„Orologiul
fără ore” – o discuţie aprinsă cu poeta Ana Blandiana despre
situaţia Europei, despre corectitudinea politică şi despre
despiritualizare, în cadrul Conferinţelor TNB.
Nu
știu ce-ar trebui să se știe în plus despre mine. Poate faptul că
trăiesc o dramă – și eu și soțul meu – aceea de a fi intrat
ca într-un mixer în viața publică și, în ultimii 20 de ani, în
construcția Memorialului de la Sighet și, în felul acesta, de a ne
fi pus piedici propriului nostru destin de scriitori. Iar acum, când
știm că nu mai avem jumătate de secol înainte – poate nu mai
avem nici jumătate de deceniu – și știm că am rămas cu capul
plin de idei care n-au fost scrise, suntem conștienți că ar trebui
să stăm numai la masa de scris, dar în același timp n-avem
curajul să părăsim o operă precum Memorialul, care se bazează pe
numele noastre. Iar asta ne face să împărțim în permanență
puținul timp care ne-a rămas.
Europa
nu mai crede în nimic
Situația
Europei în ultimul timp este chiar mai gravă decât a României.
Ceea ce susțin eu – și nu sunt prima voce care spune asta –
este că tot mai mult actualitatea noastră europeană, seamănă cu
sfârșitul Imperiului Roman. N-are legătură doar cu migrația sau
cu ce se întâmplă în mod concret, ci, mai ales, cu ceea ce se
întâmplă în mentalul colectiv. Roma ajunsese la o situație în
care nu mai credea în propriii zei pe care-i și uitase și îi
înlocuise cu zei importați de la popoarele pe care le cucerise.
Părerea mea este că în momentul în care începi să-ți infirmi
definiția – ceea ce a făcut Roma și ceea ce face Europa acum –
ești pierdut, pentru că atunci când se ciocnesc două forțe
întotdeauna câștigă cea care crede cu adevărat în luptă,
indiferent dacă e bine sau rău. În povestea cu Europa și islamul
nu contează cine are dreptate, contează că europenii nu mai cred
și fac un adevărat tapaj din faptul că nu mai cred, sunt mândri
că nu mai cred aproape în nimic. Spun că ar crede în libertate,
dar corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul
întrebării. Pe când ceilalți, islamiștii, cred din toată inima.
Sigur, o să spuneți: „Sunt fanatici, sunt fanatici!”. Da, dar
au forța unei credințe absolute. Ca să nu mai discutăm de
raportul fizic care face ca la opt nașteri pe familie la ei și 1,2
în cazul europenilor să ne permitem să vedem în câteva generații
o Europă aproape fără europeni.
Alexandru
cel Mare și Cezar dovedesc cel mai bine că mondializarea nu e o
invenție a secolului 21, că fiecare putere a încercat să se
mondializeze pe măsura forțelor ei și a lumii cunoscute. Alexandru
cel Mare și Cezar au fost cei doi care au făcut ceea ce se încearcă
acum: adică amestecarea popoarelor. Ei au amestecat popoare, le-au
schimbat limba, credința, au creat o lume nouă. Tot ce ne lipsește
nouă acum este să știm numele celui care a hotărât asta.
Paradoxal, deși noi vorbim tot timpul de o mărire a transparenței
puterii, de fapt puterea e din ce în ce mai puțin transparentă. Nu
știm cine a hotărât acum mondializarea. Presupunerea este că
interesele economice, marile concerne, dar toate rămân presupuneri
și imediat ce începi să te gândești cazi ca într-o căldare cu
fantezii și povești despre cei care aranjează lumea.
O
poveste interesantă e cea care susține că acum nu știu câte mii
de ani, înainte de Buddha și de Hristos, în India exista un
consiliu făcut din nouă înțelepți care hotărau soarta lumii. Ce
m-a impresionat în această poveste este că, atunci când am citit
care erau specialitățile celor nouă, am văzut că primul era
înțeleptul care se ocupa de convingerea maselor, ceea ce noi am
numi azi comunicare, PR, cel care se ocupă cu influențarea
psihologiei maselor. Și s-a văzut în Uniunea Sovietică, se vede
acum în alegerile americane, în ce măsură capacitatea de a
influența masele și de a vorbi în numele lor determină totul.
Problema
este stranie. Europa susține că se poartă cum se poartă – și
aproape se sinucide – pe baza respectului față deDrepturile
omului au devenit, practic, o religie drepturile
omului care au devenit practic o religie. Drepturi ale omului care în
mod straniu nu sunt absolut suprapuse peste demnitatea umană… Nu
toate drepturile omului dau valoare omului. Unele dintre ele îl
coboară. În numele acestor drepturi ale omului, Germania a ridicat
toate frontierele în fața migrației, dar paradoxul este că cei
care vin declară într-un mod absolut clar că ei nu respectă
drepturile omului. Nu e niciun secret în asta… Iar în măsura în
care Europa va dispărea, vor dispărea și drepturile omului. Deci
însăși ideea în numele căreia s-a sacrificat.
Nu-mi
place să fac scenarii, dar am descoperit de curând ceva care m-a
tulburat teribil. În anii 20, exista așa numita Școală de la
Frankfurt, o școală de filosofie de culoare marxistă. După ce a
venit Hitler la putere, filosofii de la această școală au emigrat
în America. La această oră toată viața universitară americană
este dominată de filosofia Școlii de la Frankfurt. Adică
universitățile americane sunt niște sedii de extremă stângă.
Dar, mă rog, asta e o banalitate, toată lumea știe. Ce-am
descoperit eu acum este că unul dintre promotorii Școlii de la
Frankfurt a scris o cărticică în anii 20, înainte de a părăsi
Germania, care se numea „De ce trebuie distrusă Europa”. E o
carte pe care n-am citit-o, am citit doar niște referiri la ea. Ei
bine, se pare că ea dă apă la moară acelor scenarii conform
cărora nimic nu e întâmplător și totul e programat. Adică
Europa cu religia ei iudeo-creștină și cu filosofia ei greacă era
privită ca o entitate care împiedică dezvoltarea lumii în general
prin faptul că domină cultural lumea. Deci trebuia distrusă,
pentru ca lumea să se dezvolte…
Probabil
mulți nu sunt de acord cu mine, dar vreau să spun că discuția
despre introducerea în Constituție a unei părți care să spună
că familia trebuie făcută dintr-un bărbat și o femeie nu mi se
pare o chestiune care ține de extremism religios. Am auzit voci
spunând: „S-au strâns 3 milioane de semnături de extremiști
ortodocși…”, dar nu asta e problema. Problema este că asta e o
chestiune de natură, nu de religie – religia evident, o susține
și ea, pentru că Dumnezeu a făcut un bărbat și o femeie. Dar
asta vine pe planul doi deja. Pe planul întâi e faptul că un copil
se naște numai dintr-un bărbat și-o femeie. Aici, în România,
suntem încă mai aproape de natură și în sensul ăsta cred că
trebuie să avem grijă să rămânem europeni, e clar că e singura
noastră definiție și singura noastră șansă. Dar în același
timp cred că n-ar trebui să renunțăm la ceea ce avem noi
specific, cum cred că n-ar trebui să renunțe niciun popor. Acum
40-50 de ani când se vorbea de globalizare și nu prea se știa cu
ce se mănâncă, mi-o imaginam ca pe ceva absolut minunat, în care
fiecare să-și păstreze entitatea, dar să facă schimb, să se
înțeleagă, nu să fie toți băgați într-o mașină de măcinat
din care să iasă o pastă fără culoare și până la urmă puțin
dezgustătoare.
Atunci
când scriu poezie, nu am sentimentul total că eu sunt autorul,
pentru simplul motiv că-mi vin în minte un vers, două, trei, la
care nu m-am gândit niciodată. Sigur, probabil că ele există
undeva pe alte straturi în mine, dar vin formulate ca și cum mi-ar
fi dictate. Țin minte perfect, odată când am scris o poezie, eram
foarte tânără, eram singură acasă, era noapte și am scris-o
așa, dintr-o suflare, iar când am terminat-o, am citit și am fost
atât de mândră, nu-mi venea să cred că eu am scris-o, încât
n-am mai putut sta pe scaun și-mi venea să mă ridic și să
dansez. Și pe urmă am zis Doamne Dumnezeule, dar mă văd din
blocul de-alături… S-a petrecut totul cu mulți ani în urmă și
încă țin minte acel sentiment de fericire care era de fapt o
mirare. O să spun ceva blasfemator, dar cred că Maica Domnului asta
a simțit când i s-a spus c-o să fie Maica Domnului.
Nu
pot să scriu literatură pe computer, pentru că pe computerul se
șterge, ce nu e bine dispare, în timp ce manuscrisul e minunat
pentru că e mâzgălit, totul rămâne acolo.
Un
moment absolut extraordinar pentru mine a fost când, cu puțin timp
înainte de a fi interzisă, am fost invitată la Biblioteca
„Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț să citesc versuri. M-am dus
la bibliotecă cu vreo cinci minute înainte să-nceapă. Și-n fața
clădirii erau vreo 20 de oameni. Eu am dat să trec printre ei ca să
intru în sală. Ei au început să râdă și m-au întrebat unde
merg. „Vreau să intru”, le-am răspuns. „Dar ce? Noi suntem
proști? Și noi vrem să intrăm, dar nu se poate.” Și eu am
răspuns: „Păi atunci n-o să se țină, că eu trebuia să
citesc”. Era arhiplin înăuntru și nu se putea trece… Așa că
a fost o întreagă problemă să fie convinși câțiva să iasă
din sală ca să mi se facă loc să intru. După care am fost
interzisă… Asta a fost cea mai luminoasă amintire a mea în
perioada în care eram foarte deprimată. Dar niciodată n-am crezut
atunci că ea va fi cea mai luminoasă amintire și în continuare,
pentru că acum nu-ți mai poți închipui un asemenea public de
poezie în România. Din punctul ăsta de vedere există o diferență
între Europa și noi, în sensul că europenii au obosit de
materialitate, de societatea de consum și au ajuns să simtă că
mai e nevoie și de altceva. Noi suntem încă lacomi de
fast-food-uri, de mall-uri și n-am ajuns încă la a descoperi că
secolul 21 va fi spiritual sau nu va fi deloc. De-abia aștept să
obosească și românii de a mânca mai mult decât trebuie și de a
se relua această tradiție a întâlnirii cu poeții, ca să pot
recita și eu în românește și acasă la mine.
În
țările fost-comuniste corectitudinea politică devine foarte greu
dominantă. Deocamdată e mai mult temă de bancuri, pentru simplul
motiv că noi am trăit atât de mult sub cenzură și ne-a fost mai
frică de cenzura interioară decât de cenzura propriu-zisă. Or,
corectitudinea politică asta e. Există doi universitari americani
care au publicat o listă de cuvinte și expresii care e recomandabil
să nu fie folosite. Comuniștii n-au ajuns chiar până acolo…
Sigur că nu te bagă la închisoare dacă le folosești, dar
încet-încet te marginalizează.
Sursa:
Ziarul Metropolis
0 comments:
Trimiteți un comentariu