Voi
sunteţi Biserica lui Hristos…(1 Corinteni 12:27)
Duminica
ortodoxiei, întâia din postul Paştilor este închinată cinstirii
deosebi a Bisericii, a credinţei şi a religiei noastre creştine.
Sărbătoarea aceasta este o zi de popas şi de reculegere, dar şi
de întrebări de conştiinţă la care suntem datori să răspundem.
Ce este ortodoxia? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre
creştine? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ale mărturisirii
noastre? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe?
Ortodoxia,
iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi
Dumnezeu. Orthos (cuvânt grecesc) înseamnă drept; doxa (iarăşi
cuvânt grecesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă,
linia dreaptă este calea cea mai scurtă, dintre două puncte.
Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe,
dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne
numim creştini „ortodocşi”, adică „dreptcredincioşi”,
„dreptmăritori” sau „dreptslăvitori”. Religia aceasta,
calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului
şi înaltă, cât cerul….
Care
sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei
noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte; sau mai pe
scurt, care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei?
Întâi
de toate Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui
Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai
curată, mai simplă, mai adevărată. Ortodoxia nu are întemeietori
ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească
vicari ai lui Hristos pe pământ care să-I împrumute atributele
dumnezeieşti şi să-L înlocuiască ca la romano-catolici. Ea a
rămas la credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos
este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos (Efes.
1:22-23; Col. 1:18, 27). În ortodoxie se păstrează unitatea
Duhului şi a credinţei prin Hristos şi prin crezul Bisericii. Noi
suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate
înlocui pe Hristos, capul ei; ortodoxia nu admite şi nu poate
admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii. Deasupra noastră,
deasupra ortodoxiei este numai cupola Bisericii şi cerul liber.
Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici „scaune
sfinte”, în afară de scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în
ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au de
stăpân pe „vicarul lui Hristos” (Italia, Franţa, Spania şi
Belgia). În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi
până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28:20). Tăria de stâncă a
ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este
Hristos.
A
doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii: îngerii păzitori,
patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii,
mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine,
cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii.
Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii.
Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui
Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi
au trăit adevărurile religiei creştine, ca în vieţile,
predaniile, cântările şi învăţăturile pilduitoare ale
sfinţilor. Ortodoxia este «credinţa dată sfinţilor odată pentru
totdeauna»(Iuda 1:3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea
ni-i aşa de scump. Cine se ridică împotriva ortodoxiei, se ridică
împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în
vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă
– sfinţenia. Au şi alte „biserici” cultul sfinţilor, dar şi
aici se fac greşeli. Încă din vremea apostolilor, dar şi mai mult
în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru (catolicism),
alţii ai lui Pavel (protestantism), alţii ai lui Ioan (ortodoxism),
iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova (care-l cinstesc mai
mult pe el decât pe Dumnezeu).
Ortodoxia
nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica
tuturor sfinţilor, şi a lui Petru, şi a lui Pavel şi a lui Ioan
şi a Martei (creştinismul activ) şi a Mariei (creştinismul
contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor (ca
protestanţii), nici nu coboară cultul lor la zgomotul necuviincios
al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi o
minune datorată oarecărui sfânt, ca romano-catolicismul. Ortodoxia
păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale
dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu. Ortodoxia
învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţăturile şi
virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o
cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor.
Aceasta, încă, este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.
A
treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este o
Biserică a poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru
dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului. În
ortodoxie se mântuiesc şi cărturarii şi fariseii (ca Pavel,
Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii (ca împăraţii
Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii
făţarnici, nici pentru împăraţii tirani. Ortodoxia este pentru
Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe,
Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena,
Ana, Elena ş.a.m.d. Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva
poporului; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru
Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca Simon
Cirineanul, pentru muncitori cu mintea şi cu braţele, ca Pavel şi
Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila. Ortodoxia a trăit
solidară cu cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în
cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor: a suferit cu
el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el. Ortodoxia nu are
cetăţi eterne pe pământ – «Că nu avem aici cetate
stătătoare»(Evr. 13:14); nu este nici cu Roma papală, nici cu
Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte
capitale; cu nici o împărăţie lumească şi cu nici o putere
pământească trădătoare a lui Hristos. Ortodoxia este cu sine
însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu, cu Evanghelia, cu sfinţii, cu
poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de
sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte,
rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În
ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă
care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi
care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte –
devine limbă sfinţită, sfântă.
Aceasta
este ortodoxia: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile
Evangheliei Lui;
Sfinţii,
cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile
şi predaniile lor; şi Poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu
dorurile, durerile şi bucuriile lui.
Aceasta
este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi
şi binecuvântaţi creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile
credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru,
ale mărturisirii şi ale mântuirii noastre: Hristos, capul
Bisericii noastre, sfinţii, icoanele noastre de model şi
credincioşii, poporul, trupul cel viu al Bisericii lui Hristos. «Voi
sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte»(1
Cor. 12:27).
Să
împrospătăm, deci, în sufletele noastre aceste gânduri despre
ortodoxie şi tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor,
cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim Treimea
Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie: Nădejdea mea
este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul
Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie… mărire ţie, Ortodoxie
sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul
credincioşilor – mărie ţie, în vecii vecilor. Amin.
[1]
Text preluat din „Spre Tabor”, vol. III, Fundatia Justin Pârvu
Sursa:
Atitudini
0 comments:
Trimiteți un comentariu