Diana cu vanilie, cea curajoasă, a plecat la Domnul

Diana Sorescu Sursă foto: Max-media

Pe 6 Noiembrie a plecat la cele veșnice Diana Sorescu – o tânără cu o rară deschidere sufletească și, cu un și mai rar curaj.

Într-o societate în care negarea unor adevăruri fundamentale este o condiție aproape obligatorie pentru succes, Diana a avut puterea să vorbească despre ele, să le mărturisească din toată inima.

Dumnezeu să o primească în lăcaşurile cereşti şi să dea rod seminţelor bune pe care prin ea le-a presărat în lume!

Mai jos sunt două dintre postările de pe blogul ei:

It's a mad world.

Mi-e milă de copiii noştri. Ai tăi, ai voştri, ai mei nenăscuţi încă. Mi-e milă pentru că vor creşte într-o lume turbată, o lume alterată şi periculoasă, plină de oameni prefăcuţi, obraznici, fără scrupule. Ei vor fi obligaţi întâi să înveţe să supravieţuiască, ca apoi să-şi permită luxul să trăiască.

Vor creşte în timpurile astea tulburi, când poleiala şi sclipiciul ascund mizeria, când oamenii întind mâna nu ca să te ajute, ci ca să te lovească. O să audă că munca cinstită e pentru proşti şi şcoala pentru fraieri, că şmecher e doar ala care face bani grămadă, indiferent prin ce mijloace. O să li se inducă ideea că sexul e permis oricând şi cu oricine, şi că trupul e de vânzare. Vor avea modele de carton şi vor tânji după viaţa luxoasă prezentată la televizor, fără să ştie că, în spatele ecranului, se află o lume mizerabilă, unde diamantele sunt de fapt cristale de plastic. O să crească cu impresia că moda e o religie şi o să se închine la Gucci. Îşi vor pierde inocenţa mult prea devreme printre rujuri şi farduri şi vor cunoaşte ura şi invidia de mici.

Copiii ce se vor naşte o să meargă la grădiniţă cu un băieţel care nu are mama. Are doi taţi. Şi cu o fetiţă născută de o femeie care nu e chiar mama ei, e o doamnă care şi-a împrumutat uterul pe bani grei, pentru că cea din a cărui ovul e zămislită nu avea chef de vergeturi şi glezne cât tancul. Copilul tău o să aibă, în liceu, o colegă de bancă superbă, de care o să se îndrăgostească. Ca mai apoi să afle că fata frumoasă nu e fată, e băiat, adică e fată dar a fost băiat, deci acum e fată pe bune, cu acte în regulă şi organe genitale la fel.

Nu judec. Doar constat. Şi viitorul nu sună bine deloc. Nu mai există rânduială, nu mai există respect, nu mai există normalitate, există doar un haos periculos căruia îi spunem sofisticat „evoluţie”. Sub cuvinte frumoase ca „toleranţă”, „egalitate”„acceptare” ascundem vicii şi boli, păcate, orori şi orgii.

Şi ne mai întrebăm de ce femeile din ziua de azi se chinuie aşa mult să rămână însărcinate. Poate pentru că micuţii pur şi simplu nu mai vor să se nască în lumea asta.

Şi ţie ţi-e frică? Să nu-ţi mai fie!

Am încercat să stau departe de subiectele virale din ultima vreme. Sunt tragice, odioase, abominabile, dureroase. Blogul asta nu-i pentru aşa ceva, nu vreau. Aici e lounge-ul unde aerul are gust de vanilie, unde venim să ne descreţim frunţile şi creierii, să râdem şi să ne emoţionăm frumos.

Dar acum vreau şi trebuie să spun câteva cuvinte. Este înfiorător să-ţi fie frică să mergi pe stradă. Să stai cu spaima-n sân că poate-un maidanez sau, mai rău, un psihopat o să-ţi urmărească paşii şi o să-ţi facă rău. În plină stradă. În miezul zilei. Într-o zonă bună. În 2013.

În ce lume trăim, Doamne? Când ne-am transformat cu toţii în nişte bestii însetate de cruzime? Când parcurile au devenit teren de curmat vieţi de copil şi suflete de femeie? Când ne-am pierdut umanitatea şi am ajuns să trecem indiferenţi pe lângă suferinţele altora? Când am uitat că mâinile ni Le-ai dat nu doar ca să cerem cu ele, ci şi ca să oferim ajutor? Când a început joaca macabră de-a vânătorul şi vânatul? Când ne-am vândut sufletele şi am ajuns aceste creaturi demne de dispreţ?

E normal să-ţi fie teamă că vine frigul la munte şi tu ai plecat fără haine groase în valiză. E normal să te temi că vei pierde avionul, că rămâi fără bilete la Hurts, că nu ia Steaua campionatul sau că ţi s-a terminat fondul de ten şi mâine ai super meeting. Şi diversiuni pe aceeaşi temă. Dar atât. Atât.

Nu există soluţii prea multe pentru situaţiile groaznice de mai sus. Pe politicieni, autorităţi, poliţie, cursurile de karate din copilărie sau spray-ul cu piper nu ne putem baza. Există doar speranţa ca oamenii să redevină oameni. Să îşi aducă aminte cum e să îţi pese. Cum e să fii erou. Cum e să îţi ajuţi semenii la nevoie, cum e să îţi aduni câinii de pe drumuri şi să le oferi condiţii decente de trai.

Şi ne putem baza oricând pe Dumnezeu, iar armă să ne fie rugăciunea. Puteţi să-mi spuneţi babă coclită, nu mă supăr, însă dacă vă ascultaţi inima o să vă daţi seama că este tot ce putem face.

Să ne lumineze Dumnezeu sufletele, să ne păzească de rele şi să ne ajute să ne reamintim să fim oameni.

Sursă: Blog - Diana cu vanilie