Interviu cu
părintele Pavel Humerov realizat de Farida Svelyeva
- Ce trebuie
făcut totuşi dacă se pierde contactul cu ei? Nu mai putem recupera nimic?
- Primul lucru
şi cel mai important pe care-l poţi spune unor asemenea oameni: „A venit timpul
pentru întărirea rugăciunii!” În general eu recomand celor ce au probleme şi în
special acelora cu adolescenţi dificili, să-şi asume un canon strict de
rugăciune. De fapt pentru copii trebuie să te rogi tot timpul, iar în perioada
adolescenţei mult mai intens. Ce canon să urmezi? De exemplu, să citeşti
acatistele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Îngerului păzitor.
Vârsta
adolescenţei este dificilă nu numai şi nu atât pentru părinţi, cât pentru copil
însuşi: el creşte activ, fapt pentru care se simte şi rău uneori; în organismul
său se produce o restructurare hormonală; el nu înţelege ce se întâmplă cu el,
devine susceptibil, vulnerabil; se întâmplă adesea să-i scadă dispoziţia şi
multe altele. El trece de la adolescenţă la viaţa de adult şi părinţii trebuie
să înţeleagă faptul că nu îi este uşor. Toate cuvintele noastre radicale: „te
urăsc”, „nu te iubesc”, „poţi să pleci” – pot răni copilul în mod dureros şi îl
pot conduce la sinucidere; la această vârstă omul încă nu preţuieşte viaţa, nu
are teamă. Iar duhul răzvrătirii – este încercarea de auto sancţionare.
Adolescentul încă nu înţelege cum să-şi modeleze caracterul, cum să crească
corect şi face aceste lucruri prin acţiuni neadecvate şi prin înfruntarea adulţilor:
el vrea să fie de sine stătător, dar încă nu ştie cum să realizeze acest lucru.
Certând adolescentul, făcându-i observaţie, noi nu facem altceva decât să-l
întărâtăm împotriva sinelui său. În această perioadă lui nu îi este uşor şi el
are nevoie nu de morală, ci de compătimire şi înţelegere. Puterea şi
autoritatea părintească pot fi folosite în această perioadă numai atunci când
sănătatea şi sufletul copilului sunt puse în pericol.
- Să luăm
situaţia limită: adolescentul pleacă de acasă. De ce se întâmplă acest lucru?
- Se consideră
că, de obicei, fug de acasă copiii din familii nefericite. Nu totdeauna este
însă aşa: uneori părăsesc casa şi unii copii din familii fericite. De ce fug
copiii de acasă? De regulă din trei motive.
Primul motiv:
în familie a intervenit o situaţie dificilă; copilul simte insuficientă
dragoste şi atenție; se simte inutil - nimeni nu are nevoie de el. El fuge de
acasă, se alătură adesea unei companii oarecare în care, dimpotrivă, simte atenţie,
respect, îşi găseşte rostul.
Al doilea
motiv pentru care adolescentul pleacă de acasă este, dimpotrivă, excesul de
atenţie din partea adulţilor. El fuge pentru că nu mai suportă grija exagerată
din partea părinţilor, că în familie este lipsit de libertate; el este educat
tot timpul; la fiecare pas este corectat, i se face observaţie şi, în general,
este lipsit de orice iniţiativă. El este pur şi simplu „sufocat” şi pleacă în
căutarea libertăţii şi independenţei.
Şi, în sfârşit,
al treilea motiv: adolescentul pleacă din cea mai obişnuită, aparent fericită
familie (este adevărat că acest lucru se întâmplă rar). El pleacă din setea de
aventură tinerească, din dorinţa de a afla lumea şi în căutarea independenţei.
O astfel de istorie este descrisă, de exemplu, în povestirea lui A. Cehov „Băieţii”.
Vă amintiţi că acolo băieţii fug de acasă şi visează să ajungă în America? De
regulă astfel de haimanale romantice nu sunt pregătite pentru călătorie; se
întorc destul de repede şi regretă foarte mult fapta lor. Sarcina părinţilor
este să satisfacă dorinţa copilului de a cunoaţte necunoscutul, de a călători
cât mai mult, de a afla lucruri noi. Părinţii trebuie să dea adolescentului mai
multă independenţă.
În toate cele
trei cazuri, plecarea copilului de acasă este o lecţie serioasă şi o avertizare
pentru părinţi: atitudinea lor faţă de adolescent este incorectă. Trebuie să
creem în casă acele condiţii în care copilul să se simtă bine şi interesat şi
să nu dorească să plece.
Pentru ca
adolescentul să nu caute mângâiere în altă parte, el trebuie să ştie că la
părinţi va găsi întotdeauna înţelegere, compătimire şi suport. Uneori fuga
adolescentului de acasă şi alte fapte sfidătoare, neadecvate, nu reprezintă
altceva decât un mod de a atrage atenţia părinţilor („de a bate până li se va
deschide”). Adolescentul doreşte, conştient sau inconştient, ca tata sau mama
să se abată, în sfârşit, de la problemele lor şi să-şi îndrepte atenţia către
el.
Trebuie să-i
creezi adolescentului un spaţiu liber, al lui, în care să se ocupe de treburile
sale şi să-şi primească prieteni cu care să comunice. Atunci nu va mai avea
dorinţa de a pleca de-acasă.
Dacă
adolescentul a plecat de acasă, şi noi ştim unde se află, trebuie să nu uităm:
dacă îl aducem cu forţa acasă, el se înrăieşte şi mai mult şi curând va fugi
din nou. Este necesar să stabilim contactul cu fugarul, să-l liniştim, să
vorbim cu el şi împreună să găsim soluţii. În unele cazuri nu este niciun păcat
să-ţi recunoşti greşelile şi să-i ceri iertare. Adesea părinţii aruncă fraze
negândite de tipul: „Dacă nu te întorci până la zece seara, poţi să nu mai vii acasă”,
„M-am săturat de tine, nu vreau să te mai văd” şi altele asemenea, iar apoi se
miră de ce copilul nu se mai întoarce acasă. Nu trebuie să uităm cât de
sensibili şi uşor de rănit sunt copiii la vârsta de trecere spre adolescenţă.
În orice caz,
adolescentul va dori să se întoarcă acasă numai atunci când va înţelege că
părinţii îl iubesc şi îl aşteaptă.
Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Nicoleta Macovei
Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu