Unde-s nebunii? de Demostene Andronescu

 

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pământul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nțelepciunii.

 

Tăcuta-i gloata de-nțelepți ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rânduiala firii,

Cu un plăvan în jug trudeşte insul.

 

Scâncesc cuminții-n chingile durerii

Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,

Lângă neveste mor de bătrâneţe,

Necutezând să tragă spada vrerii.

 

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;

S-a-mpotmolit istoria şi plânge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

 

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne

Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nțelepciunii să-l dărâme.

 

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

 

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tânjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

 

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pamîntu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

 

Sursă: Poezie creștină