„Iubirea
romantică“ a devenit în zilele noastre unul dintre izvoarele principale prin
care căutăm să ne alimentăm dorul nostru de sens, de desăvârşire. A devenit
atât de încetăţenită această abordare, încât avem credinţa că ea este cea care
ar trebui să stea la baza vieţii noastre de cuplu, la baza căsătoriei şi mai
ales credem că este semnul unei căsnicii sănătoase, chiar după ani de
convieţuire, şi spre asta tindem în visele noastre de viaţă fericită.
De la agape la iubirea hollywoodiană
În cartea sa,
„We: Understanding the psychology of romantic love“, psihologul Robert A.
Johnson atrage atenţia că dragostea romantică nu este doar o formă a dragostei,
ea este un întreg pachet psihologic, o combinaţie de credinţe, idealuri,
atitudini şi aşteptări. Aceste componente uneori contradictorii coexistă în
mintea noastră inconştientă şi ne domină reacţiile şi comportamentele, fără ca
noi să fim conştienţi de ele. Ea nu înseamnă numai a iubi pe cineva, ci şi a fi
îndrăgostit. Johnson spune: „Când suntem îndrăgostiţi, credem că am găsit
sensul ultim al vieţii ascuns în celălalt. Simţim că suntem compleţi, în
sfârşit, că am găsit părţile lipsă din fiinţa noastră. Viaţa pare deodată
împlinită, capătă o anume intensitate, ce ne ridică deasupra existenţei
obişnuite. Pentru noi, acestea sunt semne sigure ale «iubirii adevărate».
Pachetul acesta psihologic include şi o dorinţă inconştientă ca partenerul să
ne ofere întotdeauna acest sentiment de intensitate şi extaz“. Dar, deşi
încărcăm dragostea cu astfel de aşteptări, la o privire mai onestă am putea
vedea că totuşi această abordare a iubirii romantice are neajunsurile ei,
pentru că, spune autorul amintit, „în ciuda extazului pe care-l trăim atunci
când suntem îndrăgostiţi, trăim în acelaşi timp profunde stări de singurătate,
înstrăinare şi frustrare, aduse de inabilitatea noastră de a trăi o iubire
ingenuă şi o relaţie asumată. De obicei, îl învinovăţim pe celălalt pentru
căderea noastră. Nu ne dăm seama că noi suntem cei care avem nevoie să ne
schimbăm propria abordare pe care o avem faţă de noi şi faţă de celălalt.“
Dar, spune
acelaşi autor, dacă înţelegem rădăcinile dragostei romantice, vom putea face
din ea o cale spre autocunoaştere şi spre adevăratul sens al vieţii“. Aflăm
astfel că, deşi a fost cunoscută dintotdeauna ca realitate, totuşi abia
începând cu Evul Mediu ea s-a extins ca fenomen de masă. În antichitate, ca un
corespondent al iubirii romantice era expresia dragostei dumnezeieşti şi era
exprimată doar în simboluri religioase (agape, la greci). Pornind de la aceasta,
o vedem apărută în Evul Mediu la început ca mitul lui Tristan şi al Isoldei,
apoi în poemele trubadurilor, având ca model cavalerul ce venera o femeie -
muza lui, simbolul frumuseţii şi perfecţiunii spirituale - superior dorinţelor
sexuale ori aspectelor materiale. Idealul de perfecţiune pe care îl vedea la ea
îl motiva să-şi cultive nobleţea, spiritul, rafinamentul, îl conducea deci la
creştere spirituală. La începuturile ei, iubirea aceasta nici nu avea
componenta sexuală; dragostea romantică era o experienţă internalizată a
extazului spiritual, nu era plăcere sexuală. Era tocmai „agape“, proiectat de
la Dumnezeu la om.
Coborâtă până
în contemporaneitate, în nivelul experienţelor obişnuite, şi împletită cu viaţa
materială cu consecinţele şi grijile ei, dragostea romantică, deşi rămasă ca un
ideal, şi-a pierdut calitatea ei spirituală. Deşi o vedem mai mult sau mai
puţin vulgarizat în toate filmele hollywoodiene şi tânjim după acea puritate
primordială, deşi încă ne motivează să devenim mai buni, tocmai prin
„împlinirea“ ei imediată la nivel fizic o vedem pierzându-se în zare ca Fata
Morgana.
Alimentându-ne iubirea din Izvorul de Viaţă
Revenind la spaţiul nostru ortodox, putem
spune că suntem binecuvântaţi din această perspectivă. Mai întâi, pentru că avem
Taina Cununiei, prin care Hristos Însuşi ne încununează spre o relaţie plină
„cu mărire şi cu cinste“, care îi invită pe cei doi soţi să-şi fie coroană unul
altuia în El, să-şi fie imbold de creştere duhovnicească.
Apoi, întrucât
fiecare post e o invitaţie la primenirea sufletului şi reînnoirea dragostei. Îndepărtându-ne
de plăcerile trupeşti care ne vin prin simţuri, noi ne deschidem să primim
iubirea lui Dumnezeu, ne rafinăm percepţia şi calitatea iubirii noastre. Suntem
chemaţi şi mai mult să ne alimentăm iubirea din Izvorul de Viaţă, Care este
Hristos, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea ce se iveşte din unele
lucruri e ca o candelă mică hrănită cu untdelemn, prin care se susţine lumina
ei, sau ca un pârâu ce se naşte dintr-o ploaie, a cărui curgere încetează
atunci când ploaia ce-l susţine se opreşte. Dar iubirea care are drept cauză pe
Dumnezeu e ca un izvor ce ţâşneşte mereu şi a cărui curgere niciodată nu se
opreşte (căci El singur este Izvorul iubirii) şi al cărui conţinut nu se va
isprăvi niciodată.“
Postul este
prilej de descoperire şi de trăire a acestei „iubiri romantice“ cu Dumnezeu,
chiar dacă suntem căsătoriţi, este invitaţie de întoarcere de la pârâul
puterilor noastre sufleteşti la bogăţia de trăire pe care o primim în Domnul. Ţinând
rânduiala postului, suntem mai aproape de a-L vedea pe Dumnezeu ca veşnic
Îndrăgostit de noi, pentru că, aşa cum spune părintele Alexander Schmemann,
prin post ni se va „uşura inima, încât aceasta să se poată deschide către
realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica sete şi foame după comuniunea
harică cu Dumnezeu“. Noi intrăm în post ca într-o „atmosferă“, „un climat“,
pentru că „e mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de
şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă“.
Şi trecând prin
această curăţire şi trăire a iubirii Lui, vom putea înţelege şi primi mai curat
şi iubirea aproapelui şi vom vedea cum dragostea aceasta „romantică“,
descărcată de conotaţiile postmoderne mai mult sau mai puţin realiste şi
sănătoase, se reînnoieşte cu sensul ei originar şi va reînnoi toate relaţiile
din viaţa noastră.
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu