de Matt Walsh
S-a întâmplat de
două ori într-o săptămână şi erau amândouă femei. Oricine ar trebui să aibă mai
mult bun simţ decât atât, iar femeile, în special femeile, ar trebui să ştie
mai bine.
Săptămâna trecută
eram la farmacie şi o doamnă prietenoasă m-a abordat.
„Matt! Ce fac cei
mici?”
„Sunt foarte bine!
O duc grozav, mulţumesc de întrebare.”
„Mă bucur să aud
asta. Dar soţia ta? Nu s-a întors la muncă?”
„Ei bine, ea
munceşte din greu acasă; are grijă de copii. Însă nu se va reîntoarce în câmpul
muncii, dacă asta vrei să spui.”
„O, ce distractiv!
Trebuie să fie grozav!”
„Distractiv? Este
mult de muncă. Plin de satisfacţii, da. Distractiv? Nu întotdeauna.”
Această replică nu
a fost de genul „ia de-aici”. A fost doar obraznică în substrat şi binevoitoare
în mod subversiv.
Următorul incident
a avut loc astăzi la cafenea. A început într-o manieră similară; un schimb
amical de vorbe despre cum decurg lucrurile legat de copiii. Conversaţia a
deraiat rapid atunci când femeia mi-a trântit asta în faţă:
„Aşadar, soţia ta
stă acasă definitiv?”
„Definitiv? Ei
bine, da, în viitorul apropiat se va ocupa cu creşterea copiilor în regim
full-time.”
„Mda, al meu are
acum 14 ani. Însă eu am avut şi o carieră în tot acest timp. Nu pot să-mi
imaginez cum e să fii o mamă casnică. Nu cred că mi-aş găsi locul. [Chicoteşte]
Ce face toată ziua?”
„Păi, cam de toate.
Ce faci tu toată ziua?”
„…Eu? Ha! LUCREZ!”
„Soţia mea nu
încetează să lucreze niciodată. În tot acest timp, iată-ne pe noi, amândoi, la
cafenea, în mijlocul zilei. Sunt sigur că soţiei mele i-ar face plăcere să aibă
timp să stea şi să bea o cafea. E plăcut să ai pauză, nu?”
Conversaţia s-a
încheiat mai puţin amiabil decât a început.
Eu nu am nicio
intenţie să vorbesc de rău femeile ce muncesc în afară căminului. Înţeleg
faptul că multe dintre ele sunt nevoite să o facă, deoarece sunt mame singure,
sau pentru că un singur venit nu este suficient pentru a satisface nevoile
financiare ale familiei lor. Sau acestea aleg să lucreze pentru că asta este
ceea ce vor să facă. Foarte bine. Mai înţeleg şi faptul că majoritatea femeilor
cu o profesie nu sunt grosolane, infatuate şi înfumurate, precum cele pe care
le-am întâlnit recent.
Dar nu vreau să
cânt Kumbaya chiar acum. Vreau să trag un şut societăţii noastre materialiste
şi înapoiate la fluierul piciorului şi să spun, „REVINO-ŢI ODATĂ, SOCIETATE!”
Acest dialog nu ar
trebui să fie necesar. Nu ar trebui să explic de ce este o nebunie ca oricine –
în special alte femei – să manifeste un astfel de dispreţ şi de ostilitate cu
privire la mamele „casnice”. Suntem într-adevăr atât de superficiali? Suntem
chiar atât de confuzi? Chiar suntem prima cultură din istoria omenirii care nu
reuşeşte să înţeleagă onoarea şi seriozitatea de a fi mama? Păgânii divinizau
Maternitatea şi au transformat-o într-o zeiţă. Noi am urmat cealaltă direcţie;
o tratăm ca pe o boală sau un obstacol.
Oamenii care se
cufundă în totalitate în muncă obositoare, ingrată, şi foarte importantă de a
creşte copii, ar trebui puşi pe un piedestal. Ar trebui să îi cinstim şi să îi
admirăm precum îi admiram pe oamenii de ştiinţă sau pe eroii de război. Aceste
femei fac ceva frumos şi complicat şi dificil şi înspăimântător şi dureros şi
plin de bucurie şi esenţial. Oricum ai lua-o, ele FAC ceva, iar civilizaţia
noastră SE BAZEAZĂ pe faptul ca ele să o facă
bine. Cine mai poate spune asta? Ce alt loc de muncă comportă astfel de
consecinţe?
Este adevărat – a
fi mama nu este o „slujbă.” O slujbă este ceea ce faci într-o anumită parte a
zilei, apoi te opreşti. Primeşti o indemnizaţie. Ai parte de sindicate, de
avantaje şi de camere de repaos. Am avut multe locuri de muncă; nu este nimic
spectaculos sau mistic. Nu prea înţeleg de ce ridicăm în slăvi „forţa de
muncă”. De unde primim această inspiraţie? Manifestul comunist? A avea o slujbă
este necesar pentru unii – este şi pentru mine – însă asta nu reprezintă o
uşurare sau o împuternicire. Oricare ar fi slujba ta – eşti dispensabil. Eşti
un număr. Eşti un calcul. Eşti un servitor. Poţi fi înlocuit şi în cele din
urmă vei fi înlocuit. Sunt prea dur? Nu, sunt cineva care are o slujbă. Sunt
realist.
Dacă mama ta ar
renunţa la rolul ei ca şi mama, vieţi întregi ar fi întoarse cu susul în jos;
societatea ar suferi grozav. Efectele acelei tragedii ar fi resimţite timp de
mai multe generaţii. Dacă şi-ar da demisia din slujba ei ca şi analist de
calculator, ar fi înlocuită în patru zile şi nimănui nu i-ar păsa. Acelaşi
lucru este valabil pentru mine şi pentru tine. Avem libertate şi putere acasă,
nu la birou. Dar suntem ca nişte zombii, aşa că nu observăm asta.
Da, soţia mea este
DOAR o mamă. DOAR. Ea DOAR aduce mai multe vieţi în univers, şi DOAR formează,
modelează şi creşte acele vieţi. Ea DOAR gestionează, direcţionează şi menţine
modul de funcţionare a gospodăriei, în timp ce are grijă de nişte copii care
DOAR se bazează pe ea pentru orice. Ea DOAR îi învaţa pe gemenii noştri cum să
devină fiinţe umane, şi, pe măsură ce cresc, ea DOAR îi va instrui cu privire
la orice, de la etică, la maniere, la citit, la igienă, etc. Ea este DOAR
temelia mea spirituală şi piatra de fundament a familiei noastre. Ea reprezintă
DOAR totul pentru toată lumea. Iar societatea s-ar deşira DOAR dacă ea, şi
toate mamele, ar eşua în oricare dintre sarcinile pe care le-am evidenţiat.
Da, ea este doar o
mamă. Ceea ce este ca şi cum te-ai uita la soare şi ai zice: „Hei, este doar
soarele.”
Bineînţeles, nu
toate femeile pot fi acasă tot timpul. Una este să conştientizezi asta; este cu
totul altceva să o portretizezi ca pe un ideal. Să defineşti idealul, este să
pretinzi că copiii ar trebui, în mod IDEAL, să petreacă mai PUŢIN timp în jurul
mamei. Este o nebunie. O nebunie curată. Nu este ceva ideal şi nu este ceva neutru. Cu cât o mama are
ocazia să petreacă mai mult timp crescându-şi copiii, cu atât mai bine. Cu atât
mai bine pentru ei, pentru binele sufletelor lor, pentru binele comunităţii,
pentru binele omenirii. Punct.
În cele din urmă,
probabil este adevărat că mamele ce stau acasă au nişte timpi morţi. Dar şi
oamenii ce lucrează în afara casei au nişte timpi morţi. De fapt, există foarte
multe locuri de muncă ce constau în timpi morţi, în primul rând, cu puţine
zvâcniri de activitate înjositoare presărate pe alocuri. În orice caz, nu caut
să intru în polemici cu privire la cine este mai „ocupat”. Se pare că ne valorăm
timpul atât de puţin încât găsim că suntem valoroşi în funcţie de cât de puţin
avem. Cu alte cuvinte, am ajuns să idolatrizăm ideea de „a fi ocupat”, şi să o
confundăm cu aceea de a fi „important.” Poţi fi ocupat dar neimportant, la fel
cum poţi fi important, dar nu ocupat. Nu ştiu cine este cel mai ocupat şi nu
îmi pasă. Nu contează. Cred că este corect să afirmăm că niciunul dintre noi nu
este atât de ocupat pe cât ne credem; şi indiferent de cât de ocupaţi suntem de
fapt, este mai mult decât trebuie să fim.
Percepem greşit o
mulţime de lucruri în cultura noastră. Însă, atunci când tragem linie, şi
civilizaţia noastră se transformă în cenuşă, ceea ce vom regreta cel mai mult
este modul în care ne-am tratat mamele şi copiii.
Sursă: The Matt Walsh blog
Traducere: Andreea Dancu
0 comments:
Trimiteți un comentariu