborât cu el în mormânt la despărţirea de
trup; le spune Cel care ştie totul despre sufletul băiatului mort,
Cel care are în puterea Sa acest suflet. Cu aceleaşi cuvinte căutăm
şi noi să mângâiem jalea celor îndureraţi, chiar dacă şi
inimile noastre sunt pline de lacrimi.
Dar
înafară de compasiunea noastră nu le putem oferi îndoliaţilor
nimic spre mângâiere. Puterea morţii într-atât a întrecut
puterea noastră încât de-abia ne mai târâm, ca nişte gâze, în
umbra ei. Iar când îngrămădim pământ deasupra unui trup, ne e
de parcă deaupra noastră înşine îngrămădim ţărână în
întunecimea gropii. Hristos nu-i spune femeii: „Nu plânge!” ca
să ne arate că nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Şi
El a plâns când a murit Lazăr (Ioan 11, 35). A plâns şi pentru
cei ce aveau să sufere la căderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44).
Oricum, a fericit pe cei ce plâng: „Că aceia se vor mângâia”
(Matei 5, 4). Nimic nu-l linişteşte şi nu-l curăţă pe om mai
mult decât lacrimile. În predania ortodoxă despre mântuire,
lacrimile sunt cel dintâi mijloc de curăţire a sufletului, a
inimii şi a minţii. Şi nu numai pe morţi avem să-i plângem, ci
şi pe cei vii, şi mai ales pe noi înşine, aşa cum îndeamnă
Domnul pe fiicele Ierusalimului: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe
voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Luca 23,28).
Sunt
însă lacrimi şi lacrimi. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe
tesalonicieni: „Să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au
nădejde” (I Tesalonicieni 4, 13), ca păgânii şi ca cei fără
Dumnezeu, care îşi plâng morţii ca pe nişte pierduţi. Creştinii
să-şi plângă morţii lor nu pentru că i-au pierdut şi nu mai
sunt cu ei, ci pentru că au murit în păcate, iar plânsul lor
trebuie să fie legat cu rugăciunea către Dumnezeu, ca să li se
ierte celor morţi păcatele şi să intre ei, cu mila Lui, în
împărăţia cerurilor. Creştinul trebuie să plângă şi pentru
sine însuşi din pricina păcatelor, şi cu cât mai des, cu atât
mai bine; nu ca cei ce nu au credinţă şi nădejde, ci dimpotrivă,
ca unul care are credinţă în Dumnezeul cel viu şi nădejde în
mila Lui şi în viaţa veşnică.
Dacă
lacrimile ne sunt, în înţeles creştin, de atâta folos, de ce
spune Domnul acelei mame: Nu plânge? Aici e cu totul altceva. Femeia
plângea ca cineva care nu are nădejde; şi nu plângea pentru
păcatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea
copilului, pentru păruta lui nimicire, pentru veşnica despărţire
de el. Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor şi al
morţilor. Nu are de ce să plângă nimeni cu El de faţă! Când
fariseii i-au cerut socoteală Domnului pentru faptul că ucenicii
Lui nu postesc ca cei ai lui Ioan, Domnul a răspuns: „Puteţi,
oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, câtă vreme Mirele
este cu ei?” (Luca 5, 34). Poate, aşadar, să plângă cineva când
este cu el Dătătorul-de-Viaţă, în a Cărui împărăţie nu sunt
morţi, ci numai vii? Dar nefericita văduvă nu-L cunoştea nici pe
Hristos, nici puterea lui Dumnezeu. Îşi jelea singurul copil cu
bocete deznădăjduite, ca toţi iudeii — şi ca toţi păgânii —
care n-au avut niciodată credinţa în învierea morţilor, sau
având-o vreodată, au pierdut-o.
Durerii
ei ieşite din minţi, izvorâte din neştiinţă, i-a spus Domnul:
„Nu plânge!” Nu i-a spus aşa cum mulţi zic celor ce jelesc:
„Nu plânge!” în înţelesul că lacrimile nu ajută la nimic.
„Nu plânge! Plânsul tot nu-l aduce înapoi! Aşa a fost să fie;
şi noi vom merge pe aceeaşi cale.” Iată toată mângâierea, mai
bine zis lipsa de mângâiere, pe care o putem aduce altora, şi care
nu mângâie pe nimeni. Dar altceva vrea să spună Hristos când
zice: Nu plânge! „Nu plânge, pentru că sunt Eu aici. Eu sunt
păstorul tuturor oilor, şi nici una nu poate să fie ascunsă
undeva unde să nu ştiu Eu. Fiul tău nu a murit în felul în care
crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a despărţit de trup. Eu am putere
asupra sufletului său aşa cum am putere şi asupra trupului. Pentru
durerea ta, care vine din neştiinţă, şi a tuturor celor din jurul
tău, am să unesc iarăşi sufletul băiatului cu trupul, am să-l
aduc la viaţă; nu atât pentru el, cât pentru tine şi pentru toţi
oamenii aceştia, ca să cunoaşteţi că Dumnezeu veghează asupra
oamenilor şi că Acela Eu sunt, Mesia şi Mântuitorul lumii”.
Iată cu ce înţeles a spus Hristos mamei: „Nu plânge!” A spus
şi a trecut la faptă.
„Şi
apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.
Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” A atinge morţii
sau lucrurile dimprejurul morţilor era socotit de Lege necurăţie,
şi era oprit. Această oprelişte îşi avusese rostul ei câtă
vreme Dumnezeu şi viaţa erau cinstite în Israel mai presus de
orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuţinat,
şi cu ea şi preţuirea vieţii omeneşti, multe aşezăminte,
printre care şi acesta, au ajuns superstiţii, şi au căpătat
întâietate asupra marilor porunci. Aşa stăteau lucrurile,
bunăoară, şi cu tăierea-împrejur a trupului, şi cu odihna de
Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar în locul duhului rămăsese
a fi zeificată forma deşartă a Legii. Hristos a restaurat duhul şi
viaţa acestor legi, însă inimile întâi-stătătorilor iudei,
păstrătorii Legii Vechi, erau atât de învârtoşate şi pline de
întuneric încât, dacă Hristos a vindecat un bolnav în ziua
sâmbetei (Ioan 5, 16), ei au vrut să-L ucidă. Pentru ei Sabatul
era mai presus de om, mai presus chiar şi decât Fiul lui Dumnezeu!
Domnul însă nu S-a uitat la mânia lor; El a căutat mai departe să
arate, în orice împrejurare, că viaţa şi mântuirea sunt mai de
seamă decât tradiţiile şi obiceiurile. Şi în împrejurarea de
faţă iarăşi a vrut să arate aceasta, întrucât S-a atins de
racla unde zăcea băiatul, împtriva Legii. Dar minunea învierii
săvârşite de Domnul a fost atât de răvăşitoare încât
bătrânii evreieşti au rămas fără grai şi nici n-au mai putut
să scoată vreun cuvinţel de împotrivire.
„Tinere,
ţie îţi zic, scoală-te!” Iisus a poruncit băiatului în numele
Său, iar nu cum au făcut profeţii Ilie şi Elisei, care s-au rugat
lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia erau slujitorii
Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui. Cu
puterea Sa îi porunceşte Domnul băiatului să se întoarcă la
viaţă, să se ridice din patul morţii. Ţie îţi zic. Cu aceste
cuvinte — pe care Domnul nu le-a mai rostit altădată când a
înviat morţii — a vrut să arate că a săvârşit fapta numai
prin dumnezeiasca Sa putere. Că are putere asupra morţilor ca şi
asupra viilor. De asemenea, minunea nu s-a făcut ca răspuns la
credinţă, cum s-a întâmplat la învierea fiicei lui Iair; nici nu
se aştepta cineva din convoiul de înmormântare la o minune, aşa
cum a fost la învierea lui Lazăr. Nu; minunea s-a săvârşit numai
cu cuvântul cel puternic al lui Hristos.
„Şi
s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei
lui”. Făptura a auzit glasul Făcătorului şi I-a ascultat
porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce a insuflat pulberii suflare
vie, şi a făcut din pulbere om, lucrează acum aducând viaţă
pulberii moarte, făcând sângele să curgă, ochii să vadă,
urechile să audă, oasele şi carnea să se mişte. De acolo de unde
se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului şi
într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să împlinească
porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul s-a
ridicat din raclă şi a început să vorbească. De ce a început să
vorbească îndată? Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun
fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în
trupul băiatului şi l-a ridicat din raclă. Trebuia să audă cu
toţii glasul şi vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo
îndoială cu privire la faptul că el însuşi s-a întors cu
adevărat la viaţa.
Tot
de aceea Domnul l-a luat pe băiat şi l-a dat mamei lui. De vreme ce
mama lui l-a cunoscut şi l-a luat şi l-a îmbrăţişat, toată
îndoiala i-a părăsit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat
mamei lui ca să-i arate că este un dar, aşa cum a fost şi când
l-a născut. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă viaţa
omului din mâna Sa; El ia de mână pe fiecare om zidit şi-l dă
acestei vremelnice vieţi pământeşti. Domnul l-a luat pe băiat de
mână şi l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a
spus: „Nu plânge!” I-a spus ştiind că are s-o mângâie cu
adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai şi auzise
de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu
adevărat mângâietoare.
În
sfârşit, Domnul a mai vrut şi să ne înveţe că, atunci când
săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înşine,
cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără
grijă, nu plictisiţi şi nu ca şi cum abia am aştepta să scăpăm
odată de corvoadă. Vedeţi câtă dragoste şi frumuseţe este în
fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului. El ne
arată şi în această împrejurare, ca şi în toate celelalte, că
nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desăvârşit, ci desăvârşit
este şi chipul dăruirii.
„Şi
frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc
mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.
Hristos le-a alungat frica de năluci şi de vrăjitorii, dar frică
tot a mai rămas în ei. Dar frica aceasta este bună: este frica de
Dumnezeu, care-l face pe om să-L laude şi să-L slăvească pe
Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele proroc pe care
Dumnezeu îl făgăduise israeliţilor încă din vremea lui Moise
(Deuteronom 18, 18). Poporul acesta nu era în stare să se ridice la
înţelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine
pentru ei, aşa întunecaţi şi asupriţi de străini cum se aflau,
să creadă cel puţin că Hristos este un proroc mare. Măcar să fi
ajuns şi capii Ierusalimului la înţelegerea aceasta de rând, ei
care văzuseră minunile lui Hristos! Atunci poate s-ar fi dat înapoi
de la grozava lor crimă. Dar fiecare face ceea ce-i stă în fire:
Hristos a adus celor morţi viaţa, iar capii evreieşti au luat
viaţa de la Cel Viu. El era iubitorul de oameni, iar ei ucigaşii de
oameni — şi de Dumnezeu. El era Făcătorul de minuni al binelui,
iar ei făcătorii de minuni ai răutăţii.
Dar
până în sfârşit, răii aceştia nu au putut să ia viaţa
nimănui, ci doar pe sine s-au lipsit de viaţă. Căci toţi
prorocii pe care i-au ucis au rămas vii la Dumnezeu şi între
oameni, pe când ei au rămas ascunşi ca şerpii în umbra acestor
proroci, prin generaţii, ca să primească osândă şi să fie
anatema din neam în neam! Când L-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos
L-au ucis, ci pe sine.
Iar
Cel care atât de lesne învia pe alţii a înviat El însuşi din
morţi, şi S-a arătat în cer şi pe pământ ca Lumina cea mare
care nu poate fi stinsă, ci tot mai mult se înteţeşte, tot mai
mult străluceşte. Noi toţi în această lumină vieţuim. Şi
această Lumină a luminilor se va arata încă o dată, curând, şi
o vor vedea toţi viii şi toţi morţii. Şi va fi aceasta la
sfârşitul veacurilor, la capătul istoriei omeneşti, când Iisus
Domnul nostru vine să judece toţi oamenii care au trăit pe pământ,
de la Adam până la sfârşit. Atunci se va vedea încă o dată, în
plinătatea lui, adevărul cuvintelor Mântuitorului: „Adevărat,
adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când cei morţi
vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia”.
Minunea învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârşită şi
din milă faţă de o mamă îndurerată, dar şi pentru credinţa
noastră în obşteasca înviere din morţi, în minunea minunilor,
în dreptatea dreptăţilor, în bucuria bucuriilor. Slavă şi laudă
Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul
Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca
Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 510-518).
Sursa: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu