Nektaria Tereshchenko (OrthPhoto) |
Trăiau
odată într-un sat, doi oameni; unul foarte sărac, iar celălalt,
putred de bogat. Dumnezeu hotărâse ca ei să fie vecini. Trecătorii
se opreau miraţi şi exclamau: cum poate suferi cel bogat pe cel
sărac, iar cel sărac pe un aşa mare bogat.
Unii
drumeţi care ţineau cu bogatul, când îl vedeau îi ziceau:
-
Eu, zicea un trecător într-o zi, să fiu în locul dumitale, l-aş
muta pe sărac, cu casă, cu masă, cu căţel, cu purcel, cu tot,
undeva departe nici să nu mai aud de el. Aş dărâma cocioaba
lui şi-aş clădi o aripă nouă pentru conac.
-
Ba, eu aş face altceva zise un altul: l-aş necăji şi amărî pe
sărăntocul de vecin, încât singur şi-ar lua lumea în cap
şi-ar pleca.
Dar
erau şi unii dintre trecători, care luau parte săracului şi când
îl întâlneau îi ziceau:
-
Eu, să fiu în locul tău, l-aş fura pe bogat de câte ori aş avea
ocazie, l-aş înşela şi l-aş minţi, căci nu este păcat, pentru
că e bogat şi nu se cunoaşte că-l păgubeşti.
-
Ba, eu aş face altceva, mai zise un trecător: să fiu în locul tău
aş face atâta gălăgie şi atâta murdărie lângă casa
bogatului, încât ar fi nevoit să plece singur în altă parte, că
are destule parale şi aşa aş scăpa de el.
Şi
nu era trecător care să nu-şi dea cu părerea asupra bogatului
sau săracului cu pricina.
Dar,
cu toată nepotrivirea pe care o vedeau trecătorii, cei doi vecini
trăiau în pace şi bună înţelegere. Prietenie strânsă între
ei nu au putut lega, căci ştiţi d-voastră cum e în lumea asta:
săracul nu se simte bine între bogaţi, iar bogatul nu prea se uită
la sărac.
Şi
aşa, fiecare cu bucuriile şi necazurile lui, vecinii îşi depănau
firul vieţii lor.
Odată,
se întâmplă un necaz; s-a aprins coşul de la casele bogatului iar
scânteile zburau către acoperişul casei săracului gospodar, al
cărui acoperiş era de trestie. Săracul, văzându-şi ameninţată
căsuţa de flăcări, strigă disperat:
-
Săi vecine, că-mi arde casa!
Bogatul,
auzind şi văzând pericolul, a sărit cu toţi oamenii lui din
curte şi-a stins focul de la coliba omului. În sat se făcu mare
haz pe spinarea săracului. Mulţi se adresau bogatului zi- cându-i:
-
Ei măi Toadere, căci aşa-l chema pe bogat, ce mai face vecinul
tău, îţi cere de multe ori făină de împrumut, ţi-o mai dă
înapoi? Şi multe altele.
Un
invidios, l-a întrebat pe Toader într-o zi:
-
Cum rabzi, Înălţimea Ta, om bogat şi cu vază, să-ţi zică un
sărăntoc ca Gheorghe, căci aşa îl chema pe sărac, să-ţi zică
vecin?!
-
D-apoi cum să-mi zică? Dacă-mi este vecin, nu-mi poate zice altfel
decât aşa cum este. Şi invidiosul a înghiţit în sec şi a tăcut
chitic. Mai trecu o bucată de vreme şi Ana, fiica săracului
trebuia să se mărite. Bietul om nu ştia dacă e bine să-l invite
pe vecinul său bogat la nuntă sau nu. Dacă-l invit şi nu vine, mă
fac de râs; dacă nu-l invit, se va supăra. Dar iată că Toader,
bogătaşul, l-a scos din încurcătură; s-a oferit ca naş Anei. La
nuntă, când petrecerea era mai în toi, săracul, fericit cum era,
zise cumătrului:
-
Măria Ta... Dar bogatul îi tăie vorba şi-i zise: Ce Măria Ta,
să-mi zici cumetre, căci aşa mă cheamă de aici încolo. Pe
Gheorghe săracul, îl podidiră lacrimile şi zise:
-
Domnule, Măria Ta, vecine, cumetre! Multă lume m-a îndemnat
să-ţi fac rău, că nu-i păcat…
-
Cumetre, răspunse bogatul, şi pe mine mulţi m-au îndemnat să te
mut de lângă mine şi să scap de tine, şi puteam face aceasta,
dar, pentru că te-am văzut că nu râvneşti la ce nu este al tău,
îţi vezi de casa şi familia ta, eşti gospodar cinstit, dacă nu
te aveam de vecin, trebuia să-mi caut şi să-mi aduc un aşa vecin,
căci vecinul bun fiind aproape, face mai mult decât un frate ce
este departe. Eu sunt bogat, dar toata averea n-am câştigat-o prin
hoţie şi necinste, ci am moştenit-o de la părinţi şi am
sporit-o prin muncă şi hărnicie. Nu are importanţă că tu eşti
sărac iar eu bogat, căci contează şi valorează cinstea, omenia,
hărnicia şi mărinimia. De astăzi încolo, trebuie să fim mai
apropiaţi, mai uniţi, ajutându-ne unul pe altul în orice
împrejurare, ca doi fraţi, ca fii ai Tatălui Ceresc. Cât despre
fini, voi avea eu grijă să nu cunoască lipsa şi să-i ajut de
câte ori va fi nevoie.
Aşa
vorbi Toader bogatul, iar nuntaşii care se opriseră din joc,
începură cu toţii să plângă. Plângeau, dar plângeau de
bucurie!
Fericiţi
sunt cei milostivi, că aceia se vor milui. (Fericirea a-V-a)
Autor:
Petrea
Dascălul
Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011
0 comments:
Trimiteți un comentariu