Evanghelia
Luca
1, 24-38
În
zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a rămas însărcinată
şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: astfel mi-a făcut mie
Domnul în zilele când a socotit să ridice dintre oameni înjosirea
mea. Iar în a şasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de
Dumnezeu într-un oraş din Galileea, numit Nazaret, la o fecioară,
logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar
numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis:
bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine;
binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea văzându-l s-a
tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune
poate să fie aceasta? Dar îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, căci
ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în pântece şi vei
naşte un Fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare
şi Fiul Celui preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da
scaunul de domnie al părintelui Său, David; şi va împărăţi
peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea
sfârşit. Atunci Maria a zis către înger: cum va fi aceasta, de
vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Dar îngerul răspunzând, a zis:
Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te
va umbri; pentru aceasta şi sfântul care se va naşte din tine, se
va chema Fiul lui Dumnezeu. Iată şi Elisabeta, rudenia ta, a
zămislit şi ea fiu la bătrâneţele ei; şi aceasta este a şasea
lună pentru ea, care se numea stearpă; căci la Dumnezeu nimic nu
este cu neputinţă. Atunci a zis Maria: iată roaba Domnului; fie
mie după cuvântul tău. Şi îngerul a plecat de la ea.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul - Lecţia
pe care o primim de la Bunavestire: intră în starea de bucurie, şi
binevesteşte, pământule, bucurie mare!
Binevesteşte,
pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu
(cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se
porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în
Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi
aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a
văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă
din Cer, vestită pe tot pamantul şi primită cu bucurie. Aşadar
binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta.
Apropiindu-se
de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi
tanguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ,
şi întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată
deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să
se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască?
Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.
Cerurile,
ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească,
iar pamantul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare
sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de lăudarea
lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că
nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitati, prieteni, de
singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei
Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”.
Cand
Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei
Fecioare bucura-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii
zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Insă si atunci
din Preasfânta Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor
arhangheliceşti, a ţâşnit de la sine cântarea:
Măreşte,
sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47).
Prin
ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum
bucuria sufletul care cunoaşte şi Invierea, şi Inălţarea, şi
Pogorârea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui
Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor
întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie
printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau
lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? Cine se
bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că
nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se
va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită
Domnului! Şi noi am fost aduşi în vistieria bunătăţilor cereşti
şi stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor şi mângâierilor. Daca
ne-am împărtăşit de bunătăţile acestea, înseamnă că bem
mângâiere şi ne bucurăm, iar dacă nu ne-am împărtăşit nu
putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până
ce nu vom gusta din bunătăţile lui Dumnezeu cele veselitoare.
Aşadar noima chemării binevesteşte, pământule, bucurie mare este
totuna cu poftirea: „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse
de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria
voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”.
Cine
a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la
lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede
lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul,
pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai
înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem,
după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui
Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă,
oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit,
şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi
răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare,
Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare,
de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu
strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta,
acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă,
şi atunci se va bucura.
Cine
s-a chinuit în lanţuri şi a fost eliberat, îşi aminteşte bine
cum i-a venit vestea eliberării, cum a fost deschisă temniţa, cum
i s-au sfărâmat lanţurile şi a fost scos la libertate… şi nu
poate să nu se bucure, pentru că gustă libertatea. Şi noi suntem
în lanţurile păcatului, ale obiceiurilor rele lumeşti şi ale
tiraniei sataniceşti. Ne amintim, oare, în viaţa noastră clipa
când în suflet s-a pogorât ca un înger aşteptarea şi dorinţa
libertăţii, când în el s-a revărsat o neobişnuită putere şi
de pe el au căzut, unul după altul, lanţurile păcatului, lumii şi
diavolului? Cel cu care s-a întâmplat asta se află pe tărâmul
libertăţii fiilor lui Dumnezeu – se bucură şi se veseleşte…
cel cu care nu s-a întâmplat, să caute mai întâi această
libertate, şi va începe să se bucure… şi toţi sfinţii îngeri
se vor bucura împreună cu el.
Cine
a zăcut paralizat, acoperit de răni, şi apoi a fost vindecat
poate, oare că nu aibă simţirea sănătăţii şi să nu umble
bucurându-se de tăria şi vioiciunea pe dare i le dă prezenţa
noilor puteri? Şi noi suntem paralizaţi de nepăsare, suntem plini
de răni de pe urma patimilor. Oare a venit la noi Doctorul
sufletelor şi trupurilor, şi a luat aminte sufletul nostru la
cuvântul Lui ca slăbănogul: ia patul tău şi ca bolnavul: iată,
te-ai făcut sănătos (v. In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de
aceasta nu poate să nu cânte cântare de bucurie, sărind şi
jucând, şi se va bucura.
Cine
a fost în surghiun ori a fugit de acasă de bunăvoie, iar după
aceea s-a întors şi a fost primit cu bunăvoinţă, oare va uita
cum i-a ieşit tatăl lui în întâmpinare, cum a căzut de grumazul
lui şi l-a sărutat, cum după aceea a fost spălat, îmbrăcat şi
cum s-a făcut ospăţ în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu-şi
de acestea, cum poate să nu se mângâie cu ele neîncetat,
petrecând în casa milostivului său părinte?! Şi noi am fugit din
casa Tatălui… Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru
despărţire, cum ne-am biruit sfiala şi ne-am alungat frica de
întoarcere prin pocăinţă, cum am fost primiţi în milostivele
braţe ale Părintelui prin dezlegarea păcatelor, cum s-a făcut
ospăţ in cinstea noastră prin Sfânta Impărtăşanie? Şi –
lucrul cel mai de seamă – oare purtăm în adâncul inimii
încredinţarea că nu suntem în surghiun, ci în casa Tatălui,
suntem în milă şi în iubire, nu sub mânie şi sub blestem? Dacă
aşa stau lucrurile, duhul nostru nu poate să nu se bucure, chiar
dacă trupul ar fi sfâşiat cu gheare de fier – iar dacă nu, nu
avem parte de bucurie, chiar dacă am fi înconjuraţi de toate
mângâierile lumii…
Aşadar,
fraţilor, cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de
Domnul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi
această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face
binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această
înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută
bucurie cerească.
Pe
aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom
dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării
bunătăţilor care aduc bucuria adevărată.
Nu
vă amăgiţi, fraţilor! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de
o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea
stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu
seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din primirea de la El
a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu
de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea
îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi
pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă
aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei
printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. Puteti
întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu
sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminite asemenea celor care
aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte... Luaţi
seama şi nu vă amăgiţi. Sunt oameni care cred că nepunând hotar
poftelor îşi lărgesc sfera libertăţii, însă de fapt seamănă
cu nişte maimuţe care se încurcă singure în plasă. Nu vă luaţi
după pilda lor. Lumea îmbie cu o mulţime de mângâieri ce par a
vindeca rănile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca
apa sărată ce aţâţă setea! Instrăinaţi-vă de ele. Şi
stăpânitorul acestei lumi, ce suflă răutate asupra noastră în
inimă, până la un moment dat ne vorbeşte întotdeauna cu grai
dulce, zice-s-ar părintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare şi cu
odihnă. Izgoniţi de la voi şi încercările de a vă fermeca ale
acestui linguşitor.
Fie
ca inima voastră să nu ştie de altă bucurie afară de bucuria
mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stăpână de
Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne
bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simţământul
mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a
primirii ei, încât fiecare să înalţe cu ea acum laudă: măreşte,
suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu. Amin!
Sursa:
Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Predici”, Editura Sophia,
Bucuresti, 2009
0 comments:
Trimiteți un comentariu