Mihail Kogălniceanu (1817 - 1891)
Încă astăzi, pe înaltul munţilor şi în adâncul văilor, în oraşe şi în sate, în palate şi în bordeie, pretutindeni numele său se pomeneşte cu mândrie şi recunoştinţă de tot cel ce îşi zice român. Locuitorul… îţi va spune toate isprăvile sale; şi, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine le-au făcut; el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ a căruia rămăşiţe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înţălepte Ştefan vodă le-au urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan vodă. În sfârşit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri, de atâţa stăpânitori.
*
Regele Ferdinand I (1865 - 1927)
Cuvântare la Mănăstirea Putna
16 mai 1920
Călcând pentru întâia oară pământul frumoasei Bucovine, readusă la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaş atât de scump oricărei inimi româneşti, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei şi al Creştinătăţii, Ştefan cel Mare şi Bun, prinosul de recunoştinţă naţională şi de adânc simţită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite.
Veacuri de restrişte au înşirat an după an şi au împletit o cunună de dureri şi de suspin în timpul când ţările româneşti căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar mai cu deosebire de la dezlipirea acestei părţi, celei mai vechi şi mai frumoase, a Moldovei din trupul părintesc. Inimile româneşti rosteau numele marelui voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Şi atât de adâncă şi reală era această durere, că în anul 1871 la serbarea din Putna marele nostru Eminescu cânta:
„Durere!... şi-i profundă când românul plânge
Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormânt
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ”.
Dar sufletul românesc şi-a făurit din icoana eroului său simbolul de mângâiere şi de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ştefan cel Mare:
„Dumnezeul părinţilor voştri se va îndura de lacrimile fiilor săi şi va ridica dintre voi pe aceia care vă vor aşeza iarăşi în voinicia şi puterea de mai înainte”.
Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii.
Răzeşii care fuseseră sădiţi de mâna lui Ştefan la toate hotarele l-au purtat cu sfinţenie din tată în fiu, în sufletul şi legendele lor.
Bisericile şi mănăstirile semănate pe tot întinsul ţării ca prinos de recunoştinţă celui Atotputernic pentru biruinţele împotriva atâtor duşmani i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt şi cărturarii i-au preamărit numele din secol în secol.
Până şi în veacul cel mai umilitor al fanarioţilor, necunoscutul scriitor în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ştefan îl preamăreşte astfel:
„Ce minte aşa de bogată în gânduri, ce limbă aşa de îndestulată în voroave, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetate, atâtea ziduri de lăcaşuri sfinte şi atâta înţelepciune a acestui bărbat care cu vitejia ne-au apărat, cu înţelepciunea ne-au cârmuit şi cu cât au trăit voinicia noastră şi fericirea au înflorit, şi carele cu toate lucrările lui în credinţa lui Isus Hristos le-au pecetluit, la război biruitor smerit, la pace domn drept şi bun, în viaţa sa din parte credincios adevărat”.
Ştefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei trăi de-a pururea. Sămânţa ce-ai pus în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s-au îndeplinit. Prin jertfa de sânge a sute de mii din fiii patriei am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul şi de sângele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta, sunt ale noastre, şi Ardealul, pentru care tu şi viteazul tău fiu Petru Rareş aţi purtat armele victorioase peste munţi, este al nostru. Al nostru-i malul mării şi bogata Dunăre de jos.Și tot după a ta poruncă făcut-am răzeşi, în tot întinsul pământului românesc, pe toţi care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace.
Steagul tău purtător de biruinţă l-am aşezat în Mitropolia capitalei noastre, spre a fi înfăţişat mulţimilor la zile mari de sărbătoare pentru întărirea şi înălţarea sufletelor noastre.
Şi totuşi, când am plecat genunchii în faţa scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către tine ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat, alăturea de sufletele noastre. În numele tău şi al marilor tale fapte am găsit izvorul nesecat al răbdării în timpul de umilinţă şi al curajului în timp de restrişte. Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit.
Coboară-se raza geniului tău ocrotitor în sufletele noastre pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obştesc.
Însufleţit de acest gând al unirii cetăţeneşti, chemasem aici pe fruntaşii ţării şi ai neamului şi mai ales pe acei care împreună cu mine au luptat îndurând într-un fel sau altul marile greutăţi prin care am trecut şi care m-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular şi vroiam să ne împărtăşim împreună de bucuria acestei zile înălţătoare şi totodată să ne aruncăm privirile asupra viitorului ce ni se deschide şi să ne gândim că opera unităţii noastre ca stat şi naţiune aşteaptă de la noi încă multe şi îndelungate silinţe pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea jertfe să fim în stare a păstra şi consolida prin necurmată şi înţeleaptă muncă. Iar asemenea muncă nu se poate îndeplini cu sorţi de izbândă decât numai prin unirea tuturor forţelor naţionale din vechiul Regat şi din ţinuturile unite la patria mumă şi prin conlucrarea tuturor bărbaţilor pricepuţi la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale statului după marile zguduiri prin care am trecut.
Să jurăm în faţa mormântului acestui erou naţional că în împrejurările grele vom fi strâns uniţi, având numai un singur gând şi o singură simţire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii.
*
Nicolae Iorga (1871 - 1940)
Istoria lui Ştefan cel Mare
(Prefaţă)
(Prefaţă)
În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale.
Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vrâstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei.
Din turnul de strajă de asupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, mitropolitul, episcopul de Roman, mitropolit şi el, al Ţării-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii care putuse să se încingă pentru această lungă cale primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniţii umbrea tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrânului. Şi, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuşi rămăşiţele Celui Mare.
Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar.
A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte.
Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.
Şi candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâni de hoţi au scormonit în mormântul cel sfânt.
Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţii neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.
*
Lucian Blaga (1895 - 1961)
Dinamica, geniul, energia, demnitatea voevodală, spiritul de iniţiativă, şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuţile lor, suficiente, să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale.
Ştefan a fost din belşug înzestrat cu toate calităţile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărăteşti de largă respiraţie istorică. Împrejurări excepţional de grave (irezistibila expansiune turcească) l-au silit însă, în cea mai mare parte, şi intermitent, la defensivă, la reacţiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruie un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria românească. [...]
Energia şi intuiţia creatoare, puse în tot ce a făcut pentru pământul său în puţinul răgaz, ce i l-a îngăduit permanenta apărare, încoronată de atâtea triumfuri, ar fi meritat să nu fie tăiată atât de brutal în calea desfăşurării lor fieşti. Sub stăpânirea lui Ştefan stilurile arhitectonice, bizantin şi gotic, se adaptează uimitor la necesităţi organice şi la matca locală; sinteza lor nouă e în stare, prin simplitatea soluţiilor ei să comunice oricui regretul că au fost prematur întrerupte. Câte posibilităţi nu s-au stins deodată cu domnia lui Ştefan, sub care răsăritul şi apusul se întâlnesc într-o alvie atât de prielnică unei noi viziuni arhitectonice şi metafizice. Însăşi natura românească era pe drumul de a deveni, datorită bisericilor şi mănăstirilor, care se integrează aşa de graţios şi de bărbătesc în ea, o „natură-biserică”, de mare aspect pitoresc şi solar-sofianic.
*
IPS Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului
Părinţi din obştea Putnei, aveţi înalta chemare de a sluji în acest locaş, între aceste ziduri construite de Ştefan! Aici s-a transmis din generaţie în generaţie duhul Sfântului Ştefan cel Mare.
Să nu aveţi absolut nicio îndoială că Ştefan nu ar fi vrednic ca să fie trecut în rândurile sfinţilor. Să nu vă îndoiţi! Ştefan cel Mare este sfânt ca şi Constantin cel Mare, ca şi Justinian, ca şi alţi voievozi ai noştri. Aici aveţi şansa să slujiţi acest sanctuar sacru. Şi pentru dăruirea voastră, Hristos este cu voi!
Biserica aceasta a Putnei e construită nu pe poveşti, nici pe visuri, este zidită pe sacrificii şi pe jertfă. Călugării de aici au moştenit din generaţie în generaţie duhul lui Ştefan cel Mare de râvnitor şi luptător pentru credinţă. El a avut atâtea războaie, a văzut cum în faţa lui au murit cei mai buni căpitani. La Războieni a murit toată floarea oştirii Moldovei. După mai mult timp, Ştefan cel Mare a ridicat biserica de la Războieni, a adunat osemintele tuturor ostaşilor lui şi le-a pus în cripta de la temelie.
Iată prin ce-au trecut strămoşii noştri! Să nu ne închipuim că numai aceia din calendar sunt sfinţi. Aici, la Putna, şi oriunde, au fost foarte mulţi sfinţi. Pământul pe care călcăm este îmbibat cu sânge de sfânt, de cuvios.
Viaţa cuvioasă şi sfinţenia nu se câştigă atât de uşor, ci cu lacrimi multe şi cu sudori grele!
Cuvânt către obştea Putnei, 9 iunie 2008
Surse: Ștefan cel Mare
0 comments:
Trimiteți un comentariu