(Interviu cu dl
Mihail Neamţu realizat de Tudorel Rusu, 25 septembrie 2013, ziarul Lumina)
Domnule Mihail
Neamţu, ultima dumneavoastră apariţie editorială, care a ieşit de sub tipar la Editura „Lumea credinţei“
în acest an, poartă titlul „Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii,
împăcări“. Pornind de la acest ultim volum semnat de dumneavoastră, ne puteţi
spune ce loc ocupă dialogul, contradicţiile şi împăcările în raportul
credinţă-raţiune?
Credinţa şi
raţiunea sunt pentru mine două expresii ale unor realităţi istorice; tradiţia este o realitate care susţine
credinţa, modernitatea este o altă realitate care susţine raţiunea. Există, de
asemenea, un plonjon în mister, în realitatea tainei creaţiei lui Dumnezeu, şi
există şi un decupaj foarte fin şi foarte rece, pe care, uneori, gândirea
noastră discursiv-ştiinţifică îl poate realiza, de pildă, prin ştiinţe ca
biologia, fizica etc. Noi putem aborda realitatea în foarte multe feluri:
într-un mod poetic, într-un mod teologic, într-un mod doxologic, analitic sau
metafizic. Dar toate aceste abordări depind foarte mult de modul în care noi
vrem să trăim. În ceea ce mă priveşte, am vrut să trăiesc cu ambele dimensiuni
în viaţă; n-am vrut niciodată să renunţ la darul credinţei pe care l-am
moştenit în familie, de la bunici şi părinţi, nici la darul raţiunii, cu
condiţia ca această raţiune să nu fie una seacă şi sterilă, care nu răspunde la
neliniştile inimii şi la întrebările fundamentale cum ar fi „Ce este iubirea?“,
„Ce este suferinţa?“, „Ce este moartea?“ etc. Mă tem că la aceste întrebări,
raţiunea lipsită de Dumnezeu şi într-un fel autonomă în raport cu Revelaţia nu
ştie să răspundă. Şi atunci am încercat să le pun în dialog. Ca să răspund la
întrebarea dumneavoastră, cred că dialogul este esenţial, contradicţiile sunt
inevitabile, iar împăcările sunt binevenite, dacă raţiunea şi credinţa stau în orizontul
cunoaşterii lui Dumnezeu.
Care este calea cea
mai solidă şi mai sigură de a ajunge la Dumnezeu : calea credinţei sau calea raţiunii?
Aici depinde foarte
mult de construcţia fiecărui om. Există persoane care sunt înzestrate cu o
capacitate extraordinară de a gândi fenomene şi procese, de a analiza şi de a
sintetiza, de a opera deducţii şi inducţii logice, de a crea silogisme şi, până
la urmă, de a descoperi realităţi noi despre natura înconjurătoare, despre
creaţie. Aceşti oameni, mai ales cei cu o instrucţie adecvată, vor folosi până
la capătul vieţii raţiunea, dar ei adesea se întorc la credinţă, aşa cum a
făcut-o, de pildă, Blaise Pascal. Există şi alţi oameni, în schimb, care,
constrânşi de împrejurările vieţii, n-au fost expuşi întrebărilor pe de o parte
foarte presante, pe de cealaltă parte roditoare ale gândirii critice ale
raţiunii. Oamenii simpli, căci despre ei este vorba, pot adesea, şi poate fac
foarte bine alegând această cale, să rămână doar la credinţă. Nu este necesar
întotdeauna să dezvolţi un întreg sistem, un întreg aparat analitic sau
intelectual ca să îţi explici lumea din jur. Poţi trăi viaţa ca pe o poezie, ca
pe o parabolă plină de bogăţie şi sensuri. Prin urmare, credinţa este cu
siguranţă cea prin care te mântuieşti, dar nu fără fapte, şi raţiunea are
nevoie în orice caz de credinţă, pentru a fi desăvârşită.
Printre sintagmele
pseudo-creştine ce sunt vehiculate cu multă convingere de cei care pretind că
au citit Biblia, un loc de frunte îl ocupă „Crede şi nu cerceta“. Ce ne puteţi
spune despre această afirmaţie?
Nu cred că există
măcar vreo referinţă patristică care să impună această viziune oarbă, să crezi
fără să cercetezi. Aş spune că există chiar o legitimitate în naraţiunea
biblică despre Apostolul Toma, care încurajează curiozitatea, anume citatul
„Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul
meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi
crede“. Abia apoi după acest episod vine şi mărturisirea lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“, însoţită de o
mică mustrare din partea Mântuitorului prin cuvintele: „Fericiţi cei ce nu au
văzut şi au crezut!“. În nici un caz nu mi se pare că a nu cerceta este o
atitudine corectă. Ce să nu cercetezi, Scripturile? Aceasta este împotriva
poruncii Mântuitorului, care ne spune „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în
ele aveţi viaţă veşnică“ sau „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea
lui Dumnezeu“.
Schimbând puţin
registrul, cum credeţi că ar trebui Biserica să se implice în societatea
actuală?
Avem foarte multe
cazuri în care e nevoie de implicarea fermă a Bisericii, chiar în aceste zile,
când se discută foarte intens despre felul în care definim sau nu definim
familia. Va fi oare pentru români întotdeauna clar că nu poţi să te gândeşti la
familie fără să invoci relaţia, uniunea, între bărbat şi femeie, cu deschidere
spre naşterea de prunci? Va fi oare evident pentru noi că o relaţie să spunem
întâmplătoare între un bărbat şi o femeie, un concubinaj, care astăzi este
recunoscut de lege, nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu angajamentul foarte
serios în faţa semenilor, a Bisericii şi a statului pe care şi-l iau doi miri?
Sper că da. Trăim într-o lume care este afectată de boli şi maladii spirituale
care duc spre abandonul copiilor, spre divorţ, şi cred că în aceste cazuri
Biserica ar trebui să intervină mai ferm. Există nevoia unei pastoraţii în
Biserica noastră, pe care mulţi preoţi şi-au asumat-o deja, dar nu trebuie
uitată, pe lângă slujirea liturgică, pastorală şi filantropică, şi nevoia unui
discurs profetic. Când spun acest lucru, mă refer la faptul că mi-aş dori să
văd în spaţiul ortodox preoţi şi episcopi având curajul de a interpela
tendinţele seculariste ale vremii, de a discuta cu premieri, cu parlamentari,
cu oameni de decizie, cu jurişti, despre problemele care afectează grav
sistemul de valori al societăţii noastre. Cred că uneori e loc de mustrare, aşa
cum uneori e loc de mângâiere, şi cred că mustrarea nu trebuie să fie una
personală, ci una făcută în duhul trezviei, care să îi trezească pe oameni din
beţia gloatei care l-a ales pe Baraba în locul Mântuitorului, beţie pe care de
multe ori o incită şi o cultivă mass-media iresponsabilă, şi, cu ajutorul
Bisericii şi al păstorilor ei, aş vrea să văd o mai mare aplecare spre un
discurs al responsabilităţii, oriunde avem nevoie de decizii importante.
România trece printr-o profundă criză economică, care are, evident, rădăcini
spirituale, despre care s-ar putea vorbi şi în termeni teologici. În rugăciunea
„Tatăl nostru“ se spune explicit „Şi ne iartă nouă datoriile noastre, aşa cum
iertăm şi noi datornicilor noştri“, în limba greacă . Avem clar în acest caz o
referinţă la problema datoriilor, iar faptul că statul român, prin miliardele
de datorii, îi împovărează pe actualii şi viitorii locuitori, pe copiii acestei
ţări, este şi o problemă a Bisericii. Mi-aş dori ca Biserica noastră să-şi
asume cu un plus de curaj un ton profetic, care să avertizeze şi să mustre
practica dublului discurs, a minciunii şi a fraudei morale.
„Un preot este un
ziditor de punţi“
Cum arată preotul
ideal, în viziunea dumneavoastră?
Cele mai mari
păcate sunt cele pe care le ai, şi preotul ideal e duhovnicul tău, care mângâie
şi tămăduieşte sufletul tău mai bine decât toţi ceilalţi. Nu cred însă că
există o definiţie ideală a preotului. Există atâtea nevoi în sufletul omenesc,
încât niciodată un singur om nu le va putea satisface. De aceea, noi avem
sobornicitate în Biserică, de aceea avem şi sobor de preoţi la multe slujbe,
pentru că vedem în ei diversitatea harurilor, de care vorbeşte Sfântul Apostol
Pavel. Nu toţi sunt dascăli, nu toţi sunt apostoli, nu toţi sunt vindecători,
ci fiecare are un dar anume. Un preot, în viziunea mea, ar trebui să fie în
primul rând părinte, un om cu inimă largă, care poate să asculte, care suferă
cu tine şi se bucură cu tine deopotrivă, un om incapabil de gelozie sau de
rivalitate în raport cu proprii săi fii duhovniceşti, un om care are intuiţia
neliniştilor tale înainte ca tu chiar să le poţi rosti, un om care te pomeneşte
la slujbele pe care le săvârşeşte, un om care te mustră atunci când eşti mândru
şi te îmbărbătează atunci când eşti slab, un om care se îngrijeşte nu numai de
el şi de familia lui, ci mai ales de întreaga lui parohie, un om care are curaj
şi care strânge la masa lui persoane învrăjbite, căutând să le împace. Un preot
este un ziditor de punţi şi prima punte este cea care s-a rupt adesea în inima
noastră, cea dintre noi şi Dumnezeu. Când preotul facilitează acest contact
dintre noi şi Dumnezeu, cred că el se cuvine a fi socotit ideal.
Am ajuns şi la
ultima întrebare, una mai personală. Din proprie experienţă, ce credeţi: este
dificil sau riscant pentru un intelectual sau o persoană publică de la noi
să-şi asume şi să vorbească despre credinţa sa?
Ce vă pot spune din
experienţa mea este că e riscant să vorbeşti despre un ţăran Gheorghe sau un
ţăran Ion, care aveau pământ, grapă, cal şi plug, şi care au mai avut pe
deasupra şi o credinţă. Când vorbeşti despre ţăranul Gheorghe şi ţăranul Ion
că-şi sărută icoanele, căci aşa spune poemul lui Radu Gyr, sigur că rişti să
fii condamnat şi etichetat. Însă, eu nu cred în etichete, pentru că etichetele
se pun pe borcane, nu pe oameni. Oamenii sunt vii şi sunt făpturi tainice, sunt
un permanent mister care se poate actualiza fie după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, fie dimpotrivă, în tărâmul neascultării. Cred că există un risc
pentru intelectualul creştin de a fi uneori etichetat, de a fi uneori
marginalizat, după cum există şi un risc al ipocriziei. De aceea trebuie să
avem o măsură în toate şi să vorbim atunci când şi trăim, iar atunci când nu
trăim să vorbim pentru a redescoperi dorul de cele sfinte. Cred că e important
să fii fidel, să fii autentic, să fii tu însuţi, în dozele pe care ţi le
recomandă conştiinţa, bunul-simţ, credinţa, duhovnicul şi până la urmă tradiţia
Bisericii, care a spus că există în ideea de măsură un imperativ care nu
anulează deloc nici căldura inimii, nici entuziasmul. Trebuie să fim măsuraţi,
şi, ca să cităm un dicton clasic, „să spunem nimic prea mult“.
Sursă: ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu