(fragmente din predica Părintelui Dosoftei de la mănăstirea Putna, 21 mai 2014, ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena)
„Ca Pavel chemarea nu de la oameni
luând, Împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus”.
În troparul Sfântului Constantin
cel Mare, Sfinții Părinți au arătat două dintre
caracteristicile lui: că fost ales de Dumnezeu pentru a fi împărat, împărat creștin, și că a împlinit această alegere. Ascultat-o,
i-a dat curs, căci „Împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus” – este vorba
despre Constantinopol, de fapt despre întreaga țară pe care
el o conducea, Imperiul Roman.
El s-a făcut „părinte al împăraților ortodocși”, al
conducătorilor ortodocși. Despre sfântul Constantin se
vorbește, s-a vorbit și se va
vorbi. El este și un conducător foarte cercetat de către diverse științe, în special de istorie și de științele
politice. Sunt nu mai puțin de 15.000 de lucrări scrise
despre el. Cu toate acestea, dacă este să judecăm după cele duhovnicești, prea puțin putem noi să înțelegem din uriașa sa ființă duhovnicească și din uriașa sa lucrare.
Sunt realități pe care le cunoaștem
teoretic, le trăim cu sufletul, după măsura puterii noastre, cum este
întruparea Mântuitorului, faptul că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu,
dar foarte greu înțelegem ce înseamnă cu adevărat, care sunt consecințele acestor evenimente. La fel, despre Sfântul
Constantin, cât ne-am strădui noi, numai bunul Dumnezeu știe cu adevărat cum este sufletul său și ce a făcut acest sfânt pentru întreaga umanitate,
nu numai din timpul său și de după el, ci pentru întreaga
umanitate de la începutul lumii și până la sfârșitul veacurilor.
Dacă sfântul Pavel, cu care el este
asemănat aici, a fost numit „apostolul neamurilor”, sfântul Constantin ar putea
fi numit un „apostol al statului”. El a adus focul credinței în cetate și fiecare
dintre cei care au vrut au putut să se încălzească la el, iar cei care erau
deja creștini, ori se creștinau, nu
au mai fost izgoniți afară. Gestul lui a fost un pas uriaș pentru întreaga umanitate. A început un proces care
v-a continua cu alți împărați de la Constantinopol: Teodosie
cel Mare și Justinian cel Mare, amândoi sfinți, care au făcut creștinismul
familiar, L-au adus pe Dumnezeu și lucrarea Lui, care erau în afara
societății de la Apostoli și până
atunci, înăuntrul societății. Oamenii și-au pus problema cum să facă lucrul lor de zi cu zi,
și inclusiv conducerea statului, administrația și tot ce ține de viața publică, cum să le facă în Dumnezeu, cum să facă
aceste lucruri ca ele să îi conducă către Dumnezeu și, mai
precis, către mântuire. Începând cu sfântul Constantin, urmașii săi au creat un mediu duhovnicesc în care s-a
putut naște duhovnicește poporul.
Inclusiv poporul nostru îi este recunoscător pentru acest lucru și nu întâmplător o mulțime de
români, bărbați și femei, poartă numele sfinților Constantin și al maicii
sale, Elena.
Cu atât mai mult astăzi trebuie să
fim atenți la viața lor și la modul
în care ei au gândit să își desfășoare
activitatea ca oameni de stat, ca oameni politici. Ne interesăm mult de
aspectul politic, săptămâna aceasta fiind alegeri, iar acesta nu sunt cu puțin efect asupra sufletului nostru.
Să revenim la viața acestui împărat sfânt, și anume la
unul dintre momentele ei decisive, bătălia de lângă Roma, de la Pons Milvius,
din 312, când Dumnezeu a rânduit să i se arate, înainte de bătălie, Sfânta
Cruce pe cer. A doua zi dimineața, Sfântul Constantin a câștigat bătălia, dar înainte de aceasta a ordonat ca toți soldații să poarte pe scuturile lor
monograma cu numele lui Hristos și Sfânta Cruce, hrisma. Ei bine,
minunea aceasta și gestul lui ne par astăzi firești cumva: desigur, celui pe care Dumnezeu urma să îl
aleagă trebuia să îi arate o mare minune și, desigur
că, odată ce a văzut-o, trebuia să țină cont de ea. Dar în acele două
zile lucrurile nu erau așa, pentru că era un moment de culme
a persecuțiilor. Creștinii cunoșteau de
câteva decenii cele mai aspre persecuții, iar unii dintre soldați fuseseră poate persecutori, căci nu toți soldații erau creștini. Atunci când a văzut semnul Sfintei Cruci și a luat hotărârea de a pune armata sa în slujba lui
Hristos și sub pavăza Acestuia, sfântul împărat Constantin a
fost asemenea unui mucenic care se află în fața
mărturisirii. Pentru că oricând unul dintre soldați se putea
revolta și de la el putea porni o întreagă revoltă.
....
La sfârșitul
acestei săptămâni în toate țările Uniunii Europene vor fi
alegeri pentru Parlamentul European.
Ne punem în mod legitim și firesc, mai ales în această săptămână, întrebarea:
„Mai pot apărea astăzi conducători de felul acesta, mai pot apărea conducători
creștini sau, ca să nu folosim acest termen pentru că ar
părea că restrângem la ceva religios, mai pot fi astăzi conducători cărora le
pasă de sufletele oamenilor și, mai ales, le pasă dacă ei se vor
mântui sau nu?”. Pentru că, în ultimă instanță, ceea ce
nu se înveșnicește, nu mai are nicio valoare dacă
trece odată cu chipul acestei lumi.
Sfântul Constantin a fost chemat de
Dumnezeu prin acea minune și prin altele care au avut loc în
viața lui în general.
O minunea este dată de Dumnezeu
acolo unde omul se ostenește și își pregătește pământul sufletului său, ori
acolo unde Dumnezeu vede că omul se va osteni în viitor și va lucra darul pe care îl primește prin minune. Așadar, nu o
minune văzută lipsește unui om politic pentru a fi asemenea sfântului
Constantin, pentru ca o societate să aibă conducători sfinți.
Vor apărea conducători care să facă
lucrarea lui Dumnezeu în lume atunci când va exista în inima lor dragoste,
dragoste duhovnicească, dragoste pentru aproapele lor. Iar această dragostea va
exista dacă va spori dragostea în inimile celor din jurul lor. Sfânta
Evanghelie pe care am auzit-o, care se citește la
conducătorii sfinți, a păstorului celui bun „care iubește oile sale”, arată clar că aceasta este
caracteristica cea mai importantă a unui conducător: dragostea pentru cei pe care
îi conduce. Pentru aceasta Dumnezeu îi dă har, îi dă înțelepciune, îi dă putere. Numai dragostea poate face
pe cineva să fie neînfricat în calea oricărei probleme, inclusiv atunci când își riscă viața. Pentru că și Sfântul Constantin și-a
riscat-o atunci, și Sfântul Ștefan cel Mare și-a riscat-o în cele 36 de bătălii pe care le-a
purtat, și Sfântul Constantin Brâncoveanu și-a riscat-o când a făcut bine poporului și nu a cedat presiunilor din afară, și a trebuit, până la urmă, să își dea și viața.
Uriașa transformare
a societății pe care Sfântul Constantin a făcut-o a avut loc
mai întâi în inima sa. Inima lui și-a pus-o la picioarele celorlalți, și-a făcut din ea sălaș să îi primească pe toți, să le înțeleagă suferințele,
nevoile, durerile, și să înțeleagă care este voia lui Dumnezeu
pentru poporul pe care îl conducea.
Între popor și conducător, ca și între
popor și clerici, este o legătură organică. Adesea ne
iluzionăm că ei, conducătorii, sunt răi și noi
suntem buni. Nu este deloc adevărat lucrul aceasta, căci inima conducătorului
este legată de inimile noastre, ale tuturor. Acum trăim în democrație, ne alegem conducătorii. Nu vom fi în stare să
recunoaștem conducătorii potriviți, care au
cu adevărat dragoste în inimile lor, decât dacă noi înșine vom
avea dragoste în inimile noastre. Și în măsura dragostei din inimile
noastre, în acea măsură o vom recunoaște din inimile lor și vom putea să facem alegerile potrivite.
Conducătorul este o imagine a
întregii comunității, a unei țări întregi. Ca să înțelegem de ce este așa, de ce
între ei și noi, între conducători și popor
este un anume fel de egalitate, să ne gândim la trupul nostru să ne gândim la
aspectul trupului nostru, care este dat de fiecare partea a lui, fie că acea
parte se vede sau nu, fie că este mai mică sau mai mare. Știm cu toții că atunci când ficatul, de
exemplu, este bolnav ne apar pete pe piele, ori ochii sunt îngălbeniți. La fel este într-o familie. În afară se vede
chipul fiecăruia dintre soți – nicio virtute a familiei nu
este străină de fiecare soț – ca și cum numai
celălalt are o anumită virtute sau celălalt are un lucru rău. La fel este
chipul unui sat sau al unui oraș ori chipul țării acesteia în care trăim - este dat de ce facem
fiecare dintre noi. Alcătuim fiecare, ca o mică bucățică, chipul
conducătorilor noștri.
De ce mustră părinții pe copii că îi fac de rușine? Pentru
că în copii se văd părinții, așa și într-un conducător se vede poporul.
Iar lucrul acesta are o importanță deosebită. Pentru că, dacă mai întâi poporul își alege conducătorii, iar Biserica este chemată să îi
nască duhovnicește, odată aleși acești conducători, influențează
poporul. Viața lor, voința lor, sufletele lor, cea ce ei
gândesc, devin normă pentru întregul popor. După alegeri se urmează hotărârile și legile celor care au fost aleși.
Așadar,
singura șansă pentru a avea conducători cărora să le pese de
noi și să ne ajute să ne mântuim este să cultivăm în inima
noastră dragostea și mai ales să ne recunoaștem în
inima noastră greșelile și să încercăm să le punem în fața lui Hristos pentru a ne vindeca. Dacă nu le recunoaștem sau dacă nu le vindecăm, aceste greșeli vor fi preluate de conducători și ei ni le vor da înmulțite înapoi și vom deveni mai răi decât eram înainte de a-i alege
pe aceștia.
Primul pas este să ne recunoaștem patimile, pe care, de altfel, foarte ușor le recunoaștem în
ceilalți și, mai ales, în conducători, pentru
ei sunt sus, foarte vizibili, și e foarte ușor de văzut în cazul lor. Amăgirea ne împiedică să ne
dăm seama, de multe ori, de toate greșelile noastre. Preferăm ca pe unele
greșeli pe care le tolerăm să nu le considerăm a fi greșeli. Cunosc o persoană care are două probleme mari,
una de sănătate, pentru care are un regim alimentar foarte aspru, iar a doua
faptul că este alcoolic. Dar pentru că nu recunoaște lucrul
acesta, deși ar avea capacitatea, nu face nimic în acest sens,
se comportă ca și cum nu ar avea nimic și, ca
urmare, stă la fel de rău.
Alegându-ne conducătorii, faptele
lor ne vor uni cu Hristos, sau, dacă nu ne vor uni cu el, pe mâinile cui vom
încăpea?
„Împărătească cetate în mâinile
Tale a pus-o” se spune în troparul sfântului Constantin cel Mare, adică a pus
sufletele oamenilor în mâinile lui Hristos. Acum Biserica este despărțită de stat. Dar indiferent de sistemul politic, că
este democrație, că este monarhie, ori alt sistem politic, în care
Biserica este mai mult sau mai puțin unită ori despărțită de stat, rezultatul oricărei fapte a unui
conducător, al oricărei legi, al oricărei hotărâri, este o orientare spre bine
sau spre rău a sufletelor celor din popor. Nu există o altă cale. Orice gest
duce ori către Dumnezeu ori, dacă nu duce către Dumnezeu, ne face rău.
Puțin înainte
de anul 700, Sfântul Atanasie Sinaitul, la mirarea unora că există conducători
foarte răi, dă un exemplu de o minune care s-a întâmplat în vremea sa.
Fiindcă Dumnezeu zice în Lege „Vă
voi da vouă păstori după inima voastră” (Ieremia 3, 15), zicem că aceia dintre
conducători și împărați care sunt vrednici de o asemenea
cinste sunt aleși de Dumnezeu și iarăși cei care sunt nevrednici pentru că poporul este
vrednic de nevrednicia lor, sunt aleși fie prin voia lui Dumnezeu, fie
prin îngăduința Lui.
A ajuns împărat un anume Focas, un
tiran, și a început să facă mari vărsări de sânge. Trăia
atunci un călugăr, un zăvorât din Constantinopol, care l-a întrebat pe Dumnezeu
cu simplitate: „Doamne, pentru ce l-ai făcut împărat pe unul ca acesta?”. Apoi
fiindcă a spus aceasta către Dumnezeu vreme de mai multe zile, spune sfântul
Atanasie, i-a venit lui un glas de la Dumnezeu care a zis: „Fiindcă nu am găsit
altul mai rău”. Adică, așa cum spune proorocul Ieremia, „Vă
voi da vouă păstori după inima voastră”.
Așadar,
fiecare alegem și fiecare conducător este o oglindă a sufletului
nostru. Alegerile sunt un test pentru ceea ce este cu adevărat în sufletul
nostru. Dacă rezultatele nu sunt înspre apropierea de Hristos, înseamnă că
sufletele noastre nu doresc această apropiere de Hristos și, astfel, alegem conducători care nu ne apropie de
Hristos, ci ne depărtează. Numai de sinceritatea și de
seriozitatea cu care poporul își pune problema veșniciei depinde ca acei conducători pe care el îi
alege să îl ajute să meargă către Hristos sau să îl împiedice să meargă spre
Hristos, pentru că se poate întâmpla și aceasta și de multe
ori chiar se și întâmplă.
„Lauda bărbaţilor” a fost numit acest bărbat curajos care şi-a dedicat viaţa celorlalţi. Orice bărbat îl poate lua ca model pe Sfântul Constantin cel Mare şi orice femeie o puate lua ca model pe Sfânta Elena, mamă smerită şi răbdătoare, şi ea o „laudă a femeilor”.
(Înregistrarea predicii poate fi găsită pe Ortodox radio.)
„Lauda bărbaţilor” a fost numit acest bărbat curajos care şi-a dedicat viaţa celorlalţi. Orice bărbat îl poate lua ca model pe Sfântul Constantin cel Mare şi orice femeie o puate lua ca model pe Sfânta Elena, mamă smerită şi răbdătoare, şi ea o „laudă a femeilor”.
(Înregistrarea predicii poate fi găsită pe Ortodox radio.)
0 comments:
Trimiteți un comentariu