„Trebuie să ne întoarcem la rădăcini” – o convorbire cu părintele Gabriel Bunge

Interviu al Maicii Cornelia (Rees) cu Părintele Arhimandrit Gabriel Bunge, pravoslavie.ru

Acum vreo cincisprezece ani, am avut ocazia unică de a vizita un părinte-călugăr catolic – și teolog –, care trăia într-o sihăstrie din munții Elveției. Părintele era bine cunoscut pentru scrierile sale despre Sfinții Părinți ai Bisericii creștine timpurii, dar și pentru stilul său neobișnuit (din perspectiva modernă, occidentală) de viață monahală. Fiind familiarizată, într-o anumită măsură, cu mănăstirile catolice din ziua de astăzi, nu mă așteptasem să mă simt atât de „la mine acasă”, ca monahie ortodoxă, în sihăstria acestui părinte catolic.

După ce am urcat pe o cărăruie de munte, prin pădure, ajungând la o locuință mică, aflată printre arbori, am fost întâmpinați de un bărbat mai degrabă în vârstă, cu înfățișare austeră și o barbă sură care i se revărsa peste straiele negre. Avea capul acoperit cu o glugă, pe care era cusută o cruce roșie, în dreptul frunții. Ne simțeam ca și cum am fi ajuns în pustia Egiptului și îl priveam pe Sfântul Antonie cel Mare. În timp ce părintele și tovarășul său de nevoință, părintele Rafael, ne serveau cu ceai, am stat de vorbă despre Biserică, despre Răsărit și Apus și despre Biserica Ortodoxă Rusă. Însă nu s-a adus nici un moment vorba despre alăturarea celor doi părinți Bisericii Ortodoxe - ar fi fost stânjenitoare chiar și simpla menționare a acestui lucru.

Ne simțeam ca și cum am fi cunoscut, pentru puțin timp, un monah care era una în duh, cu noi, deși nu era în Biserica noastră și ne-am despărțit cu bucurie la gândul acesta, în timp ce părintele Gabriel făcea semnul crucii asupra noastră, în maniera ortodoxă.

Mănăstirea Sfintei Cruci – Roveredo, Elveția 

Părintele Gabriel nu a avut vreodată și nu are mijloace de comunicare electronică cu lumea exterioară, iar după vizita noastră, am mai avut foarte puține vești de la el sau despre el. Cu toate acestea, nu l-am uitat, iar în timpul care s-a scurs de atunci, ne gândeam neîncetat ce bine ar fi fost dacă părintele ar fi fost în comuniune cu noi, ortodocșii. Însă nu am fi încercat niciodată să abordăm acest subiect cu el; simțeam cumva că Dumnezeu îl îndrumă așa cum consideră El mai potrivit.

Pr. Rafael - un elvețian - a trecut, între timp, la cele veșnice, iar părintele Gabriel este starețul - și singurul monah - în ceea ce este acum Mănăstirea Sfintei Cruci, parte din Biserica Ortodoxă Rusă. Părintele a primit botezul ortodox în ajunul Adormirii Maicii Domnului, la Moscova, în august 2010. Este acum părintele schim-arhimandrit Gabriel.

Recent, la Moscova, în ciuda unui program foarte încărcat, părintele Gabriel și-a făcut timp și a stat de vorbă cu noi.

* * *

-Părinte Gabriel, deși ați mai vorbit despre viața dvs. și în alte interviuri, vă rugăm să ne spuneți și nouă câteva cuvinte despre dvs.

-Locuiesc în Roveredo, un sat foarte mic, cu circa 100 de locuitori. Mănăstirea mea este deasupra satului, în pădure, în munții din regiunea Lugano, partea italiană a Elveției.

-Ați fost catolic de mic?

-Da, dar nu un catolic practicant toată viața. Tatăl meu era luteran, iar mama, catolică; eu am fost botezat catolic. Însă, așa cum se întâmplă deseori în astfel de cazuri, nici unul din părinții mei nu și-a practicat religia. Nici tata, nici mama nu se duceau la biserică. Așa că nici eu mă duceam. Dar, cum tinerii merg întotdeauna pe calea lor, mi-am redescoperit și eu credința în care fusesem botezat. La început, mă duceam singur la Biserica Catolică. Părinții nu mă încurajau; doar îmi tolerau asta.

-Chiar și mama dvs.?

-Mama era o catolică credincioasă, dar din cauza căsătoriei ei cu un luteran, își pierduse practica. Numai mult mai târziu, când eu mă călugărisem deja, s-a întors la biserică și a început să-și practice credința catolică. Tatăl meu o însoțea morocănos, cel puțin de Paști sau de Crăciun, pentru că nu vroia să stea singur acasă de sărbători.

-Unde v-ați născut? 

 Catedrala din Köln în timpul celui de-al doilea război mondial

-M-am născut la Köln, dar noi am plecat de-acolo când eu aveam doi ani, din cauza războiului. Orașul acesta, vechi de aproape două mii de ani, a fost aproape ras de pe fața pământului. Era ca Hiroshima. Cam optzeci la sută din el a fost distrus, iar americanii chiar au propus să fie reconstruit altundeva, pentru că părea inutil să mai încerci să îl reconstruiești din cenușa care era tot ce mai rămăsese din el. Însă oamenii țineau foarte mult la orașul lor; catedrala mare era încă în picioare, deși mult afectată. Cele douăsprezece biserici romanice  erau și ele îngrozitor de deteriorate. Timp de zece ani, nu am locuit în Köln, ci într-un orășel din provincie. Abia în 1953 ne-am putut întoarce. Așa că tinerețea mi-am petrecut-o în Köln și am făcut gimnaziul acolo. Și acum iubesc orașul acesta foarte mult.

 Biserica Sf. Gereon (absidă)

Catedrala gotică – o minune a arhitecturii gotice – a fost construită într-un loc în care fuseseră toate catedralele, încă din perioada creștină timpurie. Unul dintre primii episcopi ai Köln-ului a fost un colaborator apropiat al Împăratului Constantin cel Mare. Sub turnul nordic al catedralei se găsește un baptisteriu din secolul al IV-lea. În Köln există o biserică a Sfântului Gereon, unde octogonul măsoară aproape cinci-șase metri. Este o biserică romanică de secol IV și conține moaște de mucenici romani. Sunt acolo atâtea urme ale Bisericii nedespărțite, ale începuturilor creștinismului... Și tocmai aceste lucruri, de natură arheologică, m-au împins să cercetez mai adânc bazele Bisericii. Eu sunt istoric, de formație; numismat.

-V-au stârnit aceste amintiri dorința de a „reuni” Europa cu Biserica creștinismului timpuriu?

-Eu, bineînțeles, mult timp, n-am știut nimic despre Biserica Ortodoxă. Am descoperit existența ortodoxiei abia puțin câte puțin. Unii din prietenii mei ortodocși de astăzi îmi spun că catolicii știu că noi „existăm” - și nimic mai mult. Oamenii cu mai puțină pregătire chiar întreabă: „Vă închinați și voi la Maica Domnului?”. Iar asta se întâmplă, iată, chiar și după cincizeci de ani de la Conciliul al II-lea al Vaticanului, care părea să fi „deschis ferestrele” Bisericii Catolice, care era foarte închisă – iar cunoașterea pe care o au ei despre ortodoxie este și la ora actuală foarte slabă. Eu a trebuit să aflu aceste lucruri puțin câte puțin, de unul singur. Nu știam de existența nici unei comunități ortodoxe; în orașe nu existau biserici ortodoxe, pentru că rușii, cel puțin, slujeau în biserici protestante, care li se dădeau pentru folosință pentru câteva ore, duminica (așa cum se întâmplă deseori chiar și în ziua de azi). În Lugano, ortodocșii ruși au cumpărat o mică biserică protestantă, care era goală și nefolosită. Toate celelalte comunități ortodoxe – cum ar fi românii – slujesc în biserici catolice, care li se oferă în acest scop. Însă noi, acum, avem o bisericuță pentru care trebuie să plătim. Este pe cale să fie transformată, treptat, într-o biserică ortodoxă, cu catapeteasmă și toate celelalte.

Așadar, a trebuit să descopăr ortodoxia puțin câte puțin. Pe la nouăsprezece ani, după gimnaziu , am mers la Roma cu un prieten, iar acolo am descoperit perioada creștină timpurie: catacombele, bisericile vechi – cele construite de Sfinții Constantin și Elena – și așa mai departe. A fost foarte impresionant. Trebuie să mărturisesc că asta mi-a întărit conștiința faptului că eram catolic. Roma este un pământ apostolic: aici e mormântul Sfântului Petru, dincolo - al Sfântului Pavel; ai bisericile Santa Maria Maggiore, Santa Croce, San Giovanni Laterana... toate aceste biserici paleocreștine, această continuitate arheologică incredibilă. Dar abia mult mai târziu am descoperit că, deși există continuitate din punct de vedere arhitectural, nu există continuitate la nivelul Bisericii Apostolești – baza.   

 Frescă reprezentând Nașterea Mântuitorului. Biserica Santa Maria Maggiore, Roma

Abia mai târziu am descoperit că biserica Santa Maria Maggiore și toate celelalte biserici au fost întotdeauna la fel, însă această continuitate nu există la alte niveluri - cele esențiale. La fel este și în cazul anglicanilor. Pe de o parte, ei au Catedrala Sfântului Augustin, din Canterbury, însă la nivel teologic nu există continuitate, ci o ruptură.

Însă pe vremea aceea eram prea tânăr ca să îmi dau seama că există atât de multe rupturi și întreruperi în istoria Bisericii Apusene. A trebuit să descopăr asta singur, încet-încet.

Sunt adesea întrebat de ce am devenit ortodox și dacă a existat vreun moment sau eveniment crucial care m-a îndreptat în direcția asta. Am avut un astfel de moment crucial și – deși am mai povestit asta – o să repet. A trebuit să descopăr ortodoxia - mai întâi, la nivel cultural: prin cărți, literatură etc. La fel și călugăria: i-am descoperit duhul prin scrierile Părinților pustiei. Însă am descoperit ortodoxia reală, trăitoare, la vârsta de douăzeci și unu de ani, când am fost în Grecia. Eram student pe vremea aceea; încă nu mă călugărisem. Nu puteam intra încă într-o mănăstire, pentru că nu îmi dădea voie tatăl meu. Eram prea tânăr. Astăzi, îi mulțumesc Cerului că nu mi-a dat voie, pentru că în felul ăsta am avut ocazia să merg în Grecia cu alți studenți și să descopăr ortodoxia trăitoare, acolo. Am vizitat sfinte mănăstiri și chiar am avut ocazia să cunosc un călugăr sfânt. Am mers la Sfânta Liturghie... Asta se întâmpla înainte de Conciliul al II-lea al Vaticanului. Grecii erau extrem de amabili și prietenoși față de mine - un catolic. Astăzi, lucrurile ar sta, probabil, altfel, pentru că catolicii s-au schimbat total față de ortodocși.

-În bine sau rău?

-De la foarte rău, la foarte bine. Însă acum, ortodocșii mențin distanța, pentru că se simt invadați.

Am vizitat seminarii și mănăstiri din Grecia și, la un moment dat, le-am spus călugărilor și studenților: „Totul e foarte frumos, la voi, aici și îmi place, dar... păcat că v-ați despărțit de noi”. Imediat, răspunsul a fost: „Greșești; voi sunteți cei care v-ați despărțit de noi.”. Și așa m-am lovit pentru prima dată (aveam doar douăzeci și unu de ani) de această problemă fundamentală a separării [Bisericii], care este văzută diferit în Răsărit și în Apus. Cine are dreptate? La douăzeci și unu de ani nu aveam mijloacele de a verifica răspunsul. Le-am dobândit numai în timp, puțin câte puțin - și așa am descoperit că, de fapt, Apusul este cel care se separase de temelia comună. Există acea continuitate arhitecturală în celebrele biserici de pe timpul Împăraților Constantin și Elena, de pildă, însă la nivel esențial (teologie, liturgică și toate celelalte) – nu. Cărticica pe care am scris-o – „Vase de pământ”  – vorbește despre un aspect mic, dar de mare însemnătate: faptul că a existat o întrerupere.

-Spuneați mai devreme că ați citit cartea istoricului german Johannes Haller, despre istoria Bisericii până în anii 1500, precum și alte cărți despre papalitate, cum ar fi cea scrisă de Abatele Guettée.

-Da; de fapt, citesc chiar acum cartea lui Haller. Este pur și simplu o carte de istorie – pe când cartea lui Guettée este o lucrare polemică. Haller era o persoană imparțială și foarte tăcută; a avut acces liber la biblioteca Vaticanului. Lucrarea lui este o carte de istorie obiectivă; este scrisă într-un duh foarte liniștit, însă este foarte puternică. Faptele descrise în ea sunt copleșitoare.

-Spuneați că vă pare bine că citiți despre istoria Bisericii acum și nu mai demult, pentru că asta v-ar fi putut face să vă pierdeți credința. Puteți să dezvoltați această idee? Considerați că aveați nevoie să fiți mai puternic, pentru a face față faptelor... - e corectă interpretarea mea?

-Eu cred că, la oamenii tineri, credința trebuie să fie păstrată, ocrotită. Atunci când ai o bază solidă, criterii suficiente în mintea ta și o credință mai puternică, ești în stare să judeci lucrurile.

-Vreți să spuneți o bază puternică în credința creștină, nu neapărat în credința romano-catolică?

-Da. Apoi poți sta față în față cu această masă de informații referitoare la faptele istorice.

-Pentru că, după părerea dvs., dacă sunt luate ca atare, aceste fapte pot fi prea smintitoare, sau șocante, pentru oameni?

-Bineînțeles că da. Vedeți, istoria nu e teologie. Istoria înseamnă doar fapte: ce s-a întâmplat. Lucrarea lui Haller descrie toate suișurile și coborâșurile... Este o lucrare fascinantă, dar este istorie adevărată. Te pune pe gânduri...

-Istorie – cu toate bubele ei?

-Da, cu toate bubele ei; și cu pretenția Papei la întâietate, la calitatea lui de cap al Bisericii. Este foarte ciudat. Încă din secolul al IV-lea, Papa Damasus pretindea că Biserica Romană (nu și Papa – încă) are întâietate în fața tuturor celorlalte biserici, din cauza spuselor lui Iisus Hristos către Petru: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:8). Așadar, Roma a identificat în foarte mare măsură această piatră cu o instituție, cu ceva vizibil: Biserica Romano-Catolică. Deși foarte mulți Părinți ai Bisericii, atât din Răsărit, cât și din Apus identifică această piatră – după cum a făcut-o Sf. Ambrozie al Mediolanului în anul 382 – cu credința oamenilor. Este mărturisirea lui Iisus Hristos, ca Fiu al Dumnezeului Celui Viu. Nu era vorba de credința personală a lui Petru; el nu a fost un teolog sau un apostol mai bun decât ceilalți apostoli. I s-a revelat acest lucru, de către Tatăl. Aceasta este piatra care nu poate fi distrusă. La scurt timp după aceea, Petru dovedește că nu a înțeles nimic din această mărturisire, fiind numit „diavol”. Domnul spune: „Mergi înapoia mea, satano!” (Matei 16:23) și așa mai departe. Nu numai Sfântul Ambrozie, ci și cei mai importanți Părinți, atât din Răsărit, cât și din Apus spun același lucru. Pentru romano-catolici, este absolut evident că această piatră este persoana lui Petru. Și, conform tradiției, Petru a murit la Roma și, deci, piatra trebuie să fie Biserica Romano-Catolică și succesorul lui, episcopul Romei. Însă Petru a fost în multe locuri. De ce trebuie să fie doar locul unde a murit? Mulți ar putea pretinde că mormântul lui se află la ei... dar el a murit la Roma, la fel ca Sf. Pavel. Dar este, oare, acest lucru un motiv suficient pentru ca acest oraș, care era capitala Imperiului Roman, la timpul acela, să devină și capul tuturor Bisericilor? Dacă există vreun oraș care ar putea să emită o astfel de pretenție, acesta ar fi Ierusalimul, orașul unde a adormit Domnul nostru Iisus Hristos, nu Petru. La Ierusalim este mormântul Domnului nostru și tot acolo a și înviat El. Capul Bisericii este, în orice caz, Domnul.

-Asta mi s-a părut întotdeauna un exemplu devastator a ceea ce în rusește se numește „плотское мудрование” - „cugetare trupească”, un mod de gândire pur pământesc.      

-Da - și e un mod de gândire care a „prins” imediat. Și ceea ce este atât de șocant în această istorie a papalității scrisă de Haller este tocmai acest aspect pământesc: modul în care mijloacele duhovnicești - ca excomunicarea și interdicțiile - au fost folosite continuu, sute de ani, pur și simplu din motive politice. Și ceea ce este încă și mai șocant este că oamenii nici măcar nu s-au deranjat să se supună acestor interdicții. Au fost sub interdicție țări întregi; asta însemna că slujbele, euharistia, clopotele – toate – erau interzise.

-De ce?

-De ce? Pentru că regele respectiv nu vroia să cedeze pretențiilor teritoriale ale Papei. Papa s-a luptat întotdeauna pentru statul său, care a devenit din ce în ce mai mare, apoi din ce în ce mai mic - și care încă există, așa cum și este funcția Cetății Vaticanului. Întotdeauna s-a acționat din aceste motive politico-teritoriale. Însă majoritatea acestor țări, sute de regi – chiar și episcopi – pur și simplu nici nu s-au deranjat să-l asculte pe Papă. Au continuat să își țină slujbele, să dea Sfintele Taine și așa mai departe.

-Deci, practic, erau „în neascultare” față de Papă?

-Absolut. Pentru mine, a fost șocant să realizez asta. Chiar și astăzi mi se pare șocant. E șocant ca aceste mijloace duhovnicești să fie utilizate din motive pur materiale, politice - iar cei care au făcut obiectul acestor interdicții nici nu s-au obosit să le respecte. Așa că vă imaginați că un asemenea lucru avea să ducă la distrugerea treptată a Bisericii, din interior. Înțelegeți acum mult mai bine de ce creștinătatea occidentală s-a distrus și continuă să se distrugă pe sine, din interior. Nu din afară. Mărturisesc că mi se pare ceva îngrozitor. Este ceea ce numesc eu „secularizare”. Există Papi care au participat la bătălii personal. Era ceva obișnuit pentru cardinali să aibă armate - și așa mai departe. Asta înseamnă secularizare. Înseamnă că Biserica își închidea propriul ei orizont asupra ei însăși, înglobând, în schimb, interese cu caracter secular din ce în ce mai pronunțat. Papii își apărau (e de înțeles) propria independență: față de împărat – de care, de fapt, aveau nevoie, pentru că fără împărat, nu ar mai fi fost independenți față de duci, de regele Siciliei etc – sau oricine mai conta în sensul acesta. Începi să înțelegi, astfel, tot felul de lucruri.

-Bănuiesc că citiți această carte în original, în germană. Există traduceri?

-Cartea este o lucrare clasică, dar nu știu... Există zeci de cărți de tipul acesta. Am menționat doar această carte ca să vă spun că chiar și acum, după convertire, încă sunt interesat de genul acesta de lucruri, citind cărți pe care, în perioada mea de căutare, nu aveam voie să le citesc. Oricum, nu știu dacă mi-ar fi fost de folos citirea lor la momentul acela, pentru că mi-aș fi pierdut credința total.

-Cine nu vă dădea voie să le citiți?

-Profesorii mei de la facultatea catolică, de la universitate. În Germania, teologia este predată de stat, iar eu mi-am primit educația teologică în cadrul unei universități de stat.

Așa că eu continui să studiez, pentru a-mi aprofunda, pur și simplu, înțelegerea motivelor separării dintre Răsărit și Apus. Desigur, poți să înțelegi foarte multe lucruri din această istorie – însă pentru mine, rămâne încă un mare mister pe care încă nu sunt în stare să-l înțeleg: de ce a permis Dumnezeu asta? 

 Pr. Gabriel Bunge în mănăstirea lui din Elveția

Putem să spunem că a fost greșeala Papei – dar credincioșii n-au avut de ales. Asta e ceea ce le spun prietenilor mei, acum. Le spun: „Uitați, n-ar trebui să-i criticați sau să-i condamnați pe catolici. Pur și simplu, s-au născut pe partea proastă a străzii. Nu e vina lor. N-au de ales. N-au avut niciodată. Tot Occidentul ținea de Patriarhia Romană, care, treptat, a devenit din ce în ce mai mare; ei nu făceau parte din alte patriarhii. În orice caz, nu astăzi. Singura lor „vină” e asta: că s-au născut acolo.

-Totuși, asta îmi aduce în minte o întrebare pe care mi-o pun mereu. Și eu sunt occidentală, o persoană convertită la ortodoxie. Nu am rădăcini ortodoxe răsăritene, deci, intenția întrebării mele nu este anti-occidentală. Și totuși: de ce suntem noi, din cât se pare, atât de înclinați către gândirea pământească, seculară, în domeniul religiei, mai mult decât Răsăritul creștin? Teoretic, acest proces ar fi putut avea loc oriunde.  

-Teoretic, da, însă în practică, nu s-a întâmplat așa. Cred că este din cauză că secularizarea este un proces foarte îndelungat – iar expresia ei cea mai clară este protestantismul, care este un fenomen intern al catolicismului. Este un fenomen intern al catolicismului, din interiorul Bisericii Apusene, care a intervenit după separarea acesteia de partea răsăriteană a Bisericii. Acest fenomen nu ar fi putut avea loc anterior acestui moment. Să vă povestesc o întâmplare teribilă prin care am trecut. Stăm aici de vorbă despre istorie, dar probabil că ar fi mai bine să vă vorbesc despre propria mea „mică istorie”, a celor șaptezeci și trei de ani pe care îi am. Am intrat în mănăstire la vârsta de douăzeci și doi de ani, exact în anul în care a avut loc cel de-al doilea Conciliu al Vaticanului. După experiența mea în ortodoxia greacă și așa mai departe, am fost tuns în monahism la Chevetogne; eram toți plini de speranță că acum, Biserica Romano-Catolică se va întoarce înapoi din drumul ei - și erau multe semne că așa se va întâmpla. Paul al VI-lea nutrea o dorință foarte puternică și profundă de reconciliere cu Biserica Ortodoxă. Acest papă a fost personificarea acestei „fețe de Ianus” (față dublă) a Bisericii Apusene. Pe de o parte, vroia să slujească Liturghia alături de Patriarhul Atenagora, când s-au întâlnit la Ierusalim și a și adus cu el un caliciu de aur în acest scop. Însă ecumeniștii (slavă Domnului) i-au despărțit pe cei doi bătrâni, pentru că după un asemenea act, situația ar fi fost mai rea decât înainte. Așa că împreună-slujirea nu a mai avut loc. Papa s-a oferit să îi dăruiască Patriarhului caliciul respectiv. Însă s-a dovedit clar că el dorea, prin reforme liturgice, să îi convingă pe protestanți să accepte mesa latină, negândindu-se, nefiind conștient că același lucru ar fi devenit instantaneu total inacceptabil pentru ortodocși. Se poate vedea că Biserica Catolică se situează între aceste două poziții opuse: Răsăritul ortodox și Occidentul protestant. Însă atunci, evoluția generală a lucrurilor nu a fost către Răsărit, ci către Apus. S-a transformat într-o „autoprotestantizare” lentă a Bisericii Catolice; o autosecularizare, cu toate distrugerile – fizice și spirituale – la care asistăm.

Acesta este un adevărat dezastru istoric, de dimensiuni nemaiîntâlnite până acum. Vedeți, protestantismul este un virus intern al catolicismului. Iar Biserica Romano-Catolică nu are anticorpi pentru acest virus. Anticorpul este ortodoxia – care nu a fost niciodată, în ultimii cinci sute de ani, ispitită de protestantism.

Chiar dacă ar exista un patriarh ecumenic care ar simpatiza cu calvinismul (așa cum s-a întâmplat odată), fenomenul este local. Nu are influență asupra conștiinței ortodoxe. Este ceva limitat și atât. Biserica Ortodoxă a avut o mulțime de ocazii în care ar fi putut fi infectată de protestantism și secularism, dar nu a cedat. Doar la suprafață.

-O răceală, mai degrabă decât un cancer?

-Da, o răceală, nu un cancer. Este, efectiv, o tragedie de dimensiuni istorice.

Mulți catolici sunt conștienți de asta, pentru că nu mai văd în Biserica Ortodoxă un concurent sau un adversar. Din cauza asta îi ajută pe ortodocși prin toate căile, pentru ca aceștia să își poată înființa parohii în Vest. Le dau biserici, ca să poată sluji Liturghia în altarele catolice – un lucru de neimaginat, altădată.

 Liturghie ortodoxă în „Capella Palatina”, Palermo

-Apropo: primăvara trecută, o delegație din Rusia a fost prezentă la un moment comemorativ din Sicilia, dedicat ajutorului dat de soldații ruși victimelor cutremurului mare din Messina, din 1908. Clericii ruși de față au fost invitați să slujească Sfânta Liturghie pentru congregația ortodoxă locală, în Capela Palatina din Palermo.

-Ah, frumos. Rușii slujesc tot timpul Sfânta Liturghie în Catedrala Sf. Nicolae din Bari. Am asistat odată la o liturghie acolo, slujită de un mitropolit rus, circa douăzeci de preoți și un cor mare. Și mă gândeam: „Asta este Liturghia de care este nevoie în catedrala asta frumoasă. Dar după ce s-a terminat, a început mesa latină... și îți vine să strigi. Îți vine să întrebi: „Ce căutați voi aici?”.

Într-un fel, lucrurile de genul ăsta sunt ieșite din comun, însă arată, totodată, faptul că mulți catolici nu mai sunt siguri dacă au dreptate. 

 Catedrala Sf. Nicolae, Bari, Italia

-Dintre cei care încă oscilează, credeți că ar putea fi persoane care să se îndrepte către ortodoxie? Sau poate vor renunța la ambele confesiuni?

-Singurul mod în care cred că s-ar putea întâmpla așa ceva ar fi dacă aceste persoane s-ar îndrepta către ortodoxia din propria țară; pentru că, dacă Dumnezeu nu face vreo minune nemaipomenită, care să întoarcă pe toată lumea către ortodoxia bizantină, există această întreagă cultură [occidentală], care prin însăși prezența ei împiedică acest lucru. Nu e doar o chestiune de texte sau de formulări. Acești oameni trebuie să se întoarcă la propria lor ortodoxie, la propriile lor tradiții. În toți acești ani, cât mi-am scris cărticelele mele, ținta mea a fost una singură: ca monah, am vrut să ajut oamenii să ducă o viață duhovnicească; să își redescopere și să își reintegreze propria moștenire spirituală – care, desigur, este aceeași cu a noastră, pentru că avem aceleași rădăcini. Însă reușita demersului meu – cel puțin în rândul preoților – este aproape zero. Mai ales printre preoți. Cărțile mele sunt citite, în cea mai mare parte a cazurilor, de mireni, nu de preoți sau de călugări. Călugării sunt cei care practică yoga, Zen, reiki și așa mai departe. Când le povestești asta călugărilor ruși, sunt șocați; nu își pot imagina că se întâmplă așa ceva. Eu nu îi judec; slavă Domnului, El va fi Cel care va judeca lumea și nu eu. Însă asta înseamnă că oamenii nu caută o soluție, un răspuns, în interiorul propriei lor tradiții. Acești oameni se uită în afara ei, la religiile necreștine. Pentru mine, un călugăr catolic care practică meditația Zen este ca și cum călugării Zen ar spune rugăciunile Drumului Crucii. E total absurd. În budism, suferința are altă origine şi este depăşită altfel decât în creştinism. La ei nu există un Mântuitor care s-a răstignit pe Cruce. Aşa că de ce ar medita călugării lor la opririle de pe Drumul Crucii? Bineînţeles, ei nu fac aşa ceva.

-Şi cum ar putea un călugăr creştin, care crede într-un Dumnezeu personal, să i se roage universului impersonal Zen?

-În mănăstirile acelea, au grădini Zen... Dar vă puteţi închipui opririle Crucii într-o mănăstire Zen? Călugări budişti, care să îngenuncheze la fiecare oprire? E ceva de neimaginat.

-Se comportă de parcă şi-au pierdut identitatea.

-Dar ce este şocant este că nici măcar nu încearcă să-şi exploreze propriul „teren”, să îşi găsească propriile rădăcini; izvorul, care a fost înfundat cu gunoi. Par să fie siguri că nu există şi nu a existat niciodată nimic, acolo.

Aşa că trebuie să căutăm şi acest izvor. Îmi aduc foarte bine aminte de tinereţea mea de călugăr... Erau acolo, în mănăstire, călugări care considerau că nu aveau nimic, acolo unde erau; că totul era sec. Apoi a apărut un maestru Zen, un iezuit (foarte bine cunoscut; a murit de mult) şi a fost o revelaţie. Cel puţin era ceva spiritual... Până atunci, nu văzuseră decât formalism. Cât despre mine, mulţumită lui Dumnezeu, descoperisem Sfinţii Părinţi şi literatura monahală de la începuturi, înainte să intru în mănăstire. Nu mănăstirea m-a învăţat asta. Eu doar mi-am continuat căutările, în mănăstire.

-La Chevetogne?

Abaţia Chevetogne, Belgia

-Da. M-am dus acolo pentru că mi se părea mai apropiată de ceea ce descoperisem în Grecia. Drept să spun, am fost trimis acolo. Eu intrasem într-o abație benedictină, din Germania. Părintele meu îndrumător, care îi sfătuia pe neofiți, abatele – un om sfânt – ținea la mine foarte mult și a văzut că nu mă aflam în locul potrivit. Așa că și-a sacrificat neofitul care promitea și l-a trimis la Chevetogne, să vadă dacă locul acela i se potrivea mai mult. După ce am devenit călugăr, a venit personal să mă vadă. Era un om sfânt. Duhovnicul meu – un părinte trapist – era tot un om sfânt. Am avut șansa să cunosc nu puțini oameni sfinți, chiar și în Occident. Încă există.

Consider că drumul meu este de a dovedi – chiar și ortodocșilor – că este posibil, chiar și în tradiția apuseană, să redescoperim un teren comun și să trăim pornind de la această bază. Se poate face asta – nu de unul singur, bineînțeles, ci numai cu harul lui Dumnezeu. Însă apoi am ajuns într-un punct în care nu mai puteam suporta să fiu doar în comuniune spirituală cu Biserica Ortodoxă, care îmi era atât de aproape de suflet. Vroiam o comuniune reală, sacramentală. Așa că am cerut-o.

-Credeți că, mergând pe această cale a căutării rădăcinilor propriei tradiții apusene, există oameni care ar simți imboldul pasului pe care l-ați făcut dvs.?

-E greu de spus, pentru că, concret vorbind, nu este posibil pentru toată lumea. În occident, Biserica Ortodoxă nu a fost foarte bine reprezentată. Acum, lucrurile se schimbă. Am mulți prieteni care merg pe aceeași cale; sunt „ortodocși”, dar nu din punct de vedere confesional. Nu știu dacă vor deveni vreodată ortodocși propriu-ziși. Experiența m-a învățat că nu găsești întotdeauna ajutor din partea ortodoxă. Prozelitismul nu este ceva normal în ortodoxie și uneori nu găsești nici măcar ajutor concret. Am avut și momente de descurajare. Era un teolog bine cunoscut (nu-i spun numele)... Eram tânăr student – iar el ne-a interzis, literalmente, mie și altor călugări din Chevetogne, să trecem la ortodoxie. Spunea: „Nu! Nu veți trece la ortodoxie! Trebuie să suferiți voi înșivă pentru tragedia separării.” Și așa am făcut, pentru că nu aveam altă cale. M-am adresat unui mitropolit ortodox rus, cerându-i ajutorul. Și nu m-a ajutat. Pur și simplu a refuzat să stea de vorbă cu mine. Asta a fost voia lui Dumnezeu. Dar la momentul potrivit, totul a mers extrem de lin. Vă spun sincer. Ca o scrisoare prin Poșta Elvețiană. Înainte de asta, însă, totul părea imposibil.

-Sunt sigură că totul se întâmplă potrivit voii și planului lui Dumnezeu, însă nu credeți că ortodocșii ar trebui, poate, să le dea mai mult curaj celor care caută sau ezită? Celor care „sapă” adânc, dar nu ajung la rădăcini?

-Ar trebui ca acești oameni să își cunoască mai bine credința proprie și să fie capabili să își răspundă la întrebări. Nu ar trebui să îi critice pe toți și pe toate.

-Așa cum tind să facă mulți convertiți.

-Da, convertiții sunt cei mai aspri judecători. Însă, da, ar trebui să își poată răspunde la întrebările esențiale. Totuși - eu vorbesc despre propria mea experiență, din Elveția. Presupun că lucrurile sunt diferite în America, unde sunt sute de biserici diferite, denominațiuni protestante - și toți sunt egali, ca să spun așa. Din păcate, sunt și zeci de Biserici Ortodoxe.

-Da, America are problema opusă: o paletă de opțiuni mult prea largă.

-Se creează confuzii.

-Chiar și așa, este greu pentru unii ortodocși americani să iasă în față și să spună: „Aceasta este Biserica adevărată”.      

-Și totuși, este mai ușor în America, pentru că acolo nu există o Biserică „dominantă”. Nu este ca în Italia, Spania, sau chiar și în Germania, unde sunt două Biserici dominante – Catolică și Protestantă. Una lângă alta, sau una peste cealaltă – în funcție de cum vezi problema – Biserica Catolică este confesiunea dominantă. Presupun că orice activitate ortodoxă ar fi primită prost – cu atât mai mult cu cât ortodocșii depind de bunăvoința Bisericii Catolice. Ca să găsești o biserică, să slujești – când ești prea sărac să îți construiești propria biserică – ai nevoie de bunăvoința episcopilor catolici. Dar cred că situația e diferită în America.

-Desigur, Biserica Catolică este puternică în America; însă în America de Nord, la început, oamenii intrau într-un mediu protestant, anglo-saxon. Cu toate acestea, Biserica Catolică a realizat multe lucrări caritabile, a adus spitale și școli în America, deși multă lume uită asta.

-Da, dar nu ar trebui să uite.

În fine, sunt împotriva oricărui fel de prozelitism, dar trebuie să răspundem la întrebări, să spunem cum stau lucrurile, dacă oamenii vor să știe. Dumnezeu îi cheamă pe toți în acest – să-i spunem – „loc potrivit”.

-O ultimă întrebare. Vi se întâmplă să intre în mănăstire la Sfinția Voastră oameni care nu sunt ortodocși și să vă pună întrebări despre ea?

 Gabriel Bunge – tunderea în Marea Schimă

-Oamenii din partea locului mă cunosc de treizeci de ani, însă viața pe care am dus-o eu a fost întotdeauna o viață monahală, cu reguli foarte precise. Și pentru că ei nu cunosc călugări - nu sunt călugări pe-aici (am avut câțiva frați franciscani în zonă, care nu sunt călugări) -, oamenii s-au întrebat întotdeauna ce fel de frați suntem. Ne vedeau în straie negre, purtând bărbi; de obicei, cu glugi pe cap și cu un aspect de-a dreptul demodat. Sfântul lor local, din secolul al V-lea se îmbrăca și el tot așa, dar ei nu mai știu asta. Știau că suntem foarte apropiați de răsăritul creștin, de Sfinții Părinți - și că ceea ce spun astăzi nu diferă cu nimic față de ce am spus întotdeauna. Acesta este un lucru pe care l-au observat oamenii, în momentul în care am devenit ortodox. O doamnă – o simplă casnică, fără educație universitară, care știa că noi, ce-i de-aici, trecusem la ortodoxie – a spus: „Vreau să știți că pentru noi, o să fiți întotdeauna părintele Gabriel, părintele nostru și că faceți ceea ce ne-ați învățat și pe noi întotdeauna să facem: să ne întoarcem la rădăcini. Biserica Ortodoxă este exact cum era la început.” Deci, o persoană simplă, fără studii teologice poate sesiza tot înțelesul acestui lucru. Oamenii de aici nu au fost șocați. Nu au manifestat nici un fel de opoziție față de noi. Câteodată ni se întâmplă, mergând pe stradă, să fim întrebați: „Părinte, pot să vă întreb ceva?” Zic, bine. „Sunteți călugăr ortodox?” Zic, da. „Bravo!”.

[Oamenii de aici] nu mai sunt obișnuiți să vadă călugări. Singurii călugări pe care îi văd acum sunt monahi ortodocși. Frații franciscani purtau haine de mireni, așa că dacă nu-i cunoșteai personal, n-aveai cum să știi că erau călugări. Însă călugării ortodocși sunt întotdeauna recunoscuți ca atare. Iar pentru cei care îi văd, nu este o provocare. Se simt întăriți. Reacția lor e: „Bine! Bravo!”.

Trebuie să spun că nu mă așteptam la reacția asta. Când am fost numit stareț al mănăstirii (cuvânt mare, pentru o realitate mică), erau prezenți mai mulți catolici, mulți dintre ei călugări benedictini. M-au întrebat dacă pot să vină; vroiau să fie prezenți. Au fost de față la slujba Sfintei Liturghii ortodoxe și i-am prezentat episcopului nostru, care i-a primit prietenos. Tot acest lucru nu a fost perceput ca un act ostil împotriva lor sau împotriva Bisericii Catolice, ci, mai degrabă, ca o consecință finală a ceea ce îi învățasem pe oameni întotdeauna.

-Au putut vedea astfel integritatea dvs.

-Mulți dintre ei ar vrea, chiar, să facă același lucru, dar sunt prea legați de lumea în care trăiesc – sau cunoștințele lor despre ortodoxie sau Tradiția apostolică sunt prea slabe.

Deci, trebuie să ne întoarcem la rădăcini. 

Traducere: Mihaela Marinoiu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com