Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte
spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor. Părinţii trebuie să se
dăruiască iubirii lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinţi prin
blândeţe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al
bunei rânduieli, o nouă însufleţire, înflăcărare şi iubire pentru copii. Iar
bucuria ce le va veni şi sfinţenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra
copiilor. De obicei, pentru purtarea rea a copiilor greşesc părinţii. Nu-i
mântuiesc nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea. Dacă părinţii nu se sfinţesc,
dacă nu luptă, fac mari greşeli şi transmit răul pe care îl au înlăuntrul lor.
Dacă părinţii nu trăiesc o viaţă sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi
chinuieşte pe părinţi prin împotrivirile copiilor. Iubirea, unirea într-un
suflet, buna înţelegere dintre părinţi este tot ceea ce trebuie pentru copii.
Mare pază şi ocrotire.
Purtările copiilor sunt legate
nemijlocit de starea părinţilor. Când copiii sunt răniţi de faptul că părinţii
se poartă rău unul cu altul, îşi pierd puterile şi pornirea de a lucra spre a
spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduieşte să se
prăbuşească clipă de clipă. Să vă dau şi două exemple.
Au venit două fete la mine, iar una
dintre ele avea nişte trăiri foarte urâte, şi m-au întrebat de unde izvorăsc.
Le-am zis:
- Sunt de acasă, de la părinţii
voştri. Şi, „privind” pe una dintre ele, zic:
- Tu de la mama le-ai moştenit.
- Şi totuşi, părinţii noştri sunt
oameni atât de desăvârşiţi. Sunt creştini, se spovedesc, se împărtăşesc, am
trăit, cum se spune, înlăuntrul religiei. Fără numai… dacă greşeşte religia, a
răspuns ea.
Le zic:
- Nu cred nimic din ce-mi ziceţi. Eu
un singur lucru văd, că părinţii voştri nu trăiesc bucuria lui Hristos.
Legat de aceasta, cealaltă a zis:
- Ascultă, Maria, zice bine părintele,
are dreptate. Părinţii noştri merg la duhovnic, la spovedanie, la împărtăşanie,
da… Dar am avut noi vreodată pace în casă? Tata se ceartă mereu cu mama.
Totdeauna ba unul nu mânca, ba celălalt nu voia să meargă undeva împreună. Are
dreptate, deci, părintele.
- Cum îl cheamă pe tata? întreb.
Mi-a spus. Cum o cheamă pe mama? Mi-a spus. Ei, zic, înlăuntrul tău nu eşti
deloc bine cu mama.
Ascultaţi-mă acum. În clipa în care
îmi ziceau numele, îl vedeam pe tata, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi
ziceau numele mamei, o vedeam pe mama şi vedeam cum privea fiica pe mama ei.
Într-o altă zi, m-au vizitat o
mama cu fiica ei. Era strâmtorată. Plângea în hohote. Se simţea foarte
nenorocită.
- Ce ai? o întreb.
- Sunt deznădăjduită cu fata mea cea
mare, care şi-a izgonit soţul de acasă şi ne-a spus multe minciuni.
- Ce minciuni? îi zic.
- L-a izgonit de mult timp de
acasă pe soţul ei şi nu ne-a spus nimic. O întrebam la telefon: „Ce face
Stelios?”.„Bine, ne răspundea, tocmai s-a dus să-şi ia un ziar”. De fiecare dată
găsea un motiv, aşa încât să nu bănuim nimic. Asta a ţinut doi ani. Ne-a ascuns
că-l izgonise. Am aflat chiar de la el, întâlnindu-l din întâmplare în urmă cu
câteva zile.
Îi zic, deci:
- Tu greşeşti. Tu şi bărbatul tău.
Dar mai mult tu.
- Eu! Eu, care i-am iubit atât de
mult pe copiii mei, care nu ieşeam din bucătărie, care nu aveam viaţă personală,
care i-am călăuzit către Dumnezeu şi către Biserică şi i-am povăţuit spre
bine!? Cum greşesc eu?
Am întrebat-o pe fată, care era de
faţă:
- Tu ce zici?
- Da, mamă, are dreptate părintele,
noi niciodată, dar niciodată, n-am mâncat pâine „dulce” din pricina certurilor
pe care le-ai avut o viaţă întreagă cu tata.
- Vezi că am dreptate? Voi greşiţi,
voi îi răniţi pe copii. Ei nu greşesc, ci pătimesc de pe urma voastră.
Se naşte în sufletul copiilor o
anumită stare din pricina părinţilor lor, stare care lasă urme înlăuntrul lor
pentru întreaga viaţă. Purtarea lor în viaţă, legătura cu ceilalţi atârnă
nemijlocit de trăirile pe care le poartă din anii copilăriei. Se măresc, se
formează, dar în adâncime nu se schimbă. Asta se vede şi în cele mai mici
manifestări ale vieţii. De pildă, te apucă lăcomia şi vrei să mănânci. Ai luat,
ai mâncat, vezi altceva, vrei şi din aceea, vrei şi din cealaltă. Simţi că ţi-e
foame, ca şi când n-ai fi mâncat, te ia un leşin, un tremur. Ţi-e teamă c-o să
slăbeşti. Este ceva psihologic, are o explicaţie. Poate, să spunem, că nu l-ai
cunoscut pe tata, sau pe mama, că eşti înfometat şi sărac şi neputincios. Iar
aceasta se răsfrânge din plan duhovnicesc ca o neputinţă a trupului.
În familie se află o mare parte a
răspunderii pentru starea duhovnicească a omului. Pentru ca să scape copiii de
feluritele probleme lăuntrice, nu sunt de-ajuns sfaturile, constrângerile,
logica şi ameninţările. Mai degrabă înrăutăţesc lucrurile. Îndreptarea vine
prin sfinţirea părinţilor. Deveniţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici o
problemă cu copiii voştri. Sfinţenia părinţilor îi scapă pe copii de probleme.
Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i
înfricoşează,nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfinţenie şi
rugăciune. Părinţilor, rugaţi-vă în tăcere, cu mâinile ridicate către Hristos,
şi îmbrăţişaţi-i în taină pe copiii voştri. Şi, când fac neorânduieli, să luaţi
ceva măsuri pedagogice, dar să nu-i forţaţi. În principal să vă rugaţi.
De multe ori, părinţii, şi mai ales
mama, îl rănesc pe copil pentru neorânduiala pe care a făcut-o, şi îl
ceartă peste măsură. Atunci acesta se răneşte. Chiar şi dacă nu-l cerţi în
afară, dar îl cerţi înlăuntrul tău, şi te răzvrăteşti şi îl priveşti sălbatic,
copilul îşi dă seama. Socoteşte că mama nu-l iubeşte. O întreabă pe mama:
- Mamă, mă iubeşti?
- Da, copilul meu.
Dar el nu este convins. S-a rănit.
Mama îl iubeşte, apoi vrea să-l mângâie, dar el nu primeşte mângâierea, o
socoteşte făţărnicie, căci a fost rănit.
0 comments:
Trimiteți un comentariu