„De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

foto: Andreea Giurgea

PLEDOARIE PENTRU FRAŢI

de Andreea Giurgea

Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 şi are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Nu e meritul meu că pot astăzi să scriu acest text. Meritul e al prietenelor mele Dana şi Carmen. Lor le datorez decizia pe care am luat-o acum vreo douăzeci de ani, pe când zăceam epuizată în patul de fier din spital, în sala de naşteri.

Dana şi Carmen erau prietenele mele cele mai bune din liceu. Carmen era blondă şi fan George Michael. Dana era brunetă şi îi plăcea Rick Astley. Aveau însă ceva în comun: erau singure la părinţi. Pe vremea aceea făceam o grămadă de lucruri împreună: chiuleam de la şcoală, ne plimbăm pe plajă, citeam, vorbeam despre orice ne trecea prin cap, chiar câte o noapte întreagă. “Ce bine de tine…” – oftau ele nostalgic de câte ori într-una din aceste activităţi se insinua ideea că eu aveam un frate.

Pe bune că nu le înţelegeam. Frate-meu fusese pentru mine o constantă sursa de enervare – din copilărie, când ne certam şi ne băteam ca chiorii pe jucării, bomboane cubaneze şi rarele ciocolăţi Toblerone pe care le mai primea mama cadou pe la serviciu şi până la liceu, când părinţii nu mă lăsau să merg la petreceri decât dacă îl luăm cu mine (asta însemna de obicei că venea şi cu beţivii lui de prieteni şi mă făcea de râs). Dar Dana şi Carmen aveau alte idei. “Eşti fraieră” – spuneau. “Habar n-ai ce rău e să fii singur”. “Când o să am copii o să fac doi” – şi aşa mai departe.

Fix de asta mi-am amintit pe când zăceam, cum am spus, în sala de naşteri, după ce apăruse pe lume prima noastră fetiţa. După un travaliu normal de vreo 10 ore şi o naştere fără incidente eram totuşi la capătul puterilor. Acum 20 de ani spitalele erau ceva mai naşpa decât în prezent din toate punctele de vedere, şi experienţa respectivă îmi testase limitele. (Mulţi ani după aceea numai mirosul specific de spital făcea să-mi tremure picioarele). Recunosc cu toată sinceritatea că, dacă ar fi fost după mine, n-aş mai fi avut dorinţa sau energia să mai trec încă o dată prin tot ce trecusem.

Dar mi-am amintit de Dana şi de Carmen.

Aşa că aproape doi ani mai târziu o luăm de la capăt.

Am avut astfel şansa să descopăr că un al doilea copil (la interval de aproximativ doi ani de primul) înseamnă, surprinzător, doar un efort de aproximativ 20% în plus – din toate punctele de vedere (financiar, al timpului, al energiei). Toate obiectele necesare – hainuţe, pătuţ, cărucior, jucării  – există deja. Diferenţa în ce priveşte cheltuielile cu hrana e nesemnificativă. Programul copiilor poate fi uşor comasat după ce ultimul venit împlineşte 7-8 luni (orele de somn şi masa încep să se suprapună). Majoritatea mamelor pot confirma că un singur copil tinde şi de obicei reuşeşte cu succes să îţi umple tot timpul liber. Ei bine, la fel fac şi doi. Nu-i nicio diferenţă. (De fapt, ar fi una: dacă ai un singur copil, acela stă pe capul tău fiecare secundă în care e treaz. Dacă sunt doi, de la în anumit moment încep să se joace unul cu altul şi te mai eliberezi puţin).

Oricum, părinţii iubitori şi responsabili cu copii unici îşi vor investi toate resursele disponibile în unicul copil. Ghici care e diferenţă când ai doi? Vei face la fel. Dar vei avea doi. Eu am ajuns la concluzia că merită.

Pentru cei cu spirit de aventură, copilul nr. 3 aduce un plus de originalitate. La propriu. Viaţa cu trei copii faţă de cea cu doi e mult mai interesantă şi imprevizibilă. Doi copii prezintă un spectacol destul de banal: se ceartă între ei. La trei copii apare posibilitatea de a face şi desface alianţe, apar tot felul de tehnici de manipulare şi subtilităţi. E mult mai amuzant şi instructiv şi pentru ei şi pentru părinţi. În plus, îmi amintesc că mă simţeam destul de “cool”. Dintre colegii mei de liceu, unul singur mai reuşise 3. Ce mai, eram speciali.

De la trei în sus practic nu am mai simţit nicio deosebire – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată. Mai multe agăţătoare de pus la cuier, mai multe perechi de încălţări şi jucării de care să te împiedici etc. Efort în plus nu am mai înregistrat, probabil eram deja anesteziaţi.

Ce mi s-a părut de-a dreptul fascinant a fost felul în care Dumnezeu ne-a dat, la fiecare nou copil, exact ce am avut nevoie ca să meargă totul bine. O slujbă mai bună. O casă mai mare. O grădiniţă ieftină şi bună. Mai multă înţelegere între noi. Mai multă putere. Mai mult curaj. Mai multă încredere.

Mai există un aspect deloc de neglijat. Dacă ai mai mulţi copii… vei avea mai mulţi copii. Dar şi ei se vor avea unii pe alţii.

Tatăl meu a avut doi fraţi şi două surori. Bunicul era preot şi sub regimul comunist a fost în două rânduri arestat şi dus câţiva ani în lagăre de muncă. Tata şi-a întreţinut practic fraţii mai mici la şcoli şi şi-a ajutat familia mulţi ani după ce s-a căsătorit. Toţi cinci se iubeau unul pe altul şi erau foarte legaţi. Mama mea are un frate şi o soră. Avem pe acasă un album întreg cu poze din vacanţele lor împreună pe când erau tineri, şi în toate arată fericiţi.

Şi în această lume din ce în ce mai consumeristă şi mercantilă ştiu că poate singura persoană de la care pot cere ajutor la nevoie, fără să mă judece sau să pună condiţii, e fratele meu.

Mă bucur tare mult la gândul că şi copiii mei, la nevoie, nu vor fi singuri. Acesta e cel mai de preţ dar pe care, cred eu, m-am priceput să li-l fac.

P.S. Dana şi Carmen s-au ţinut de cuvânt. Au amândouă câte doi copii. Şi încă mai ieşim împreună.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă