APOSTOLUL
Fraţilor,
îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu
milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii cu alţii şi iertând unii altora, dacă are
cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa
să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care
este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi,
ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi
mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie.
Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în
inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări
duhovniceşti.
EVANGHELIA
LUCA 18, 18-27
În vremea aceea un
om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Învăţătorule bune,
ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Iisus i-a zis: pentru ce Mă
numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Ştii poruncile:
să nu faci desfrănare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă;
cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el I-a răspuns: toate acestea le-am
păzit din tinereţile mele. Auzind acestea, Iisus i-a zis: încă una îţi mai
lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în
ceruri; apoi vino şi urmează Mie. Dar el, auzind acestea, s-a întristat, căci
era foarte bogat. Văzându-l că s-a întristat, Iisus a zis: cât de greu vor
intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru
cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia
lui Dumnezeu. Iar cei care au auzit acestea, au zis: atunci cine poate să se
mântuiască? Iar Dânsul a răspuns: cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu
putinţă la Dumnezeu.
† Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor: De la păzirea poruncilor la desăvârșire
Dreptmăritori
creştini,
Evanghelia propusă
spre meditaţie astăzi este cea a Dregătorului bogat, potrivit Sfântului
Evanghelist Luca, sau a Tânărului bogat, potrivit textului paralel de la Sfântul Evanghelist
Matei (19,16-26). Un bogat, aşadar, vine la Mântuitorul Hristos
şi-I pune o întrebare lăudabilă, o întrebare care ar trebui să ne preocupe
permanent şi pe noi: „ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Numai că, bogatul
acesta, deşi pune o întrebare bună, dovedeşte totuşi o dublă ignoranţă prin
felul în care o formulează, ceea ce şi duce la amplificarea şi complicarea
dialogului cu Hristos. Care este această dublă ignoranţă?
Întâia necunoaştere
a bogatului constă în faptul că acesta nu ştia cu Cine vorbeşte! L-a numit pe
Domnul „Învăţătorule bun“, dar îl considera un învăţător de lege oarecare. De
aceea, Mântuitorul l-a întrebat: „De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun,
decât unul Dumnezeu“, iar acela nu a ripostat, să fi zis: „Dar, Doamne, eu asta
am vrut să spun, că eşti Dumnezeu şi de aceea Te întreb…” Nu ştia, aşadar, cu
Cine vorbeşte.
De ce mai este
ignorant bogatul? Pentru felul în care cere „să moştenească viaţa de veci!” Aşa
se exprimă el în textul de astăzi de la Sfântul Luca. Cum
întreabă tânărul în textul de la Sfântul Evanghelist Matei? „Ce bine să fac, ca să
am viata de veci?” Vedeţi? Acela cere „să aibă” viața de veci, iar cel de
astăzi „să o moştenească“. I-a corectat, însă, Hristos, şi pe unul şi pe celălalt.
Ce le-a răspuns El? De vrei să intri “în viaţă — nu dacă vrei „s-o ai“, şi nici
dacă vrei s-o moşteneşti” —, păzeşte poruncile. Vedeţi cum tânărul gândea ca un
bogat? A pus problema exact în felul în care gândesc bogaţii. A venit la Hristos conştient de
multele sale bogăţii, cerând „să moştenească” şi „să aibă” viaţa de veci.
Hristos însă a făcut distincţie şi a arătat că una este „să moşteneşti” ori „să
ai“, şi alta „să intri în viaţa de veci“. De ce? Pentru că una este calea
poruncilor, şi alta calea desăvârşirii, chiar dacă ambele duc în împărăţia lui
Dumnezeu.
În viaţa de
dincolo, vor fi unii care se vor mântui aşa, “cu mila şi cu îndurările şi cu
iubirea de oameni” ale Domnului, şi prea puţini „aleşi“, care vor ajunge
„moştenitori” şi chiar “judecători” ai celorlalţi: „au nu ştiţi că sfinţii vor
judeca lumea?“ (I Cor. 6, 2). Iar despre Sfinţii Apostoli spune că vor şedea şi
ei „pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel” [Mt. 19,28]. Iată, aşadar, două categorii de „cetăţeni” ai împărăţiei
Cerurilor: una, a celor mântuiţi, şi alta a celor desăvârşiţi, sau a sfinţilor.
Ei bine, văzând
Hristos confuzia din mintea bogatului, i-a răspuns, afirmând mai întâi un
Creştinism pe măsura priceperii lui şi a celor mai mulţi dintre noi. Ce a spus
Domnul că trebuie să facă pentru ca să intre în viaţa de veci? „Să nu
săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb,
cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Un Creştinism, vasăzică, simplu, comod,
confortabil şi la îndemâna oricui, pentru că aduce de faţă numai poruncile
prohibitive din Lege, şi anume doar pe acelea ce se referă strict la relaţia cu
semenii. De aceea i s-a şi părut extrem de simplu bogatului, care a şi
replicat: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“. Atunci, aceasta îţi
mai lipseşte, a adăugat Hristos: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor…
şi vino de urmează Mie“. Ce a făcut atunci bogatul? I-a întors spatele şi a
plecat…
Iubiţi credincioşi,
Ar fi fost foarte
comod Creştinismul care doar ne-ar fi oprit să săvârşim adulter, să ucidem, să
furăm, să mărturisim strâmb ori să ne necinstim părinţii! Ar fi fost, însă,
doar un „Creştinism uman” sau „umanist” şi o „religie prohibitivă“… Hristos
însă a promovat un „Creştinism pozitiv“, cerând de la noi şi angajament,
devotament şi chiar jertfă, fapt ce nemulţumeşte pe foarte mulţi care,
dezamăgiţi, repetă până astăzi gestul tânărului bogat, pun capul în jos şi
pleacă „neputincioşi”. Ne-ar fi convenit, poate, un Creştinism în care să fie suficient
„să nu ucizi, să nu furi, să nu faci desfrânare, să nu depui mărturie
mincinoasă etc“. Dar, oare, Creştinismul aceasta este? O religie al lui „ce să
nu facem“? Este un Creştinism prohibitiv? Dacă ar fi aşa, creştin ar fi tot cel
ce nu săvârşeşte răul! Nu, însă! Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia, chiar
cu riscul de a-i întoarce şi noi spatele, că adevăratul Creştinism înseamnă
mult mai mult decât atât…
Spun aceasta,
pentru că se întâmplă şi astăzi să vină credincioşi la spovedanie şi să înceapă
tot în felul bogatului: „Ştiţi, părinte, n-am făcut mare lucru… n-am furat,
n-am dat în cap la nimeni, n-am făcut desfrânare şi… cam atât!“. Şi atunci îi
întrebăm; „Frate dragă, ai auzit de milostenie? Ai auzit de compasiune? De
iertare? De slujirea celor aflaţi în nevoi? De iubirea aproapelui şi a lui
Dumnezeu, căci Creştinismul înseamnă şi toate acestea”! Adevăratul Creştinism
nu este doar fugă de păcat, ci este, deopotrivă, şi angajament cu toată fiinţa
noastră în cultivarea virtuţilor. Este iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui,
chiar dacă acesta din urmă ne-ar fi vrăjmaş. Şi atunci, sigur că, dintr-odată
Creştinismul nu mai pare atât de „convenabil”, „comod” şi la îndemâna oricui.
Este şi motivul pentru care mulţi se limitează doar la atitudinea bogatului de
astăzi — la Creştinismul
acela al lui „ce nu trebuie să facem” şi „ce nu e bine să facem“. În momentul
în care, însă, ni se spune că adevăratul Creştinism înseamnă şi post, şi
rugăciune, şi milostenie, şi curăţie trupească şi sufletească, şi iubire şi, în
scurte cuvinte, multă luptă cu noi înşine, dintr-odată îi întoarcem spatele,
sau ne mulţumim doar cu „Creştinismul” acela „rudimentar” şi, de fapt,
„insuficient”.
Fraţi creştini,
Bogatul din
evanghelia de astăzi a făcut, fără să-şi propună, un lucru deosebit de valoros:
L-a „provocat” pe Hristos să ridice ştacheta şi să vorbească despre
Creştinismul celor „desăvârşiţi” sau al celor „aleşi”. Adică despre cei care,
peste veacuri, nu s-au mulţumit doar cu păzirea poruncilor, ci au tins spre
desăvârşire, şi este cazul sfinţilor în general, dar şi al monahilor, care au
văzut întotdeauna în invitaţia lui Hristos „Vinde toate câte ai şi le împarte
săracilor, şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino de urmează Mie” chemarea la
votul desăvârşitei sărăcii. Ce a făcut acela? S-a întristat, pentru că avea
multe bogăţii, iar acest lucru L-a determinat pe Domnul să spună ucenicilor un
cuvânt teribil de greu, ce a căzut ca plumbul şi peste ei şi peste noi:
„Adevărat zic vouă
că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai
lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în
împărăţia cerurilor”.
Un cuvânt greu şi
absolut neconvenabil şi neconfortabil! Căci, acestui soi de devotament şi
angajament nu numai bogatul de astăzi i-a întors spatele, plecând acasă
întristat, ci şi foarte mulţi dintre noi.
Mulţi oameni întorc
şi astăzi spatele Creştinismului, ori preferă un Creştinism doar al primei faze.
Aceştia, poate, s-ar fi bucurat ca tânărul să nu-L fi provocat pe Hristos să
ridice ştacheta atât de sus şi să arate ce vasăzică adevăratul Creştinism! Le-ar fi convenit de minune, probabil, un
Creştinism prohibitiv şi care să privească doar relaţiile interumane! Hristos,
însă, arată că adevăratul Creştinism nu ne cere doar să fugim de rău, ci să şi
căutăm binele şi să-l săvârşim pe el cu toată fiinţa noastră. Mai mult decât
atât, Hristos arată bogatului din evanghelie că, dacă voieşte să fie desăvârşit,
trebuie să renunţe tocmai la ceea ce iubea el mai mult — avuţiile sale.
Ar putea părea
unora că Mântuitorul are ceva cu bogăţia!… Atenţie, însă, care este învăţătura
Lui cu privire la bogăţie şi sărăcie: nici bogăţia şi nici sărăcia nu pierd ori
mântuiesc prin ele însele. Veţi vedea bogaţi la care avuţia naşte îngâmfare,
mândrie, auto suficienţă, lăcomie, nemilostivire, împietrire, dar veţi vedea şi
oameni cărora bogăţia nu le-a luat minţile şi nu le-a afectat credinţa ori
dragostea faţă de Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de dreptul Avraam care, deşi era
cel mai bogat om de pe pământ, striga din mijlocul bogăţiei lui: „pulbere şi
cenuşă sunt eu“! (Fc. 18, 27] Şi a iubit pe Dumnezeu atât de mult, încât a fost
gata să-şi jertfească nu doar bogăţiile sale – ceea ce n-a făcut bogatul nostru
de astăzi — ci pe propriul fiu, Isaac (Fc. cap. 22). Un alt exemplu, tot din
Vechiul Testament, Dreptul Iov. Bogat, cu avuţii nenumărate, pierzându-le pe
toate acestea prin îngăduinţa Domnului, L-a iubit totuşi pe El mai mult decât
lucrurile cele pieritoare. Căci, deşi şi-a pierdut toată avuţia, a rămas,
totuşi, credincios lui Dumnezeu şi răbdător în suferinţă (vezi cartea Iov). Un
altul, Iosif din Arimatea: sfetnic ales, bogat, dar mare admirator al
Mântuitorului Hristos, I-a dăruit Domnului propriul său mormânt ca să fie
îngropat în el (Mt. 27, 57-60). Şi mai sunt şi multe alte exemple de oameni
pentru care bogăţia nu a fost numaidecât pierzare. Hristos nici nu a afirmat că
este cu neputinţă bogatului să intre în împărăţia Cerurilor, ci a spus doar
că-i va fi foarte, foarte greu să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semenul său mai
mult decât avuţiile sale…
Atenţie că nici
sărăcia nu este virtute, dacă nu este dublată de „sărăcia cu duhul“! Sărăcia
poate şi ea împietri, înrăi şi neferici, ducând la hoţie, la dorinţă de câştig
urât, la invidie faţă de cei care au mai mult, ori la veşnică nemulţumire cu
propria stare, lucruri care nu vor zidi niciodată duhovniceşte. Altundeva
trebuie căutat înţelesul cu care Dumnezeu ne previne că bogăţia este
periculoasă — şi anume că ne leagă inima de ea, ne răpeşte libertatea,
făcându-ne robi ai ei. Or, Hristos nu-Şi doreşte în Împărăţia Sa robi. Aţi
văzut cum bogatul a cerut “să moştenească” Împărăţia Cerurilor, adică să fie
stăpân peste ea? Dar cum ar fi putut fi stăpân el, de vreme ce s-a arătat
neputincios de a stăpâni peste sine şi a fost robit de propria avuţie, căci,
având de ales între Hristos şi avere, a preferat-o pe aceasta din urmă? Nu i-a
convenit acest soi de Creştinism care cere totul! Şi, de ce oare cere totul? Ei
bine, cere totul pentru că numai atunci poţi iubi „pe Domnul Dumnezeul tău cu
toată inima ta, cu totul cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată
vârtutea ta” (Lc. 10, 27), când eşti gata să renunţi la toate pentru Dumnezeu.
A vrut desăvârşire bogatul: iată calea desăvârşirii!
Dragii mei,
Evanghelia de
astăzi ne arată tuturor că există un Creştinism simplu, comod, confortabil şi
la îndemâna oricui, dar care abia dacă ne va mântui… Ce a cerut bogatul, însă?
Abia aflat în pragul mântuirii, a dorit şi a râvnit la desăvârşire! De aceea
i-a arătat Hristos că, dacă vrea să fie desăvârşit, atunci nu se mai poate
mulţumi doar cu păzirea poruncilor, şi încă a celor mai simple… Evanghelia de
astăzi nu aşteaptă de la noi, aşadar, doar să fugim de păcat, ci să ne şi
agonisim virtuţile. Adică ne cere să arătăm angajament: să postim, să facem
milostenie, să ne rugăm, să slujim lui Dumnezeu şi semenilor, să iubim pe
Dumnezeu şi pe aproapele, căci acestea „cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt.
22,40).
A iubi pe Dumnezeu
şi pe aproapele cu toată fiinţa noastră ne obligă să fim gata a renunţa la
orice ne-ar putea împiedica de a alerga în urma Lui, iar bogatului de astăzi
tocmai avuţiile îi stăteau în cale. De aceea pericopa evanghelică ne îndeamnă
să iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice ne-ar tenta ori ne-ar putea distrage
de la iubirea şi comuniunea cu El, dacă vrem să putem dialoga cu El cu
adevărat. Să nu fim tânărul care şi-a plecat privirea şi n-a mai putut răspunde
nimic lui Hristos; n-a mai putut rămâne în comuniune, n-a mai putut fi capabil
să ţintească spre desăvârşire. S-a mulţumit cu poruncile prohibitive. S-a
limitat doar la a nu săvârşi răul şi, pentru aceasta, s-a arătat incapabil să
mai săvârşească binele. Iată ce ne cere pericopa de astăzi!
Nu este suficient,
aşadar, un Creştinism definit doar prin fuga de păcat, ci este necesar un stil
de viaţă creştin, un angajament şi devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele prin iubire până la jertfă, căci abia acestea vor face din noi oameni
capabili să putem intra în „dialog” şi să rămânem în comuniune deplină cu
Hristos, fără a-I întoarce spatele pentru că a dus Creştinismul mai departe de
respingerea păcatului, la virtute şi luptă pentru desăvârşire. Evanghelia de
astăzi ne cere, prin urmare, angajament creştin, luptă, jertfă, dragoste faţă
de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cu tot ce presupun acestea.
Să cerem, deci,
Domnului să ne dăruiască această iubire, capabilă să ne facă să renunţăm la
orice pentru El. Să-L punem, adică, pe El în centrul preocupărilor şi al vieţii
noastre, iar nu celelalte lucruri — necesare şi acelea până la un punct — însă
nu în aşa măsură încât să-I ia locul. Să-L iubim pe Dumnezeu, să-L slujim cu
toată fiinţa noastră şi El ne va dărui moştenirea Împărăţiei de veci, Amin.
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor,
Predici la Duminicile
de peste an, Slatina, 2011)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu