Când am întâlnit-o
pe Lidia Golban, am avut sentimentul că vin dintr-o altă lume, diferită de cea
în care trăiesc ea şi familia ei. O lume curată, unde
există numai credinţă, iubire, sinceritate, dăruire şi multă rugăciune. Profesoară
de religie, dar şi soţie şi mamă a trei copii, tânăra trăieşte o viaţă morală
exemplară şi răspândeşte tuturor lumina faptelor bune şi căldura sufletului ei
mărinimos.
Lidia are 39 de ani şi locuieşte cu familia ei lângă Chişinău. În Moldova
s-a născut şi s-a reîntors acolo, deşi, dacă ar fi fost după ea, ar fi rămas în
România, locul binecuvântat unde s-a maturizat dragostea ei pentru Dumnezeu. A
absolvit cursurile Liceului Teologic Ortodox „Cuvioasa Parascheva“ de la
Mănăstirea Agapia, din judeţul Neamţ, apoi Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe
ale Educaţiei la Universitatea de Stat din Moldova. Acum este profesoară de
religie la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu“ cu predare în limba germană,
din Chişinău, la clasele I-IV. S-a căsătorit la 28 de ani cu Anatolie, un tânăr
care, la fel ca şi ea, simţea că are chemare pentru viaţa monahală. Au trei
copii pe care-i cresc frumos, în dragoste de Dumnezeu şi de aproapele.
Când începe să povestească cu glasu-i duios, simţi că te cucereşte şi te
duce cu ea acolo, pe drumul cel bun, unde-i poartă pe toţi oamenii pe care-i
întâlneşte şi pe care şi-a propus „să-i câştige pentru Împărăţia Domnului“. „Pe
Anatolie l-am cunoscut tot în mediul acesta al bisericii. M-a invitat să mergem
împreună la Poceaev. Acolo, în timpul slujbei, m-a luat de mână şi m-a dus la
icoana Maicii Domnului şi mi-a cerut să-i fiu soţie. Ţin minte că aşa mi-a zis:
«Nu uita că eu te cer de la Maica Domnului»“. Au ales să-I slujească Domnului
în viaţa de familie. Şi nu e uşor... „Dimineaţa eu mă trezesc la 6:00,
pregătesc copiii, soţul, şi până la ora 7:30 totul e gata, copiii sunt hrăniţi,
închinaţi, puşi la punct. Am timp şi de mine
apoi, să stau de vorbă cu Dumnezeu. Eu când mă rog simt că zbor“, mărturiseşte
Lidia.
„Dumneavoastră când ţineţi ora de religie, eu aşa tare am dorinţă să plâng“
La şcoală o iubesc toţi copiii şi aşteaptă cu nerăbdare să vină „doamna
blândă, care le povesteşte atât de frumos de Dumnezeu“. „Pe toţi îi mângâi, îi
înţeleg, am răbdare cu ei... Şi simt că tare mă
iubesc, e o legătură între noi...“, povesteşte Lidia. O fetiţă s-a apropiat de
ea într-o zi, după ora de religie, şi i-a spus: „Doamna Lidia, dumneavoastră
când ţineţi ora de religie, eu aşa tare am dorinţă să plâng... Cum au păcătuit
primii oameni şi cum Dumnezeu i-a alungat... Da' cât timp au stat ei la poarta
Raiului şi-au plâns? Că mie tare mi s-a făcut milă...“ „Deunăzi a venit şi mi-a
spus că a întâlnit pe stradă un om sărac şi a făcut exact cum a învăţat la ora
de religie: a rupt jumătate din chifla ei şi i-a dat-o celui care avea nevoie“,
mărturiseşte împlinită profesoara, care ne destăinuie că fiecare lecţie o predă
„aşa ca în România“. „Eu, la fiecare oră pe care o ţin, retrăiesc ce am învăţat
în România. Toate pe care le-am învăţat la seminar le dau şi lor acum.“
Lecţiile de religie sunt adaptate nivelului de înţelegere al copiilor. Par
a fi nişte povestioare care, însufleţite de dragostea şi dăruirea profesoarei,
au ecou în inimile lor curate. Îi învaţă să fie cuminţi, ascultători, şi mai
ales cu frică de Dumnezeu. „La lecţia despre crearea lumii nevăzute şi a celei
văzute, le-am povestit despre heruvimii cei cu ochi mulţi şi despre serafimii
cei cu câte şase aripi. Şi m-au întrebat cum arată... cred că făceau legătura
cu ce văd ei la desene animate. Le-am spus că îngerii sunt în slujba lui
Dumnezeu şi îi văd peste tot, chiar şi atunci când se ascund ca să mănânce ceva
bun, fără să împartă cu fratele sau cu colegul...“, povesteşte zâmbind Lidia
din experienţa ei cu cei mici. „Eu niciodată nu strig la ei, aşa i-am obişnuit
şi le-am spus că ora de religie nu e impusă. Venim din dragoste la această oră
şi trebuie să stăm ca la biserică. Trebuie să fim liniştiţi, ca să-L simţim pe
Dumnezeu“, completează profesoara.
Ce se învaţă la clasă se practică la biserică, în paraclisul liceului. „Îi
duc la biserică şi-i învăţ mai întâi cum să facă corect sfânta cruce. Le-am pus
notă pentru sfânta cruce. Le-am explicat că dacă nu ajung bine, corect, cu
degetele la umăr, îngerul rău rămâne pe umăr, se ţine bine acolo. Şi ei se uită
ca să-l dea jos de pe umăr“, mai spune inimoasa profesoară.
Îi învaţă pe copii să nu iasă din casă fără semnul sfintei cruci şi să se
roage nu numai dimineaţa şi seara, ci permanent, pentru a putea urca scara care
duce la Dumnezeu. „Dacă scara ar avea numai o treaptă sus şi una jos, am putea
urca? Nu! Aşa e şi cu rugăciunea“, explică doamna Lidia.
Misiune
Lidia nu face însă misiune numai în şcoală. Observă oamenii din jurul ei,
le află nevoile şi face tot posibilul să îi ajute. Dacă nu vin ei spre ea, aşa
cum se întâmplă deseori, iese ea în întâmpinarea lor. Odată s-a întâlnit cu un
om „biruit de patima beţiei“, după cum ne-a povestit. Erau şi rude. „Avusese
loc un accident în casa lor, violenţă... Soţia era însărcinată în luna a
şaptea. Am luat taxiul şi m-am dus la dânşii în sat. Am intrat în ogradă şi l-am aşteptat lângă casă. Era noapte. Mă rugam:
«Doamne, luminează-mă cum să fac ca să-l câştig». A venit şi el într-un
târziu... Când m-a văzut, probabil că se aştepta să-l întreb de ce s-a
întâmplat aşa... M-am apropiat de dânsul şi l-am strâns tare în braţe, şi când
l-am pupat pe obraz, aşa în starea în care era… m-am străduit atunci să-i
transmit toată dragostea pe care o aveam pentru dânsul, ca să se mântuiască, să
nu mai fie amăgit de diavol. Mi-am adus aminte de
fiul risipitor din Evanghelie, momentul acela al întoarcerii lui... I-am spus
şi câteva cuvinte, cu blândeţe... De-atunci nici c-a mai servit ceva. S-au
cununat apoi religios“, povesteşte Lidia.
Altă dată a cunoscut o tânără, profesoară de engleză. Îşi dorea să se
căsătorească. „Era o fire tare blândă. Când am văzut-o, am zis că trebuie să o
câştig cu orice preţ, să fie pe calea asta bună. Am sfătuit-o să se roage, ca
Dumnezeu să-i descopere calea. A trecut la credinţă, e tare evlavioasă acum,
s-a căsătorit, are copii“, spune Lidia.
În 2005, când a mers să-l aducă pe lume pe cel dintâi fiu, a găsit în
spital doi tineri - el o implora pe prietena lui să nu avorteze. „A venit
doamna doctor şi i-a întins o pastilă. Eu, atunci, m-am dus la fată şi-am
întrebat-o: «Pentru ce-i pastila?» «O beau că mă duc acuş la avort», a răspuns
ea. Avea 16 ani, mama ei era în străinătate. Eu, când am auzit, am uitat că
trebuie să nasc. Am început să-i vorbesc cu blândeţe, i-am spus că trebuie să
aprecieze că are lângă ea un om care o iubeşte şi-i vrea binele, apoi i-am spus
să nu-i fie teamă, că toţi or s-o ierte prin prezenţa copilului. «Nu-l omorî -
îi spuneam -, e copilul tău, n-are nici o vină şi nu poate să se apere. Toată
viaţa o să te urmărească păcatul ăsta! Nu face asta! Dacă ar veni cineva la tine
acum şi ţi-ar spune că vrea să te omoare, cum ai reacţiona? Uite, dacă tu naşti
şi ai greutăţi, să vii la mine, că eu te ajut!» Parcă o văd cum s-a scuturat
din umeri şi cum i-a răspuns doctoriţei că ea nu mai face avort. M-a sunat
peste puţin timp şi mi-a spus că a născut şi pe copil l-a numit Alexandru, «ca
pe fecioru' dvs.»“, povesteşte Lidia un alt caz „câştigat“ pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Celelalte fapte bineplăcute lui Dumnezeu rămân în taina sufletului,
„ca să nu ne fie spre laudă“, după cum e convinsă tânăra din Chişinău.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu