În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciți, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată.
Acum mă gândesc să fac lucrul cutare, îl termin şi
abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul, fără să
îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe
deodată, o ia razna – şi numai ce se gândeşte la ele, ca îl şi apucă
schizofrenia.
A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme
psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema
moştenirii etc. „Despre ce moştenire vorbeşti?“,
i-am spus. „Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire,
după care mergi în armată şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă“. M-a
ascultat, sărmanul şi și-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
Părinte
şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru
care nu poţi să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe
părți şi oboseşti. Asta îţi pricinuiește şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de
suflet şi îţi dai osteneala. Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la
tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea
să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa.
După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic
nu scotea la capăt.
O parte din lemn
se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să
reuşească nimic. Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un
lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine
şi îi trag după ei şi pe alții. Pe cât se poate, să facă omul numai un
lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită şi
după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri
duhovnicești va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos? (…)
Părinte,
oare nu e mai bine ca un lucru să fie făcut mai pe îndelete, ca să ne putem
câştiga liniştea?
Da, fiindcă când lucrează cineva în linişte, îşi
păstrează pacea şi îşi sfinţește întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că
în momentul în care lucrăm ceva prea repede dobândim o nervozitate, iar lucrarea care se
face cu nervozitate nu e sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe
într-o continuă nelinişte. Aceasta e o stare diavolească.
Lucrul de mână care
se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeste şi pe cei care îl
folosesc – şi așa are sens când mirenii cer lucru de mână de la monahi
ca binecuvântare; în timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite
această stare diavolească şi celorlalţi.
Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristică
oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit
tulburare şi prin lucrul lor de mână. Mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face,
până şi lemnul! Înfricoşat
lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva stării în care se află când o
face.
Dacă este nervos şi se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea
binecuvântare; iar de cântă, de spune rugăciunea, se sfinţeste şi lucrul lui.
Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc. Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă
veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Când cineva are mintea la Dumnezeu i
se sfinţeste lucrul său, rucodelia sa.
Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi
rugăciunea, mă rog şi în acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul
meu nu e să fac cutii repede, ca să fac multe şi totodată să fiu
neliniştit. Asta e o stare demonică. Nu pentru asta am venit în mănăstire: am
venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem.
Aceasta e pricina pentru care uneori te simţi ca o
funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că în momentul în care alergi să-ţi
pui în rânduială treburile, uiţi să-l iei şi pe Hristos. În schimb, dacă
porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea,
bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să vă sfinţiti şi tu şi lucrul tău. Ştii
cum binecuvântează atunci Dumnezeu şi câte bunătăți şi binecuvântări trimite?
Părinte,
când lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu
putinţă să spui rugăciunea în aşa fel încât lucrarea pe care o faci să se
sfinţească?
Când lucrarea e intelectuală, dacă mintea ta este la
Dumnezeu lucrarea se sfinţește, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu,
deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva e într-o stare duhovnicească, se
ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă noimele cu mintea, ci se luminează
şi le află prin luminare dumnezeiască.
Dar
când nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?
Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de
la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât poţi, cu noimele dumnezeieşti şi să
lucrezi cu evlavie. Să faci la fiecare oră sau din două în două câteva minute de întrerupere, în care să spui rugăciunea.
Mai
ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi
cuvinte, să citeşti comentarii…
Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la
traduceri este nevoinţa cu gânduri curate, care îl fac pe om vas al harului.
Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din luminarea dumnezeiască, nu din minte, din
dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim
pe ceea ce e mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul
al doilea, adică pe omenesc.
Părinte,
grija depărtează întotdeauna de Dumnezeu?
Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se
joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este
alături şi-l mângâie; dar dacă-şi întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama.
Aşa şi când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu
dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în
griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate
praf.
Aşa te oboseşti şi
trupeşte şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea, Îi dai lui
Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care
a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea
lui Cain, cu nelinişte, şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, care va
fi alături de tine. Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre,
lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu
lasă nimic pentru Hristos.
Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi
etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te neliniştesti, căci te-ai
îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de
Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor. De multe ori, din păcate, o satisfacţie
lumească înşeală chiar şi pe monah când face o lucrare. Omul este zidit
să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se
nevoieşte ca să se facă din om înger.
De aceea, lucrarea
lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca
să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din
roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca
acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.
Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele
Tihon spunea: ‘Faraon dădea multă muncă şi mâncare multă israeliţilor, ca să
uite de Dumnezeu‘. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni prin
materie, în multe lucruri. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu
(Ieşire 1, 13-14), şi astfel să nu poată – sau mai bine zis, să nu vrea – să
pună în valoare libertatea ce li se dă, ca să-şi sfinţească sufletul…
(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste
pentru omul contemporan“)
Sursa: Război într-un cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu