„Și
sculându-se de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Sale, a luat un
ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă și a început să
spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu
care era încins. (...) După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat
hainele, S-a așezat la masă și le-a zis: Înțelegeți voi ce v-am
făcut Eu? Mă numiți Învățătorul și Domnul. Deci, dacă Eu,
Învățătorul și Domnul, v-am spălat picioarele și voi sunteți
datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am
dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13,
12-17).
E
o icoană a Sfintei Scripturi. În același timp, este cea mai scurtă
descriere a modului de a trăi
creștinește. Sau o definiție a creștinului –
suntem urmașii Marelui Spălător de Picioare apostolești. O icoană
care nu ar trebui să lipsească din niciun suflet care se consideră
creștin al Bisericii lui Hristos Dumnezeu.
Însuși
Mântuitorul ne spune că spălarea picioarelor este o „pildă, ca
și voi să faceți cum am făcut Eu”. Ne arată calea spre
dragoste, iubire de aproapele și spre smerenia cea mântuitoare.
Spălarea picioarelor stă la baza Bisericii ca adunare euharistică,
realizând atmosfera de frățietate și spiritul de jertfă.
***
Citeam
pe un perete al unei mănăstiri atonite că „este har să iubești,
când nu ești iubit” și gândul m-a dus la un prieten drag,
la Sfântul
Nectarie.
A avut o viață închinată simplității și smereniei. O viață
închinată spălării picioarelor semenilor aflați în suferință.
O viață care, în contextul actual, pare de necrezut. Noi ne
„aricim” la o privire mai insistentă pe stradă și ne simțim
încălcat spațiul, când cineva trece la limita proprietăților
noastre. Sfântul Nectarie, pe care mulți dintre noi îl avem
prieten, trăitor foarte aproape de secolul nostru, a fost mitropolit
de Pentapole, în Nordul Africii. Întorcându-se acasă, în Grecia,
a fost asimilat cetățenilor fără studii! Din pricina urii
semenilor. Dar, el nu a spus nimic. Urma să fie Patriarh al
Alexandriei, unul dintre cele cinci scaune istorice ale pentarhiei. A
fost înlăturat mișelește. S-a văzut străin în propria țară.
Fără a ezita, a luat-o de la capăt.
Sărac,
defăimat de ai săi, a stat cu gazdă la o văduvă de la periferia
Atenei. Putea oricând să ceară o audiență la arhiepiscop sau la
casa regală, dar nu a făcut-o. Și-a trăit sărăcia și foamea cu
demnitate. Povestesc ucenicii că mitropolitul Nectarie lucra cu
mâinile sale – cosea încălțămite sau copia cărți,
manuscrisele valorificându-le.
Însă,
bunătatea și lumina sa nu puteau să rămână ascunse. În scurt
timp, multe suflete căutătoare de Dumnezeu și-au legat viața de
cea a părintelui Nectarie. Prietenii și fii duhovnicești l-au
convins să accepte postul de predicator în una dintre eparhiile
Greciei. Până astăzi împresionează acele poze în care Sfântul
Nectarie se află în mijlocul credincioșilor, înconjurat de
dragoste și bucurie.
Poate
cinstea și slujirea arhierească i-au fost retrase de către
autorități, însă Dumnezeu i-a dat la schimb un alt mare dar –
simplitatea sfântă. În taina inimii sale, Sfântul a devenit un
mare lucrător al rugăciunii. De aici veneau bunătatea, lumina,
răbdarea, cuvântul bun de care s-au bucurat peste 15 ani elevii de
la Seminarul atenian Rizareon. Și din acea perioadă ne este
relatată o icoană a bunătății Sfântului Nectarie. Director
la școlii teologice fiind, a observat că într-o anumită perioadă
îngrijitorul sau „omul de serviciu” lipsea de la îndatoririle
sale. Interesându-se, a aflat că acesta este bolnav. Cu gândul la
familia acestuia, care trăia exclusiv din acei bănuți, directorul
și mitropolitul Nectarie se trezea în fiecare dimineață cu mult
înaintea elevilor și făcea curățenie în toată școala, ca nu
cumva epitropii sau finanțatorii școliii să afle că Luchian, omul
de serviciu, lipsește! Nu doar câteva zile, ci două săptămâni!
Însănătoșindu-se, îngrijitorul se aștepta să fie dat afară și
familia să fie aruncată în stradă. Surpriza a fost alta.
Directorul Nectarie l-a asigurat că totul este în regulă și i-a
spus să se prezinte la serviciu fără nicio ezitare...
Retrăgându-se
în insula Eghina cu o mână de măicuțe, deși aflat la vârstă
de bunic, a pus umărul la renașterea unei mănăstiri. Cunoscut,
căutat și apreciat pentru viața sa, Părintele Nectarie nu și-a
uitat simplitatea. Povestesc până astăzi maicile că, în puținul
timp liber, lucra în grădina mănăstirii îmbrăcat într-o haină
sărăcăcioasă...
Mângâia,
ușura, bucura pe cei care veneau cu credința că Biserica vindecă
prin Sfintele Taine și prin mâna slujitorilor săi. Unde se văd
cel mai bine smernia și simplitatea sa? Nectarie
Mitropolitul, bătrânul din Eghina care a vindecat pe mulți semeni
aflați în suferință, a murit de cancer!
Acestea
sunt frânturi dintr-o viață închinată simplității și
bucuriei. O simplitate ce dezarmează orice suflet încrâncenat.
Curg minunile Sfântului până astăzi. Așa se explică numărul
covârșitor al pruncilor din ultima vreme, botezați cu numele de
Nectarie sau Nectaria. Din acestă simplitate și bunătate,
bisericile în care se află moaștele Sfântului sunt pline de
tineri care îl cinstesc ca pe un prieten – mai mult decât ca pe
un Sfânt al lui Dumnezeu.
Sfântul
Nectarie, în puține cuvinte, este o viață care a înțeles că a
fi creștin este să fii urmașul Marelui Spălător de picioare!
Autor:
Nicolae Pintilie
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu