O scrisoare a Părintelui Arsenie Papacioc păstrată în Arhivele Securității și dezbaterile pentru viață

Detaliu din grădină, Mănăstirea Agapia

Fotograf: Eduard Despinoiu 

Mai jos este o scrisoare a Părintelui Arsenie Papacioc despre viața monahală, despre scopul ei şi modul în care acesta poate fi atins. Textul nu este neobişnuit față de alte texte despre viața monahală. Ce este neobişnuit este faptul că el a fost cules dintr-o scrisoare interceptată şi păstrată în Arhivele Securității.

Scrisoare a fost publicată de către Adrian Nicolae Petcu, în articolul „Epistolar monahal în vremuri de prigoană: Duhovnicul Arsenie Papacioc către o maică de la Agapia” din ziarul Lumina, pe care îl redăm în continuare. Reacţia ofiţerilor de Securitate faţă de viaţa monahală seamănă izbitor de mult cu reacţia celor care neagă dreptul la viaţă al copilului nenăscut.

Se întâmplă adeseori să fim întrebaţi despre motivele pentru care susţinem dreptul la viaţă al copilului nenăscut şi să ni se ceară foarte multe informaţii, argumente şi dovezi ştiinţifice. Dar la finalul discuției unii oamenii rămân tot în punctul iniţial, acela în care nu au ochi să vadă un lucru evident: faptul că un copil este viu indiferent de stadiul de dezvoltare şi că orice intervenţie asupra lui conduce la curmarea unei vieţi omeneşti.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu viaţa monahală pe timpul comunismului: mulţi monahi români au fost închişi şi persecutaţi, fiind acuzaţi de lucruri care n-aveau legătură cu viaţa duhovnicească pe care o duceau sau cu ceea ce ei vorbeau sau scriau. Au fost ani grei, de durere, de lacrimi şi de jertfă, ani întregi de persecuţii şi anchete, în care ofiţerii de Securitate nu aveau ochi să vadă ceea ce era evident: există o viaţa monahală, cu toate rânduielile ei, cu cărţile de învăţătură în care sunt scrise scopurile acestei vieți şi cum pot fi ele atinse. Pentru ei monahii nu erau monahi, ci duşmanii. Oricâte explicații au dat monahii că scopul vieții monahale este dobândirea Împărăției Cerurilor, unii ofițeri de Securitate nu au vrut să accepte niciodată aşa ceva.

Dacă efortul de a înțelege chemarea monahală este, într-adevăr, dificil de făcut, pentru un om care nu crede în Dumnezeu, faptul că un copil aflat în burta mamei sale este viu ar trebui să fie mai uşor.

Oare cât va mai dura până când românii îşi vor deschide ochii? Oare cele 21 de milioane de prunci avortaţi nu sunt un preţ prea mare pentru indiferenţa noastră care acceptă că adevărul este al celor orbi?

*

Încă de la ieşirea din închisoare, ca urmare a condamnării pentru participarea în activitatea Grupului "Rugul Aprins", părintele Arsenie Papacioc a fost urmărit permanent de Securitate. Responsabili din Securitate erau ferm convinşi că părintele Arsenie se călugărise ca urmare a unui ordin dat de lideri legionari după 1945, marotă vehiculată chiar până astăzi de adversari ai Ortodoxiei româneşti. Părintele a fost urmărit pe vremea când era paroh la Filea de jos, judeţul Cluj (din iulie 1965), în eparhia mult-rugătorului episcop clujean Teofil Herineanu. Cu sprijinul patriarhului Justinian a revenit în lumea monahală, mai întâi la Mănăstirea prahoveană Cheia, apoi, din ianuarie 1972, la Căldăruşani.

Deoarece permanent era căutat de pelerini, situaţie care deranja pe responsabilii "de la Culte", în septembrie 1972, patriarhul Justinian a găsit, ca o soluţie temporară, numirea părintelui Arsenie ca duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Eparhia Râmnicului. Peste tot, părintele Arsenie era atent urmărit informativ de către Securitate, la Căldăruşani numindu-l "Bărbosul", iar pe când vieţuia la "Dintr-un Lemn" dându-i pseudonimul de "Izolatul". De asemenea, i-a fost interceptată corespondenţa. Multe dintre scrisorile trimise de părintele Arsenie sunt exemple de simţire autentică monahicească, de experienţă mistică şi mai ales de o puternică capacitate de înţelegere şi vindecare a problemelor duhovniceşti.

În rândurile de faţă redăm dintr-o scrisoare trimisă în decembrie 1973 unei maici de la Agapia şi interceptată de Securitate:

"Scumpă măicuţă Emiliana, o, câtă bucurie ai făcut la înalta bunătate a lui Dumnezeu şi prin aceasta şi mie că nu-ţi descurajezi viaţa! Ce mireasmă liniştitoare vine dinspre inima smerită săraca! Ce luptă frumoasă şi deschisă duci numai şi numai să trăiască Hristos întreg în tine! Cum trebuie să te conving că Dumnezeu te iubeşte şi te poartă numai cu drag, acum, pe umerii lui! Ce bine ai făcut că ai strigat, că ai ţipat tainic şi atunci şi după aceea, mereu! "Nu vreau, nu mai vreau Doamne să Te supăr!" Iată măicuţă scumpă, aceasta este Bunavestire din scriptura inimii tale! Înainte cu drag, înainte cu nădejde, dar mai ales înainte cu o smerită smerenie!

Am simţit că te va ajuta bunul Dumnezeu şi vei pune începuturi mari şi hotărâte, umblând frumos prin locurile Domnului Iisus Hristos pe pământ. Te-am iubit ca un părinte mereu. Nu puteam să cred că vei fi cândva altfel, adică împotriva fericirii tale cu îngerii şi mai ales cu Maica Domnului. Dacă ne vom întâlni, le vom pune pe toate în ordine. Ce va fi ars, vom arde şi ce va fi frumos, vom face să fie mai frumos. Iară dacă crezi că toate, toate pot fi arse de altcineva, s-o faci fără amânare. Să rămâi într-o mare bucurie şi nu cumva inima sfinţiei tale, cândva, să uite şi să nu poftească, în casa ta, pe scumpa Maica Domnului.

Orice frumuseţe se poate împlini de noi, oamenii, pe pământ, scumpă măicuţă. Orice gând rău, oricât ar fi de nărăvaş, poate fi respins şi ars cu dorul de Ierusalim. Să începi serios să te împarţi tuturor care vor înviere că, dacă inima bate în pieptul nostru, nu înseamnă că nu-i şi pentru altcineva inimă.

Ţi-am scris repede, grăbit de dragostea de a nu amâna bucuria ce mi-ai făcut-o şi pe care o anticipam. Cu o mare nădejde aş vrea să fie ultimul meu cuvânt: rămâi binecuvântată. Îţi mulţumesc sincer, mult pentru tămâie, de care eu am mare ne-voie de evlavie, ca preot, pentru Altar şi Icoane".