de Brendan Malone
În dimineaţa aceasta, în presa neozeelandeză a apărut un articol în care
nişte academicieni locali fac afirmaţii total absurde despre bărbaţii care le
arată respect femeilor deschizându-le uşa sau prin alte gesturi similare.
Experţii în cauză fac şi nişte presupuneri de tot râsul legate de femeile care acceptă
ca normal un astfel de comportament. Merg până acolo încât să spună că acestea
suferă de o tulburare psihică.
Iată ce se spune în articol:
„Sexismul binevoitor a fost identificat ca cealaltă faţă a sexismului
ostil, care ar vrea să trimită femeile la cratiţă. Deosebirea dinte cele două
forme de sexism a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din
Auckland într-un sondaj care trece în revistă atitudinile a peste 6.500 de
neozeelandezi. Autorul studiului, Matthew Hammond, spune că sexismul binevoitor
portretizează femeile ca fragile şi delicate, având nevoie de protecţie,
subliniindu-le calităţile emoţionale. Studiul a descoperit că multe femei
privesc favorabil sexismul binevoitor. Acestea au manifestat o probabilitate
mai mare de a se simţi îndreptăţite să beneficieze de astfel de gesturi din
partea bărbaţilor, ceea ce, din punct de vedere psihologic, e un simptom al
unei personalităţi narcisiste, care crede că merită mai mult sau e specială. “
Hammond a mai spus că e previzibil ca cele două trăsături să meargă mână-n
mână, căci sexismul binevoitor pare să le facă promisiuni femeilor.
Îmi amintesc un citat din Chesterton (cred), care a avut odată o maximă ce
spune că nu există idee proastă care să nu fi fost emisă mai întâi de un
academician.
Când articolul respectiv afirmă: „Sexismul binevoitor a fost identificat”,
vrea de fapt să spună: „Sexismul binevoitor a fost inventat pentru a servi o
ideologie confuză despre genurile umane“.
Mă mândresc să mărturisesc că eu practic „sexismul binevoitor“.
Şi mai practic şi următoarele forme de bunăvoinţă:
Etatism binevoitor – căci urăsc atât de mult persoanele în etate, încât
mă ofer să le ajut la urcarea scărilor, sau le las să intre în faţă la coadă
etc.
Parentism binevoitor – îi urăsc pe părinţii cu copii mici, lăsându-i să
treacă în faţa mea la casă în supermarket, sau ajutând câte o mamă cu bebeluş
şi copil mic care plânge să-şi încarce coşul de cumpărături etc.
Şoferism binevoitor – îi urăsc pe şoferii care aşteaptă să iasă de pe
străzile secundare – atât de mult, încât le fac loc să intre în trafic în faţa
mea etc.
Vecinism binevoitor – îmi urăsc vecinii într-atât încât tai şi iarba de
la hotarul cu ei când îmi tund peluza din faţa casei.
Îmi pare rău, Matthew Hammond, dar îndrăznesc să sugerez că tu,
confraţii şi discipolii tăi – nu vasta majoritate a populaţiei – sunteţi cei
care s-ar putea să suferiţi de o tulburare psihică – una în care oamenii încep
să piardă contactul cu realitatea şi să vadă lucruri care de fapt nu există.
Eu nu le deschid uşa
femeilor şi nici nu fac alte acte de cavalerism fiindcă, atunci când mă uit la
ele, m-aş gândi că sunt nişte slăbănoage incapabile să atingă cele mai înalte
culmi ale măreţiei masculine, care ne conferă nouă puterea muşchilor – adică
forţa care lor le lipseşte şi le împiedică să braveze deschizând uşi. Şi nici
nu mă gândesc: „Mai bine să-i deschid înainte s-o apuce plânsul când creierul
ei mic şi confuz de femeie nu-şi dă seama cum merge treaba cu mecanismul de
deschidere a uşii“.
Dimpotrivă, când mă uit la femei văd geniul la feminin. Un geniu atât de
complex, important şi valoros, încât îl ador. Ador geniul feminin, pentru că
sunt un bărbat adevărat, a cărui percepţie masculină nu a fost tocită de ideologiile
eronate ce proferează teoria genului şi nici dată peste cap de atitudinile de
prădător alimentate de pornografie.
Ca bărbat adevărat, ştiu că, pentru ca masculinitatea mea să atingă culmile
măreţiei, pentru a deveni cel mai bun bărbat posibil, depind în totalitate de
geniul feminin – depind de el ca de oxigenul care mă ţine în viaţă.
Fără uimitorul geniu feminin complementar mie, nu aş putea fi niciodată un
bărbat adevărat. Aş rămâne condamnat să fiu nimic mai mult decât echivalentul
masculin al unui rōnin – numele japonez dat unui samurai care rămâne fără
stăpânul ce-l conducea – un termen care înseamnă, literal, „omul valurilor”,
pentru că pluteşte în derivă, fără direcţie şi scop.
Le deschid uşa femeilor fiindcă ştiu că merită adoraţia mea profundă şi
iubirea mea altruistă. Acest mic gest de sacrificiu e felul meu de a spune:
„Simt veneraţie faţă de geniul tău feminin şi de tot ceea ce îi datorez ca
bărbat“.
Un bărbat care încearcă să vă convingă să nu le mai deschideţi uşa femeilor
nu este un bărbat adevărat. Nu-l ascultaţi!
Oricine vă spune că a le deschide uşa femeilor vă pune în poziţia de
persoană care urăşte sau dispreţuieşte femeile, suferă de o confuzie tragică şi
este în mod disperat rupt de realitate.
Doamnelor, nu numai că aveţi tot dreptul de a vă aştepta la un astfel de
respect şi altruism din partea bărbaţilor cu care vă intersectaţi în viaţă, dar
chiar ar trebui să vă îngrijoreze la maximum orice persoană ce propovăduieşte o
lume în care bărbaţii trec pe lângă femei într-o oarbă ignoranţă cu privire la
măreţia feminină!
O astfel de lume ar fi un loc cu adevărat înspăimântător. Şi, în mod sigur,
nu ar fi lumea în care aş vrea ca fiicele mele să crească – geniul lor feminin
merită mult mai mult decât recea indiferenţă.
Articolul a fost publicat iniţial pe blogul lui Brendan Malone, The Leading
Edge.
Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Ştefana Totorcea
Traducere: Ştefana Totorcea
Căutăm
voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă,
italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa:
redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu