Tatiana Monica Mendes Korreia este o tânără de origine din Guineea-Bissau care locuieşte din copilărie în Rusia. În interviul de mai jos povesteşte despre drumul ei spre Ortodoxie. Interviul a fost realizat de către duhovnicul ei, protopopul Dimitri Smirnov, în cadrul unei serii de cunoscute postări video pe blogul său.
Din tribul „Maniaku”
Port numele rusesc de Tania încă de la naştere. Tatăl meu mi-a pus numele acesta. Mulţi cred că mi-am ales numele singură pentru că mi-a plăcut cum sună, dar nu-i adevărat.
Am crescut într-un orfelinat din Ivanovo, din Rusia. Sunt fiica unui om politic. Acum mai mult timp, copiii de politicieni din Africa, America Latină şi Asia erau trimişi în străinătate, pentru a li se salva astfel viaţa. Când un politician – comunist confirmat – era executat, era anihilată şi familia lui...
Aşa că am fost trimisă în Rusia ca să fiu salvată. Aveam atunci patru-cinci ani.
Consider că Rusia e patria mea. Vorbesc ruseşte fluent, deşi cu accent străin. Am absolvit o şcoală foarte bună din Ivanovo; una din cele mai bune. La şcoală nu ni se interzicea să vorbim limba noastră maternă. Mai mult, era o şcoală internaţională şi veneau acolo copii din diferite părţi ale lumii. Şi ca să nu ne uităm limba, aveam acolo profesori în limba noastră maternă!
Eu am patru limbi materne. Mai întâi, portugheza. Apoi creola – guineenii sunt consideraţi creoli. Mai e şi o limbă tribală, pe care o vorbeau tata şi mama, dar eu nu o ştiu deloc... Dacă vrei să pronunţi numele tribului meu în ruseşte, iese ceva care seamănă cu „Maniaku”.
Când vin aici studenţi, prieteni de-ai mei din Guineea-Bissau, râd de mine: „Cum poţi să fii din tribul nostru şi să nu ştii nici un cuvânt!” Dar eu chiar nu ştiu nici un cuvânt. şi ce-i mai comic: ştiu să dansez dansurile populare din ţara mea de origine, chiar dacă nu m-a învăţat niciodată nimeni cum să le dansez. Bănuiesc că le am în sânge. Dansul mă linişteşte. Dansez de când eram la şcoală.
Fără dreptul de a avea o patrie
S-au făcut deja 25 de ani de când locuiesc în Rusia, dar n-am paşaport rusesc nici până acum: îmi este refuzat. Câteodată singurul răspuns care mi se dă este „nu”; alteori, mi se dau diverse scuze. Ceea ce-i mai ciudat e că am născut un copil aici. Bun, pot să-mi spună „nu” mie - întotdeauna se găseşte câte o scuză: „Cine te-a ajutat? Crucea Roşie? Acum fă ce vrei tu”. Dar copilul meu e născut aici şi ar fi trebuit să primească un paşaport până acum, pentru că are deja 14 ani.
Ce pot să le răspund autorităţilor? Da, în trecut, ne-a ajutat Crucea Roşie. Dar mai târziu mulţi dintre noi nu s-au mai putut întoarce în ţările lor, pentru că n-au mai avut unde. Nicăieri. Aproape toate rudele noastre fuseseră omorâte. Dacă aş mai avea pe cineva la care să mă duc sau aş fi sigură că pot să mă stabilesc acolo şi să-mi câştig existenţa, aş pleca în ţara mea şi nu m-aş mai certa cu oficialităţile de aici. Dar am crescut aici.
Fratele meu mai mic, Samuel, a plecat din Rusia şi a emigrat în Franţa; e mai uşor pentru el acolo - şi e deja pe cale să-şi obţină actele oficiale. Dar eu sunt prea încăpăţânată, aşa că am hotărât să rămân aici. N-am nimic împotriva altor ţări, dar sufletul meu e aici.
Lupta pentru a trece pragul bisericii
La început, îmi era frică de biserică – deşi tatăl meu era creştin. Îmi plăceau icoanele, picturile creştine, dar nu puteam să intru în nici o biserică. Ori de câte ori auzeam un cor bisericesc, chiar şi de departe, îmi spuneam întotdeauna: „Nu, nu; mulţumesc; nu-mi trebuie”. Asta din cauză că de câte ori ajungeam în pragul unei biserici, leşinam. Leşinam din clipa în care ajungeam la uşă.
De fiecare dată când mă contraziceam cu prietenii mei şi se întâmpla să critice Biserica într-un fel sau altul, eu o apăram. Deşi nu mergeam niciodată la slujbe...
Mi-am depăşit dificultatea şi am păşit înăuntrul unei biserici când mi-am recunoscut mie însămi, într-un final, că am o problemă în sensul ăsta. Nu aveam pe nimeni cu care să stau de vorbă. Asta s-a întâmplat destul de recent, cam acum un an şi jumătate. Apoi am găsit sprijin din partea oamenilor de aici, a enoriaşilor.
În general, eu am noroc să întâlnesc surori întru Hristos excepţionale. Să vă povestesc ceva interesant care mi s-a întâmplat.
Îmi amintesc cum mergeam la Suzdal când eram mică. Erau acolo nişte biserici vechi şi foarte frumoase, dar nu puteam să intru în nici una din ele, pentru că de fiecare dată când doar treceam pe lângă ele cu autobuzul, mă apuca un fel de criză – începeam să ţip şi leşinam. Dar îmi doream cu adevărat să intru. Şi o soră (nu-i mai ţin minte numele) mi-a spus: „Trebuie să te împărtăşeşti.”
I-am spus: „Ai înnebunit? Ce vorbeşti?”; dar a insistat: „Ai nevoie de împărtăşanie.” Apoi i-am spus: „Ştii, multe lucruri pe care le văd în vis se întâmplă după aceea în realitate. şi asta mă sperie... şi nu sunt botezată.”
Chiar nu eram botezată. E drept, în Guineea-Bissau, copiii sunt botezaţi la naştere. Dar în familia noastră era diferit. Acasă, în Africa, nu mergeam la biserică, deşi acolo e ceva obişnuit să mergi la biserică în fiecare duminică. Tata nu ne dădea voie nici mie, nici fratelui meu să mergem la slujbe.
Eu am fost botezată de părintele Alexandru, la biserica de lângă Ambasada Guineei-Bissau din Moscova. Nu-mi mai aduc aminte hramul bisericii. În timpul slujbelor, stăteam întotdeauna la uşă şi ascultam cântările; pur şi simplu ştiam că nu sunt în stare să intru.
Şi într-o zi, cum stăteam eu aşteptând afară, l-am întrebat pe părinte: „Dacă vreau să mă botez, pot?” M-a întrebat: „Ai mai fost botezată în altă confesiune?” – „Nu, n-am fost niciodată botezată”. „Atunci, de ce-ai ales Ortodoxia?”. I-am explicat că am locuit aici toată viaţa şi că îmi place mult istoria Rusiei. şi că îmi place şi Biserica Catolică, dar că nu e pentru mine...
Părintele mi-a spus că-mi lasă o perioadă de probă, de-o lună, şi că dacă vin la slujbe periodic în această perioadă, o să mă boteze. I-am spus că fizic, nu puteam să intru în biserică. Iar el mi-a spus: „Încearcă. Mai întâi, încearcă să faci un pas înăuntru. Stai înăuntru, nu la uşă. Te văd des la uşă. Ar trebui să încerci să intri. Poate n-o să poţi să iei decizia asta. Dacă observi că n-ai nevoie de asta, atunci probabil că n-ar trebui să fii botezată. Dar dacă simţi că e ceea ce-ţi trebuie, stăm de vorbă despre botezul tău.”
Aşa că m-am dus la biserică timp de-o lună şi două săptămâni. Intram şi stăteam la intrare. De vreo două ori, am leşinat acolo. Oamenii mă scoteau afară, dar de fiecare dată, mă întorceam, hotărâtă.
Eu, din fire, am o voinţă tare. Merg în diverse deplasări; dansez dansuri tradiţionale africane. Publicul se poartă de multe ori cu dansatorii ca cu nişte păpuşi pe care poţi să le atingi când vrei... Le spun: „N-aveţi voie să mă atingeţi. Doar uitaţi-vă cum dansez.” - şi nu mă atinge nimeni.
Mi-am spus acelaşi lucru, în privinţa bisericii: dacă pot să-mi impun voinţa pe scenă, de ce nu pot să vin să mă rog aici? Aşa că am început să-mi impun mie însumi să intru. La început m-au ajutat oamenii, apoi am început să mă descurc singură. Stăteam ce stăteam, apoi mă lua ameţeala şi ieşeam. Luam o gură de aer proaspăt şi intram înapoi.
„Ciondăneli” cu Sfânta Tatiana
În biserică, am cunoscut o femeie care mi-a spus de Sfinţia Voastră, părinte Dimitri.
Când intram în biserică, începeam să vorbesc cu icoanele şi imediat izbucneam în plâns... Cred că atunci m-a văzut dânsa. A venit la mine şi m-a întrebat: „Dar ce-i cu tine?”. I-am spus: „Nu merge nimic cum trebuie; n-am nici o putere... Toate planurile mele se dau peste cap, nu ştiu de ce”. „La ce sfinţi te rogi?” „Mă rog la toţi sfinţii; n-am nici unul preferat”, i-am spus.
Acum am sfinţi pe care-i iubesc mai mult. Sunt Sfântul Mitrofan de Voronej şi Sfântul Serafim de Sarov. Iar când mă rog, nu mă adresez direct lui Dumnezeu, ci mai întâi Maicii Domnului. Cred că asta e pentru că o privesc ca pe o figură maternă centrală – Mama, prin excelenţă. Îi spun: „Te rog, roagă-te cu mine Fiului Tău”. Numai după asta mă rog Domnului.
M-am ataşat foarte mult şi de Sfânta Tatiana. Dar de multe ori mă cert cu ea, când ceva nu merge!
Îmi place foarte mult icoana Maicii Domnului „Potirul nesecat”.
Să vă spun de ce. Pe vremea când eram în starea aceea groaznică, mă apucasem de băut. şi nici măcar n-am observat cum a ajuns alcoolul să joace un rol major în viaţa mea.
Iar femeia aceea de la biserică mi-a spus: „Du-te la biserica Sfântului Ierarh Mitrofan de Voronej de pe strada Kutorskaia şi roagă-te acolo – dar nu lui; ci caută icoana Maicii Domnului „Potirul nesecat” şi roagă-i-te ei. Şi aşa am ajuns aici.
Mângâiere
Iar Sfinţia Voastră, părinte Dimitri, m-aţi văzut când am venit aici a treia oară. Le-am spus prietenilor mei: „Am văzut un preot, în vis”. Prietenii mei sunt obişnuiţi cu aiurelile mele... şi, dintr-o dată, m-au auzit că „am visat un preot”: „Ei bine, cum arăta?” şi v-am descris pe Sfinţia Voastră.
Când am intrat în biserică şi m-am aşezat în colţ, m-aţi văzut, iar eu am izbucnit în plâns. M-am întors acasă şi i-am spus unei prietene: „Katia, poţi să-ţi închipui aşa ceva? L-am văzut pe părintele din vis, de care ţi-am povestit”.
Am vorbit cu Sfinţia Voastră şi v-am spus că m-am speriat, pentru că tot ceea ce visez se întâmplă în realitate. Şi-aţi spus: „Şi ce dacă? Ce-ai văzut? Eşti vie, eşti aici?”. Am spus: „Da”. „Foarte bine. Trăieşte mai departe”. şi, asta, practic m-a liniştit.
Înainte, îmi era frică să dorm, dar după ce am început să vin la Sfinţia Voastră la spovedanie, am început să adorm liniştită. Pe când înainte, trebuia să mă duc la biserică de trei sau patru ori pe săptămână, ca să mă liniştesc.
M-aţi ajutat să capăt un loc de muncă în biserică, iar acum intru liniştită în biserică în fiecare dimineaţă. Înainte de lucru, mă rog, acasă. Întotdeauna mă trezesc devreme, în jurul orei 7:00 şi îmi fac rugăciunile de dimineaţă.
Oamenii de la biserică s-au obişnuit cu mine, cu timpul; acum mă salută ori de câte ori mă văd. Înainte, când mă vedeau, dimpotrivă, făceau ochii mari şi începeau să şoptească între ei. Acum, dacă lipsesc vreo duminică, mă întreabă: „De ce n-ai venit la biserică?”. Le explic, apoi îmi spun: „Bine; dar să vii, duminica viitoare!”.
Toată lumea mă cunoaşte; chiar şi femeile care stau în faţa bisericii şi cer de pomană. Şi eu le cunosc pe ele! Când vin la biserică, întotdeauna ne salutăm şi stăm de vorbă. Apoi le dau ceva de pomană şi mă întreabă întotdeauna ce mai fac.
Acum mă simt bine. Am pace...
*
Interviul Taniei
Traducere în limba engleză de Olga Antonova pentru pravmir.ru
Traducere în limba română de Mihaela Mihăilă pentru vremurivechisinoi.blogspot.com .
0 comments:
Trimiteți un comentariu