Jim Caviezel a
devenit faimos pentru rolul lui Iisus pe care l-a interpretat în filmul
„Patimile lui Iisus”. Însă, viaţa personală este chiar mai remarcabilă decât
incredibilul său talent actoricesc. Alegând un drum pe care puţini se încumetă
să meargă, el şi soţia lui Kerri au adoptat doi copii din China, ambii cu nevoi
speciale.
Primul a fost
Bo, un băieţel ce fusese abandonat într-un tren imediat după naştere. El a fost
crescut într-un orfelinat până la vârsta de cinci ani, spunându-i-se că nu va
avea niciodată o mamă. O tumoare pe creier ce era vizibilă şi la nivelul
capului îi ameninţa viaţa, eliminând astfel orice şansă la o familie iubitoare.
Mai târziu, Caviezel
şi soţia sa au decis să adopte un alt copil, o fetiţă nou născută ce era
sănătoasă. Însă, înainte de adopţie, cuplul a întâlnit o altă fetiţă de cinci
ani ce avea, de asemenea, o tumoare pe creier. Gândindu-se că fetiţa sănătoasă
va putea găsi o familie iubitoare care să o adopte, cei doi au ales să o adopte
pe cea cu probleme ce nu ar fi avut niciodată o astfel de şansă..
Vă prezentăm
mai jos câteva fragmente din interviul pe care actorul l-a acordat
publicaţiei Catholic Digest:
Tu şi soţia ta Kerri aţi devenit părinţii adoptivi ai unui băieţel Bo şi ai
unei fetiţe, LeLe, ambii orfani din China. Ce impact a avut acest lucru asupra
ta şi asupra credinţei tale?
Nici nu ştiu
cum am fost înainte (râde). Dennis Quaid mi-a spus acum mult timp când l-a avut
pe fiul său Jack <Vei găsi sentimente în tine care nici nu ştiai că există
înainte să ai un copil>. Acum ştiu ce înseamnă asta cu adevărat. Chiar dacă
ei sunt adoptaţi, simt ceva la fel de puternic ca un instinct. Asta m-a dat
peste cap. Totdeauna am crezut că dacă voi adopta un copil nu voi avea acelaşi
sentiment ca atunci când ar fi genetic copilul meu. Total greşit.
În ce manieră a influenţat acest lucru credinţa ta şi a soţiei tale?
Ei bine, noi
suntem nişte oglinzi, nu-i aşa? În fiecare zi când mergem la şcoală noi ne
rugăm. Nu vorbim, ci ne rugăm. Tot timpul simt că noi comunicăm mai bine în
rugăciune. Dacă eu nu rămân statornic, nici ei nu rămân.
Ce altceva din rolul de tată te-a schimbat?
Cred că iubeşti
mai mult. Văzând-o pe soţia mea îngrijind copiii şi modul în care ei răspund la
asta, precum şi felul lor de a fi, mă face să-i iubesc mai mult. În plus, sunt
mult mai responsabil de atribuţiile mele. Nu sunt condus de sentimentele mele,
ci de dragoste, care este o alegere. Şi asta se manifestă prin faptul că sunt
absorbit de copii mei – nu mai e un mod de a simţi, ci devine un mod de a
acţiona. Asta e ceea ce m-a învăţat credinţa mea şi e ceea ce acum îi învaţă pe
ei, dar pentru aceasta ei trebuie să o vadă venind de la amândoi.
Care sunt lucrurile care îţi aduc cea mai mare satisfacţie atunci când eşti
tată?
Zilele trecute,
fetiţa mea mi-a sărit în poală, şi-a pus mâna pe faţa mea şi mi-a şoptit la
ureche: „Tăticule, te iubesc atât de mult.” Te atinge la inimă. Când ajungi
acasă şi copiii fug către tine, se urcă pe tine şi te apucă de picior. Noi avem
un mic ritual. Ei stau pe picioarele mele şi eu îi duc în bucătărie şi nu facem
altceva decât să râdem.
Ce rol a jucat soarta în procesul de adopţie pentru tine şi soţia ta?
Ieşeam de la
slujbă când Susie McEveety, soţia lui Steve McEvety care a regizat „Patimile
lui Iisus”, mi-a zis <Vrei să adopţi acest copil?> Am văzut poza unui
copil cu o tumoare în vârful şi pe creier. Şi i-am văzut ochii – asta sună cam
siropos, dar vă spun adevărul: în inima mea l-am auzit pe acest băieţel
spunându-mi <Mă vei iubi?>.
Apoi i-am spus
soţiei mele <Mi-ar plăcea să adoptăm acest copil. Cred că trebuie să facem
acest lucru.> Credeam că o nu o să fie deloc de acord dar a spus <Sunt
şocată că ai vrea să adoptăm nu orice copil, ci acest copil în special. Nu am
crezut niciodată că ai fi dispus să adopţi.> Eu am spus că nu am fost dispus
să adopt pe cineva, eu vreau proprii mei copii. Am fost foarte aproape de a
avea copii, dar nu a mers, şi asta e tot ce pot să spun deşi încă sper să avem
copiii noştri biologici cu toate că ştiu în străfundul inimii mai puternic
decât orice, chiar şi decât întâlnirea cu soţia mea şi devenirea mea ca actor,
că asta e ceva ce Dumnezeu a rânduit pentru noi.
Unul dintre
lucrurile care te-a îndemnat să alegi procesul de adopţie a fost provocarea
pro-viaţă. Poţi să ne împărtăşeşti ceva despre asta?
Un cunoscut
mi-a spus: <Eşti pro viaţă, dar dacă tu crezi cu adevărat în ceea ce
vorbeşti, adoptă un copil, dar nu orice copil, ci unul cu o deficienţă serioasă
şi vei deveni pro-viaţă.> El nu şi-a schimbat poziţia niciodată şi acest lucru
m-a convins. Nu cred că şi-a imaginat vreodată că o să fac acest pas uriaş.
Ascultam Johnny
Mathias zilele trecute şi am zis: <Ce voce minunată!>. Încă nu am auzit
niciodată o persoană care să cânte ca şi Johnny Mathias. Cât de aroganţi suntem
ca doar să ne gândim la cei 51.5 milioane de copii ce au fost avortaţi în ţara
asta… Uite, eu sunt pentru ajutorarea femeilor. Pur şi simplu nu văd avortul ca
şi o soluţie pentru ajutorarea femeilor. Şi nu îmi iubesc cariera atât de mult
încât să spun că voi rămâne indiferent la aşa ceva. Apăr fiecare bebeluş care
nu s-a născut. Şi, totodată, fiecare voce care ar fi fost unică ca cea a lui
Johnny Mathias. Cum putem şti cu siguranţă că nu am ucis chiar copilul care ar
fi putut crea un tip special de medicină care i-ar salva pe ceilalţi?
Care este motivul pentru care aproape ai refuzat rolul lui Iisus şi de ce
acceptarea rolului a fost una dintre cele mai grele decizii din viaţa ta?
În viaţa mea,
au fost patru decizii cu adevărat greu de luat – unde aş fi putut spune cu
uşurinţa „Nu, nu vreau să fac asta.” Prima, să devin actor. A doua, legată de
întâlnirea cu soţia mea – decizia de a mă căsători. În această societate în
care lumea are concepţia „Acordă-ţi timp”, am ştiut că am întâlnit o doamnă
specială şi am ştiut că dacă nu fac asta o să fie o greşeală. A treia a fost
„Patimile lui Iisus”. Au fost extrem de mulţi oameni din echipa mea care au
spus să stau departe de acest film. Mergeam la culcare şi să îmi spuneam că nu
o să fac asta. Şi apoi nu puteam să adorm. Aveam toate semnalele ca să nu fac
acest pas, dar ceva din interiorul meu continua să îmi spună: <Fă-o!>. În
al patrulea rând, e vorba de copiii mei şi de decizia a adopta copii cu
dizabilităţi.
Cele patru
decizii sunt strâns legate una de alta. Dacă m-aş fi lăsat condus de
sentimente, aş fi spus nu la toate patru. Mă gândesc la moarte, la judecată iar
Dumnezeu ar fi spus că asta avea în plan pentru mine şi eu am refuzat. Iar eu
aş fi spus că s-a întâmplat asta pentru că eram prea speriat. Acesta a fost
punct de întorsătură. Nu pot să îmi hotărăsc viaţă bazându-mă pe sentimente.
Când Îl simt pe Iisus, simt o pace şi un calm de nedescris. Şi nu pot spune că
mă însoţesc peste tot. Dar recunosc pacea când o simt şi îmi spun că sunt pe
calea cea bună.
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Mihaela Sanpetrean
Căutăm voluntari care să traducă articole din
engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru
detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu