Gânduri după serbarea a 20 de ani de la canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare
Arhim. Melchisedec Velnic - Stareţul Mănăstirii Putna
După canonizarea din 1992 aţi fost ales şi numit stareţ al mănăstirii şi aţi putut simţi şi mai bine modul cum se raportează românii la Sfântul Ştefan. Aţi simţit că s-a schimbat ceva odată cu canonizarea oficială?
Înainte de 1992 accentul cădea mai mult pe ziua de pomenire a Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, pe 27 decembrie, ocrotitorul Sfântului Voievod Ştefan. În fiecare an, înainte de 1992, în a treia zi de Crăciun se făcea parastas şi se ţineau cuvântări la mormântul Sfântului Voievod. Din 1992 centrul de greutate s-a mutat pe 2 iulie, ziua trecerii la cele veşnice şi ziua de prăznuire ca sfânt. Şi de la an la an văd că poporul nu îl percepe numai ca pe un sfânt oarecare sau ca pe un domnitor important, ci îl percepe ca pe un mărturisitor al credinţei. Spun aceasta pentru că văd că vin la mormântul Sfântului Ştefan an de an tot mai mulţi români din ţară şi români şi ortodocşi din străinătate, ca odinioară primii creştini la mormintele martirilor.
În niciun an nu am trimis invitaţii clericilor ori altcuiva pentru a participa la sărbătoarea din 2 iulie, ci doar ierarhilor. Cu toate acestea, în acest an, de exemplu, în zi de luni, au fost mii de credincioşi, iar slujitori la Sfântul Altar au fost nu mai puţin de 106, dintre care patru ierarhi. Au liturghisit împreună clerici din ţara noastră, din Basarabia, din Italia, din Anglia, din nordul Bucovinei. Au venit un număr foarte mare de preoţi români, dar şi ucraineni, monahi şi monahii din nordul Bucovinei, căci ei simt sfinţenia voievodului.
Când vezi un creştin, când vezi un ierarh, un demnitar că îngenunchează în faţa mormântului Sfântului Voievod Ştefan aceasta arată că acest popor, că cei care îngenunchează au nevoie de puterea şi de ajutorul Sfântului Voievod Ştefan. Sunt conştienţi că Ştefan a avut o putere deosebită, că în el, că prin el s-a împlinit o lucrare a lui Dumnezeu, şi că, într-adevăr, „a fost gândul lui Dumnezeu cu Ştefan”, cum se spune într-o cronică, adică a fost o lucrare deosebită cu acest om hărăzit, chemat şi aşezat de Dumnezeu la locul necesar pentru acele vremuri. Iar el a răspuns chemării şi s-a dovedit pe deplin a fi cu adevărat omul lui Dumnezeu, cu toate greşelile, cu toate păcatele sale, cele care au fost, nu cele pe care încearcă unii să i le pună în cârcă.
– Cum vă explicaţi această polarizare, pe de o parte români care atât de mult îl cinstesc, îl simt ca părinte, îl iubesc, îl văd pe Sfântul Ştefan ca sfânt, în timp ce alţii, din contră, îl văd nici măcar ca pe un personaj major al istoriei noastre, darămite ca pe un mare sfânt?
Fiecare îl judecă după a sa putere, după a sa pricepere şi ale sale simţuri şi simţăminte. Fiecare îl percepe după ceea ce are înlăuntrul lui.
Cei care iubesc valorile, adevărul, frumosul, binele şi virtuţile, aceia le găsesc pe toate acestea în Sfântul Ştefan. Dar cei care sunt stăpâniţi de anumite patimi se agaţă de patimi şi se opresc la cele ale omului. Ştefan a fost şi el supus greşelii, ca om de rând, dar a lăsat greşeala şi păcatul în spate, le-a părăsit, nu s-a oprit la ele, ci şi-a îndreptat cugetul către Hristos Domnul, care este modelul nostru desăvârşit, care mereu ne arată calea şi ne dă putere. Şi astfel prin el s-a săvârşit o lucrare a lui Dumnezeu pentru ţările române şi pentru întreaga Europă.
Şi, fie că naţia română este conştientă sau nu, fie că naţiile europene sunt conştiente sau nu, cu el s-a împlinit o lucrare a lui Dumnezeu, lucru dovedit în tot ceea ce au scris istoricii români şi străini despre cine a fost Ştefan cel Mare şi ce a însemnat el pentru neam, pentru ţară, pentru Europa şi creştinătate.
Legat de atribuirea eronată a mai multor copii, există un studiu special al istoricului Sorin Iftimi în care se arată că nu există niciun document ferm care să ateste că Ştefan ar mai fi avut şi alţi copii în afară de Petru Rareş din relaţii nelegitime. Este cunoscută o singură astfel de relaţie, cu Maria Rareş, din care, în urma pocăinţei şi a smereniei pentru greşeală, fără îndoială, s-a născut un vrednic vlăstar. Căci Petru Rareş a fost cel care a ştiut să pună stavilă valului de schimbări în credinţă care veneau din Occident, în urma Renaşterii şi Reformei, acel duh lumesc care despuia biserica de icoane, ori înlocuia frumoasele fresce bizantine cu chipurile realiste în care se vedea doar omul carnal, nu sfântul, omul îndumnezeit, transfigurat de Duhul cel Preasfânt. Acest fiu al lui Ştefan cel Mare, singurul care este atestat ca nelegitim, a stat în faţa acestui val care venea să distrugă relaţia omului cu Dumnezeu. Şi iată chipul la care trebuie să ajungă omul pe pământ, chipul înduhovnicit, pictat la mănăstirile Voroneţ, Moldoviţa, Probota, şi în interior, dar mai ales în exterior. Aici avem Biblia tâlcuită în imagini, viaţa Bisericii în imagini, pentru a sluji omului în drumul său către Dumnezeu. Prin adevărul şi frumuseţea lor, aceste fresce au spus în culori că nu ceea ce se întâmplă în Occident este adevărat şi important, ci important este să te menţii pe verticală, în strânsă legătură şi unire cu Dumnezeu prin sfinţii Lui.
Străinii care vin la Putna pleacă îmbogăţiţi şi mărturisesc că întâlnirea cu Sfântul Ştefan cel Mare, cu epoca sa, este o valoare care îi îmbogăţeşte. Oare statul nu are datoria de a reliefa identitatea şi valorile româneşti în lume?
Lipsa de credinţă, lipsa de voinţă bună şi curată, lipsa de dragoste de neam şi de valorile strămoşeşti, toate acesta fac ca politicile şi programele culturale să nu vorbească lumii despre Măria Sa Ştefan. Oamenii de cultură care sunt adânc înrădăcinaţi şi cunosc foarte bine istoria neamului, oamenii care au o aşezare, un echilibru, cu toţii vor vorbi cu evlavie şi vor avea cuvinte alese la adresa Măriei Sale Ştefan Vodă.
Oare de ce Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academicianul, a scris în testament să fie îngropată la Putna, lângă Ştefan şi Eminescu? Pentru că ea a iubit valorile şi a fost un om de o cultură şi de o spiritualitate deosebite. Oare un creştin autentic iubeşte non-valorile? Ea a cunoscut foarte bine valoarea Sfântului Ştefan şi a lui Eminescu, care, iată, s-au întâlnit aici, şi a cerut să fie şi ea la streaşina Putnei, lângă Ştefan şi Eminescu, lângă sfinţii, lângă domnitorii, lângă părinţii iubitori de neam şi de credinţă strămoşească.
Închipuirea de sine a unora i-a făcut să îi denigreze pe Ştefan, pe Eminescu, pe Creangă şi pe alţi oameni cu adevărat importanţi din istoria noastră. Omul care are echilibru înlăuntrul său şi nu este stăpânit de patima închipuirii de sine nu va critica, nu îl va vorbi de rău pe celălalt. Omul valoros se pleacă smerit şi atunci este apreciat şi iubit mai mult.
Cine grăieşte de rău, cine se ridică împotriva neamului şi a valorilor noastre naţionale? Cei care nu au puţină smerenie, care nu recunosc că ce au creat înaintaşii noştri sunt cu adevărat valori şi că ceea ce au lăsat înaintaşii noştri este seva din care ne tragem, din care ne hrănim, şi că fără de ea nu vom dăinui ca neam şi ca ţară.
Închipuirea de sine face mult rău în societatea de astăzi. Limpezimea minţii, curăţia minţii nu o poate avea oricine. Un om plin de închipuire de sine nu va putea dobândi niciodată o minte curată, nu va putea pătrunde tainele cele adânci ale cunoaşterii de sine şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu, ale cunoaşterii adâncurilor sufletelor celor ce vieţuiesc în Dumnezeu.
Care este diferenţa dintre a vorbi cu mândrie şi a vorbi cu demnitate despre Sfântul Ştefan?
Omul care are demnitate înlăuntrul său este omul care este cinstit cu sine, este cinstit faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Este cel care nu acceptă compromisul: astăzi binele şi mâine răul, astăzi gândesc într-un fel, mâine gândesc în alt fel. Omul cinstit este omul smerit, omul modest, omul care nu va accepta niciodată să fie ipocrit, duplicitar, fariseu. Acesta este omul cu demnitate, care nu poate să spună binelui rău şi răului bine, să spună că lucrul acesta este alb când el este negru. În ziua de astăzi, cei care au un anumit echilibru lăuntric şi nu acceptă compromisul în viaţa lor ştiu să îl prezinte pe Măria Sa Ştefan.
Să dea Domnul să avem cât mai mulţi demnitari demni, căci avem nevoie de astfel de demnitari necorupţi, cinstiţi, oneşti, care să aibă o anumită verticalitate, să aibă o anumită ţinută, o anumită conduită. Să cugete: chiar dacă toţi din tagma mea nu merg bine, eu să nu merg după ei! Trebuie să ştim să punem punct la ceea ce este rău, să ne înnoim în primul rând pe noi înşine, noi să fim demni şi astfel să îi atragem şi pe alţii alături de noi şi să fim lumină celor din jur, precum Măria Sa Ştefan a fost lumină. Nu a acceptat compromisul, nu a acceptat să fie duplicitar: când ne iubim ţara, când nu ne iubim ţara, când iubim Biserica, când nu o iubim, când ne închinăm, când nu o facem, când ascultăm de Dumnezeu, când nu ascultăm.
Această demnitate vine şi din educaţia primită de fiecare, din cei şapte ani de acasă, din familie, dacă avem o familie sănătoasă. Şi o vor avea copiii când vor fi mari dacă ştim să îi educăm sănătos şi nu îi învăţăm să fie duplicitari. Dar atunci când mama îi spune că se duce pentru o săptămână la lucru în Italia şi stă trei luni, sau se desparte de soţ şi nu se mai întoarce, atunci copilul nu mai are un model bun, sănătos; vede că până şi părinţii lui au un comportament duplicitar: una spun şi alta fac.
După cum spunea Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, în primul rând trebuie să fie unitate între minte şi inimă, între gând, cuvânt şi faptă, şi atunci vom fi demni cu adevărat.
Mănăstirea Putna
Cu ce gând rămâneţi după acest hram?
Am rămas cu o dorinţă sinceră şi curată de a fi mai recunoscător celor care m-au ales, m-au primit aici şi m-au rânduit ca stareţ aici, la Putna: Maicii Domnului şi Sfântului Voievod Ştefan. Şi să mă străduiesc ca floarea recunoştinţei să o reînnoiesc mereu, în fiecare clipă, faţă de Măria Sa şi faţă de toţi înaintaşii mei din mănăstirea aceasta, stareţi şi călugări, cât şi faţă de aceşti sfinţi ctitori care au zidit şi ne-au dat această moştenire spirituală şi culturală care este Putna. Rămân, aşadar, cu un gând şi o dorinţă fierbinte de recunoştinţă şi de a nu precupeţi nimic, de a nu mă cruţa întru nimic când este vorba de tot ceea ce înseamnă Putna, de a mă jertfi pe acest altar curat al conştiinţei naţionale. Şi prin aceasta înţeleg să caut să simt bucuria şi lacrima tuturor celor din jur, să simt bucuria şi lacrima acestor înaintaşi, a locului acestuia, cu toată încărcătura lui spirituală, care simte pulsul neamului şi al ţării. Să simt bucuria şi lacrima tuturor şi în felul acesta să mă dăruiesc şi să pot duce mai departe crucea încredinţată, căci o cruce ni se dă fiecăruia, dar de pe cruce nu ne dăm jos noi, ci alţii ne coboară.
Şi un gând pentru oamenii acestui popor?
Îi văd suferind, îi văd că au nevoie de un Ştefan, au nevoie de gândirea, de cugetarea, de aşezarea lui Ştefan, îi văd că doresc ceva înlăuntrul lor. Poate că unii sunt conştienţi de boala lor sufletească, alţii sunt mai puţin conştienţi de ea, căci parcă întreaga naţie suferă de lipsa de dragoste pentru valorile adevărate, de cele care sunt cu adevărat valori şi nu non-valori: de adevăr, de frumos, de dreptate, de credinţă, de statornicie în albia curată şi sfântă a neamului nostru. Îi văd că suferă, pentru că nu se regăsesc pe deplin în această matcă, în această albie limpede, nu se regăsesc pe urmele sfinţilor înaintaşi şi ei simt acest lucru, simt acest gol înlăuntrul lor, şi golul acesta se transformă în ei în suferinţă. Aceasta este boala sufletului nostru, iar primul pas spre îndreptare este ca fiecare să înceapă înnoirea, dar nu cu cel de lângă el, ci cu sine însuşi.
A consemnat ierom. Dosoftei Dijmărescu
Foto: monah Timotei Tiron
Sursa articolului: Cotidianul Crai nou
0 comments:
Trimiteți un comentariu