 |
| Foto: Radu Sigheti |
de Ştefana Totorcea
La petrecerea din Titan, l-am sărutat pe Sandy
pe gât. Habar n-am de ce am făcut-o. Eu, o tipă îmbrăcată cazon şi tunsă foarte
scurt, iar el, un băieţel cândva grăsuţ, acum la o cură drastică de slăbire,
care se pregătea să devină fată prin operaţie.
– Ai bucurii la mine, păpuşă?!, m-a întrebat cu binecunoscuta lui voce
efeminată, fără să se simtă câtuşi de puţin ameninţat ori jignit.
Mare figură era Sandy! Mereu vesel şi guraliv, plin de viaţă. Şi cumva
haios cu vocea aia şi cu intrarea într-un rol pe care îl exersa deja destul de
bine. Îl adoptase ca pe sine însuşi.
S-a terminat repede şi cam nasol petrecerea. Din cauza mea, se pare.
Gazda noastră, M., studentă la SNSPA, era voluntar la asociaţia care
promova „drepturile” persoanelor LGBT, unde lucram şi eu. Pretindea mereu că e
bisexuală, presărând insistent imagini fără perdea în vorbirea curentă – o
greşeală fatală, care trăda amatorism în construirea propriului personaj.
Tocmai de aceea, nimeni nu o credea, toţi ziceau că îi place să facă pe
interesanta, ca să-şi creeze o un brand personal în domeniul oengismului cool.
Eu nu pretindeam nimic. Dar toată lumea mă credea lesbiană. Sau cel puţin
directorul asociaţiei noastre, el părea mereu convins că sunt in the closet,
cum se spune în literatura de specialitate.
Tunsoarea era de vină. Ceva-ceva era clar în neregulă şi cu mine, desigur.
Dar destul cu introducerea personajelor. Cum ziceam, petrecerea s-a lăsat
nasol. Din cauza mea, cred (şi asta am mai zis). Nici nu începuse bine noaptea
când – din motive obscure, atunci obliterate de ameţeala generală a momentului,
iar acum estompate şi mai mult de timp –, eu am ajuns singură în bucătărie,
camera cea mai îndepărtată de restul petrecerii şi cea mai apropiată de uşa de
la intrare a apartamentului.
Acolo, prietenul gazdei (M., tocmai v-am povestit de ea) şi un amic de-al
lui au pus mâna pe mine. Cam asta îmi amintesc. Era inexplicabil. Nu mi se
părea că eram tocmai genul lor şi nici nu-mi doream să fiu. Poate erau curioşi
din ce e alcătuită o persoană atât de… cazonă. O fi tot din carne? Tot femeie,
în ciuda aparenţelor?
E straniu că nu am schimbat niciun cuvânt cât timp a durat acest episod
stânjenitor. Niciun sunet nu a traversat încăperea, de parcă am fi fost într-o
pantomimă înverşunată. Ăia doi încercau să mă imobilizeze, iar eu încercam să
mă eliberez. Normal că nu era simplu. Aşa că m-am văzut nevoită să pun mâna pe
o foarfecă lăsată la îndemână pe frigider (sau pe unde o fi fost) şi să-l
ameninţ pe cel mai voinic dintre ei, pe prietenul gazdei, care se afla în faţa
mea şi părea să aibă mai multă iniţiativă.
Brusc, miza a crescut exponenţial şi la fel şi suspansul. Pentru că, vezi,
dacă ăla îmi dădea drumul la mâini, risca să se trezească înţepat. Sau mă rog,
după caz, tăiat. Habar n-am dacă aş fi fost în stare să-mi duc până la capăt
ameninţarea mută, dar efectul a fost contrar calculelor mele: acum se străduiau
să mă imobilizeze de frică. După cum se vedea, foarfeca nu făcuse decât să
înrăutăţească treburile.
În această stare de fapt, care nu se poate să fi durat mai mult de câteva
clipe (lungi cât secolele!), a intervenit ceea ce marele poet latin Horaţiu ar
fi numit deus ex machina. Iar maică-mea L-ar fi numit Dumnezeu din ceruri, la A
Cărui Maică se ruga ea ca să Îl roage pe El să nu mai lucrez la asociaţia aia.
Respectiv, s-a auzit soneria de la intrare. Surpriza a creat un moment de
ezitare în încleştarea titanică în care eram prinsă şi astfel am reuşit să mă
eliberez parţial, ba chiar să ajung la uşă şi s-o deschid, printr-un efort
herculean. În uşă, musafir întârziat, ochelaristul cu faţă de puştiulică
serafic ce se dădea gay (şi poate chiar era), cel care se ocupa de biblioteca
asociaţiei. Venise împreună cu o fetiţă care avea o figură atât de inocentă,
încât, deşi sunt sigură că memoria subiectivă îmi joacă feste, pot să jur că
purta codiţe împletite.
Când uşa s-a deschis, cei doi au rămas sideraţi în prag, privind următoarea
statue vivante: eu ţineam o mână pe clanţă, în timp ce în mâna cealaltă ţineam
foarfeca. De mâna aia mă ţinea prietenul gazdei, ca nu cumva să-mi vină vreo
idee nefericită în legătură cu ea (cu foarfeca, adică). Asta în timp ce
tâmpitul care tot încercase să mă imobilizeze din spate rămăsese pe jos, agăţat
de unul din picioarele mele, căruia nu-i dădea drumul deloc. Fusesem nevoită
să-l târăsc după mine ca să ajung la uşă.
Nu ştiu ce luaseră ăştia doi înainte de petrecere. Parcă fusesem prinsă la
mijloc, între două marionete, într-un balet grotesc.
Bineînţeles că mi-am luat rămas bun intempestiv şi m-am cărat pronto, ceea
ce a dat semnalul de alarmă. A doua zi am aflat că gashka
s-a spart imediat după aceea.
– N-aveam chef, păpuşă, să mă trezesc aruncată de la etajul nouă, că
s-au mai întâmplat din astea, mi-a zis Sandy
a doua zi.
Ce mult a trecut de atunci! După ce am plecat de la asociaţie, l-am
întâlnit întâmplător pe Sandy pe stradă. Era
de nerecunoscut: superslab(ă), „femeie” în toată regula, aşa cum îşi dorise
atât de mult. Dar mie îmi plăcea enorm Sandy
cel de tranziţie, cu trăsături încă băieţeşti şi voce catifelată, ca un copil
răsfăţat care încerca să devină propria fantasmă, dar nu reuşea decât pe
jumătate. Ceea ce era ok, fiindcă încă îi rămăsese jumătatea originară. Acum, însă, schimbat complet, mi se părea că nu mai era nimeni. O mască
peste un conţinut care putea fi mereu altul sau nimic.
Spaima mea dintotdeauna. Lipsa de consistenţă a existenţei a fost o idee
care mi-a dat mereu fiori. Dar numai în coşmaruri, fiindcă, atunci când sunt
trează, nu pot crede în ea. Iar coşmaruri n-am prea mai avut, slavă Domnului.
Prietena mea de la revista pro life m-a rugat să scriu ceva personal despre
experienţa mea din cele două luni în care am lucrat pentru asociaţia care
promova problematica LGBT. S-a întâmplat în altă viaţă. Nu ştiu de ce i se pare
interesant subiectul ăsta, pentru că, adunându-mă în faţa paginii albe, îmi dau
seama că nu am ce să-i spun.
E straniu totuşi că, exact în perioada aceea, când mulţi din jur mă judecau
după aparenţe şi mă credeau de altă orientare, eu m-am regăsit şi reafirmat ca
femeie. Absolutely straight şi nimic altceva. E aşa un duh al epocii, care
pluteşte peste toate, că uneori ajungi şi tu să te întrebi c(in)e eşti.
Şi răspunsul a venit. Eram cine eram. Sandy îmi invidia feminitatea, de la
pantofii cu care am mers la altă petrecere – şi în legătură cu care mă tot
tachina că sunt de bunicuţă (aşa mi-am dat seama că-i plăcuseră, de fapt) – şi
până la felul impecabil în care ieşeam din micile neplăceri de genul: o
pată-de-vin-pe-fustă-oh-my-God-dar-unde-a-dispărut-în-două-minute-de-arăţi-ca-nouă
(vezi bine că nu mă purtam la military-style mereu). Or, Sandy îşi dorea să fie
femeie şi depunea în acest scop strădanii uriaşe. În timp ce eu reuşeam – cel
puţin uneori – să fiu asta fără efort. Întotdeauna mi s-a părut mai confortabil
să fiu eu însămi, recunosc.
M-am gândit mult timp cum s-ar putea expune mai bine motivul pentru care
tradiţia creştină nu aprobă relaţiile sexuale de alte orientări. Ca să
înţelegem asta, trebuie să ne amintim că tradiţia creştină este de fapt mult
mai clară decât atât: ea nu binecuvintează nici relaţiile sexuale „clasice“
care înlătură explicit posibilitatea apariției unei noi vieți, fără motive extrem
de bine întemeiate. De ce, oare?
Ne-am prostit atât de mult în ultimul secol, încât nici atât nu mai
înţelegem. Că iubirea adevărată creează viaţă, așa cum un pom rodește în chip firesc, așa cum o floare înflorește și continuă frumusețea ei în chip firesc.
Nimic mai puţin. Suntem chemaţi la modul suprem de creaţie (procrearea) şi noi
îl refuzăm de parcă ar fi cel mai de lepădat lucru. Când, de fapt, e cea mai
complexă şi sacră acţiune pe care o avem în putere. Dragostea se împlineşte
doar când se leapădă de sine, nu când îşi refuză, când îşi leapădă rodul. Dar
cum să explic asta? Abia dacă încep să o înţeleg şi eu.
N-am scris în viaţa mea un articol mai dezlânat. Mi-a luat toată noaptea ca
să-l nasc. Astea-s amintirile mele de „asistent proiecte“ la o organizaţie
LGBT. Nici măcar nu mai ştiu cât de aproape de adevăr mai sunt – mai ales acum,
suprapuse peste alte şi alte straturi de viaţă. Nici măcar nu mai e aceeaşi
poveste. Nici numele nu-s aceleaşi. E aproape ficţiune. Şi, în acelaşi timp,
într-un mod greu de explicat, adevăr curat.
Mă gândesc cu drag şi acum la sufletul întrupat pe care aici l-am evocat
sub numele de Sandy. Abia acum, după atâţia ani, am reuşit să-i urmez şi eu
exemplul şi mi-am lăsat părul lung. God bless you wherever you are, my dear!
Sursă: Ştiri pentru viaţă
0 comments:
Trimiteți un comentariu