Prea preocupată pentru greutatea mea / Fii independent (2)

Cercul infernal anorexie – bulimie devenise viaţa tinerei Marie. Cum se ajunge aici? Cum se scapă de aici? 

(Interviu realizat de atoi2voir.com)

AT2V: Marie, de când ai acordat o atenţie deosebită alimentaţiei tale?

Marie: În jurul vârstei de 19 ani, când eram la facultate. Fiind în preajma bacalaureatului mâncam mai puţin din cauza stresului. Apoi foloseam mâncarea ca un „şantaj pentru părinţii mei”. Remarcasem că atunci când nu mai mâncam, erau mult mai atenţi cu mine şi îmi permiteau mai multe lucruri (ieşiri...). Din momentul admiterii la facultate am fost depăşită de responsabilităţi; am început să intru în panică, să mă tem pentru examene, astfel am început să mănânc mai puţin. În plus, aceasta rămânea în continuare un mijloc de a atrage atenţia părinţilor mei (încă locuiam la ei). Mai ales cea a tatălui meu: era mai interesat de mine, îmi arăta mai des sentimentele sale atunci când vedea starea mea cauzată de alimentaţia redusă.

AT2V: Odată cu căderea ta, afirmi că mâncând mai puţin căutai de fapt afecţiunea sa în momentele tale de nesiguranţă?

Marie: Da, tatăl meu nu este o persoană insensibilă, dar îşi arată greu sentimentele.

AT2V: Şi înainte de facultate, nu ai avut probleme cu hrana?

Marie: Nu. Bineînţeles, ca orice tânără, ţineam mici diete pentru că mă vedeam puţin mai dezvoltată, dar asta era tot. În timp ce la facultate nu mai mâncam, pentru că aveam crize de angoasă. Aveam inflamaţii în gât, nu puteam respira, plângeam toată noaptea...

AT2V: Şi asta a durat mult timp?

Marie: Un an. Şi într-o zi lucrurile s-au inversat: am devenit bulimică, adică mâncam mai mult decât ar fi trebuit. Şi asta a însemnat coborârea în iad.

AT2V: Cum aşa?

Marie: În timpul anorexiei mele, am slăbit mult (17 kg). Eram obosită, dar ajungeam totuşi la cursuri. Stresul şi crizele mele de angoasă erau cele care mă împiedicau, nu greutatea mea. În timp ce, atunci când am devenit bulimică, hrana a devenit obsesia mea. Mi-am golit contul din bancă pentru a-mi cumpăra mâncare. Mâncam în cantităţi de necrezut alimente dulci, sărate...nu mai conta. Aveam o senzaţie de gol în stomac pe care trebuia să îl umplu fără încetare. Mâncam, după aceea mă forţam să vărs, la facultate sau acasă.

AT2V: Îţi era frică să nu te îngraşi?

Marie: Da. Şi apoi mă simţeam rău. Mâncam mai mult decât un băiat care făcea mişcare şi permanent aceasta mă făcea să mă simt rău. Ajunsesem să vărs de 6-7 ori pe zi. Programul meu era acesta: mâncam-vărsam; mâncam-vărsam...Din start am întâmpinat dificultăţi în a merge la cursuri. Forţându-mă să vărs, scuipam sânge, având traheea toată inflamată din cauza degetelor cu care mă obligam să vărs... Era o adevărată oroare. Voiam într-adevăr să mor, nu mai vedeam altă ieşire.

AT2V: Părinţii tăi nu şi-au dat seama de asta?

Marie: Nu. Poate părea bizar asta, dar în realitate nu sunt mulţi părinţi care îşi dau seama că fiica lor este bulimică. Mai întâi, sunt puţini acei părinţi care sunt la curent că bulimia există şi că este o boală. Acesta a fost şi cazul alor mei.

AT2V: Dar prietenele tale, colegii tai?...

Marie: Deloc. De fapt, oamenii nu înţeleg. Când eram anorexică, aveam parte de vorbe precum: „Mănâncă, nici nu se pune problema să fii bolnavă!”. În faţa unei boli precum cancerul sau altceva, ştim că există o cauză externă, iar atunci oamenii empatizează. Dar pentru anorexie sau bulimie îţi spun că este din vina ta, că nu trebuie decât să te opreşti. Nu este concepută ca o boală. Dar de fapt, când eşti anorexică, cei din jur te privesc altfel: rudele mele appropiate manifestau un interes crescând faţă de mine, mai multă delicateţe şi atenţie. Toate aceastea te fac să te simţi bine. Oamenii te privesc, ceea ce nu făceau înainte. Însă aceasta nu rezolvă deloc lucrurile: nu te face decât să te încurajeze pe drumul slăbirii.

AT2V: De unde această senzaţie de „gol”, de nesatisfăcut? Ai vreo idee?

Marie: Acum realizez că era vorba de lipsa de dragoste. Îmi era foame de dragoste de fapt. Dar atunci nu eram conştientă de asta. Şi răspundeam fizic la ceea ce simţeam. Îmi cheltuiam toţi banii din bursă pe mâncare. Eram conştientă că nu îmi este bine, că eram deprimată (medicul meu mi-a prescris antidepresive pentru mult timp). Însă eu nu-mi cunoşteam cauza răului interior şi astfel medicamentul nu avea efect.

AT2V: Aşadar, antidepresivele nu te-au ajutat?

Marie: Nu, deoarece de fapt răul meu era de o altă natură. Când eram anorexică, aveam întotdeauna o mică voce în cap care îmi spunea: „Tu ai văzut ce mănânci, este prea mult, nu ţi-e ruşine?”; „Mâncarea asta are sos, nu trebuie să o consumi, de asemenea şi salata!”... apoi când am devenit bulimică, mica voce îmi spunea: „ Vei deveni enorm de mare, du-te să verşi acum, imediat!”.

AT2V: Nu aveai întrebări existenţiale?

Marie: Nu neapărat. Credeam că viaţa mea era în regulă aşa. Părinţii mei mi-au dat o educaţie bună, nu eram nefericită... Aveam doar această obsesie legată de greutate şi de alimentaţie...

AT2V: Ai încercat să consulţi un psiholog sau un psihiatru care să-ţi vină în ajutor?

Marie: Da, de mai multe ori, însă pentru mine nu a funcţionat niciodată asta. Mi s-a propus chiar să merg într-o clinică specializată, explicându-mi-se consecinţele grave ale anorexiei/bulimiei asupra sănătăţii mele: imposibilitatea de a avea copii dacă absenţa menstruaţiei se prelungea foarte mult timp, căderea dinţilor... mi s-a spus că ar trebui să întrerup legăturile cu familia mea, pentru că de fapt condiţile familiale stau la baza bolii mele. Eu am refuzat. Ar fi însemnat să merg într-o închisoare. Şi eu nu voiam asta.

AT2V: Dar atunci cum ai făcut să depăşeşti această perioadă?

Marie: Într-o zi, într-o librărie creştină, am văzut un anunţ al unei conferinţe pe tema tulburărilor comportamentului alimentar. Şi m-am dus. A fost extraordinar. Conferenţiara, directoare a unei clinici specializate, trecuse ea însăşi prin aceasta, ceea ce din start m-a făcut să mă simt înţeleasă. La acestă conferinţă am întâlnit un medic nutriţionist cu care am stabilit o legătură imediat şi care a început să mă supravegheze. În sfârşit, am făcut cunoştinţă cu o tânără foarte simpatică, creştină, care m-a invitat în grupul său de prieteni. Eram acceptată din toate părţile... toate aceastea au făcut ca pentru prima dată, să întrevăd o soluţie pentru problema mea!

Prin urmare, m-am dus la biserica noii mele prietene. Trebuie să recunosc că primele dăţi mi se păreau ciudaţi toţi aceşti oameni care erau bucuroşi; exista un grup de muzică duminica, oameni care vorbeam de Dumnezeu deschis... eram credincioasă, dar nu am trăit niciodată asta...însă în grupul acela de tineri, m-am simţit bine: erau simpatici; îşi împătăşeau problemele cu scopul de a se susţine reciproc. Nu mă cunoşteau, dar m-au acceptat şi s-au rugat ca să mă vindec de bulimie.

În tot acest timp, am început să mă văd cu medicul nutriţionist, ea m-a învăţat să mănânc iarăşi şi m-a ajutat să am adevărate repere privind greutatea mea. Mi-a vândut un pont: când văd o tânără frumoasă pe stradă, să merg să o întreb mărimea şi greutatea. M-a surprins să descopăr că femeile pe care le consideram slabe, elegante, erau atât de „grăsuţe”. De fapt, ele erau „normale”, eu eram cea care gândea greşit: niciodată nu mă consideram suficient de slabă. Făcând aceasta, am învăţat să mă văd aşa cum sunt. Medicul a ştiut de asemenea să le explice părinţilor mei ceea ce trebuie să facă pentru a mă încuraja. Am trecut de la 7 crize de bulimie pe zi la 3, apoi la niciuna în timpul unei luni.

AT2V: S-a petrecut atât de repede?

Marie: Nu-mi pot explica. Am văzut în asta pronia lui Dumnezeu. Nu mai simţeam golul în mine şi nici acea voce tiranică, care mă domina. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi umplut golul meu interior prin prezenţa Sa reală, prin dragostea Sa. Am fost de asemenea supravegheată de o consilieră de relaţii, creştină (aceasta seamănă cu un sprijin psihologic interactiv). Şi aceasta m-a ajutat să-mi înving boala. Deoarece am avut pe cineva în faţa mea care m-a ajutat să înţeleg ceea ce se petrece cu mine şi care mi-a dat răspunsuri concrete. Această persoană mi-a întâlnit şi părinţii, ajutându-l pe tatăl meu să-şi manifeste afecţiunea faţă de mine.

AT2V: Atunci, asta este totul ? Acum eşti complet vindecată?

Marie: Atenţie, sunt vindecată, dar este destul de dificil. Când vorbim despre un fost alcoolic, înlăturăm alcoolul şi tentaţia odată cu el. Când eşti bulimică, trebuie să mănânci, să vezi mâncarea, să-ţi pregăteşti masa în fiecare zi. Tocmai din această cauză este foarte dificil, pentru că trebuie să continui să mănânci corect. De exemplu, când eram însărcinată (m-am căsătorit cu un tânăr din biserică) a fost foarte greu pentru că a trebuit să învăţ iarăşi să trăiesc cu o nouă imagine a mea, cu o o nouă reflecţie în oglindă. În timpul sarcinii m-am îngrăşat cu 14 kg, ceea ce pentru mine a fost catastrofic. Din fericire, am avut alături oameni care m-au susţinut, m-au înţeles, m-au sprijinit în ceea ce priveşte noua imagine: soţul meu, părinţii mei, prietenii mei creştini. Contează enorm când cineva îţi spune: „ esti frumoasă!”.

AT2V: Ai vreun sfat pentru cititoarele noastre, pentru ca ele să evite să cadă în capcana anorexiei sau bulimiei?

Marie: Mai multe lucruri: mai întâi, să ştie şi să îşi spună că valoarea lor nu constă în aparenţa fizică, nici în greutate, cu toate că societatea actuală ne sugerează opusul. Apoi, dacă vor să ţină regimuri de vară, să facă asta supravegheate de un nutriţionist, de un dietetician,  în niciun caz, singure. Altfel, vor cădea sigur sub dominaţia greutăţii lor. Şi, în sfârşit, să se întoarcă spre Dumnezeu. El este viu, Îşi doreşte să fie prezent în vieţile noastre şi poate face minuni dacă noi I le încredinţăm!

AT2V: Mulţumesc, Marie!

                                                                         Sursă: atoi2voir                                         Traducere: Vicki Ciobanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com