 |
Foto: Vilia Lupu |
Îl văd cum îşi
înfige mâinile în pietrişul alb, ţipând de bucurie.
- Ia uite, mamă!
- Ce-ai să faci cu atâtea pietre? Lasă-le jos! Sunt şi murdare.. Bine..
doar câteva, mă răzgândesc după ce-i văd ochii trişti.
Copilul încearcă să ţină strâns în pumni cât mai multe pietricele murdare.
- Astea sunt cadouri, mama. Cadouri pentru toată lumea.
Şi primesc şi eu o piatră.
Le bagă apoi cu grijă în rucsăcel.
- Gata, îi zic, ajunge, doar pe astea le luăm!
Dar el mai fuge încă o dată spre mormanul cu pietriş şi mai alege una
singură.
- Doar asta, mamă. Nu vezi că e specială? E cadoul pentru Dumnezeu.
- Pentru Dumnezeu? Întreb eu mirată. Păi unde e Dumnezeu? Ce mi-o dai mie? Dă-i-o
Lui!
Şi mustăcesc aşteptând să văd ce va face de data asta.
Copilul strâmbă un pic din nas şi mustăceşte şi el. Ştie că trebuie să-L
găsească repede pe Dumnezeu, altfel piatra va rămâne în mormanul cu pietriş. Începe
să-şi rotească privirea în toate direcţiile. Ochii i se luminează când îl vede
pe bărbatul abătut care se apropie de noi. Îmi face un semn cu capul şi-mi
arăta omul ce merge privind în pământ. Mă prefac că nu înţeleg ce vrea să
spună.
- Ce vrei să spui?
- El e.
- Cine e el?
- Dumnezeu.
Şi începe să se gudure pe lângă mine, bucuros că a găsit o soluţie ca să
păstreze piatră.
Îl privesc cu atenţie pe bărbatul care trece pe lângă noi. Pare un om
nefericit. Hainele sunt vechi şi ponosite, faţa e prăfuită şi adâncită în
gânduri fără ieşire. Nu merge pe aceeaşi stradă pe care mergem noi, pare mai
degrabă că înaintează cu greu printr-un deşert. Este un om singur.
Uit de pietre.
- Da, ai dreptate, îi spun copilului care aştepta să vadă reacţia mea.
Copilul începe însă să fie nedumerit. Se mai uită încă o dată spre bărbatul
ce se ducea în drumul lui, aşteptând o explicaţie.
- În fiecare om este Dumnezeu, îi spun. Uite, şi în tine este. Şi-mi
îndrept degetul arătător spre inimioara lui. Dumnezeu este aici, în inimioara
ta. Aici este căsuţa Lui. În inima fiecărui om.
Copilul nu mai mustăceşte. A mai auzit cuvintele astea dar parcă acum le
pricepe altfel.
Mai mergem tăcuţi câţiva paşi. Deodată se opreşte şi mă întreabă, strigând:
- Înseamnă că Dumnezeul meu este mai mic decât Dumnezeul tău?
Rămân nemişcată. Îl privesc şi încerc să înţeleg mai bine ce vrea să spună.
- A, dar o să cresc şi atunci o să crească şi El cu mine, se lămureşte
copilul singur.
Maşinile vuiesc pe lângă noi.. Mă gândesc la piatră, la cadoul pentru
Dumnezeu. Deodată încep să-mi simt inimă tot mai grea. Parcă aş fi adunat
înăuntrul meu un morman cu pietriş. Zâmbesc amar. Unde să le arunc?
Dă-Mi-le Mie!
0 comments:
Trimiteți un comentariu