de
Ştefana Totorcea
Înaltpreasfinţia
Voastră, care este implicarea Bisericii în acest forum şi de ce este importantǎ
aceastǎ perspectivǎ spiritualǎ în ceea ce priveşte viziunea asupra familiei?
Este
o întrebare foarte bunǎ. Familia este, pur şi simplu, o manifestare
duhovnicească. Atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, i-a dat-o pe Eva lui Adam
şi le-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Deci Dumnezeu a creat familia, a
creat un bărbat şi o femeie, iar prima problemă apărută în sânul acestei
familii a fost adusă de diavol. Atunci Adam şi Eva s-au îndepărtat de Dumnezeu.
Ceea ce face ca firea noastră să fie căzută.
Cu
alte cuvinte, natura spirituală a vieţii noastre este indiscutabilă. Din acest
motiv, problemele resimţite fie de familie, fie de fiecare persoană în parte
sunt întotdeauna probleme deopotrivă duhovniceşti şi fizice, deoarece noi avem
o prezenţă fizică aici pe pământ. Aşadar, lucrurile sunt legate între ele.
Şi
Biserica participă la aceasta, având un rol pastoral de primă importanţă.
Familia este o unitate considerată ca o biserică în cadrul Bisericii. In
Biserica Ortodoxă se consideră că şi o singură persoană este Biserica. Ceea ce
explică foarte bine implicarea Bisericii în această problemă.
Trebuie
să vă spun că, în urmă cu aproximativ un secol, primul atac asupra familiei a
avut loc odată cu Primului Război Mondial, care l-a izolat pe bărbat de femeia
sa. Timp de patru ani, bărbaţii şi-au părăsit familiile şi nu au mai produs
nimic, nu au făcut altceva decât să se lupte şi – fie că avem de-a face cu ţări
beligerante, atacante sau atacate – oamenii se omorau între ei, în timp ce
femeia şi copiii erau singuri. Bărbatul, la rândul lui era singur.
Deci,
prima despărţire, primul atac asupra familiei îl constituie Primul Război
Mondial. Este mai mult decât evident. De atunci au început să apară aceste lucruri
care înainte aveau cu totul altă formă. Sigur, şi înainte erau probleme
omeneşti prin comportamentul oamenilor – păcate, anumite hotărâri, etc. –, însă
noţiunea de familie ca atare era totuşi integră. Dar începând de atunci au
apărut femeile singure cu copii. Femeile care nu trăiau cu un bărbat. Au
început să fie create partide politice care puneau problema dacă să voteze
femeia sau nu. Iar după război au apărut răniţii, femeile care şi-au pierdut
bărbaţii, rămânând singure, cele care nu s-au mai măritat odată ce logodnicul
lor plecase la război şi nu se mai întorsese.
Am
cunoscut astfel de femei. Generaţia mea a văzut la Paris femei de 70 de ani
care rămăseseră domnişoare spunând: „Nu mă voi mărita niciodată, cel pe care îl
iubeam a plecat la război“. Nu au avut niciodată copii, în cel mai bun caz
rămâneau aşa.
Şi
apoi mai este şi emigrarea, apărută odată cu revoluţia (bolşevică), odată cu
războiul. Aşa că, însăşi istoria acestui secol a atacat familia, generând o
situaţie care poate că este nouă pentru Biserică, însă cât se poate de reală.
Eu însumi m-am născut într-o familie de emigranţi, tatăl meu părăsise Rusia în
timpul Războiului Civil, s-a dus la Paris, aşa că noi am trăit la Paris, având
o familie foarte unită.
Ei
bine, aceste familii care s-au trezit în străinătate au creat Institutul
Emigraţiei Ruse, ele au construit biserici. Familiile au făcut aceasta,
niciodată oamenii singuri. Familia în sine este o entitate cu totul deosebită,
ce trăieşte având o funcţie aparte, unul dintre rolurile sale fiind tocmai
acesta de a construi biserici în jurul cărora se adună oamenii. Iată unul
dintre aspectele fundamentale legate de întrebarea dumneavoastră.
Mulţumim!
Înaltpreasfinţia Voastră, am auzit vorbindu-se aici de existenţa unor centre de
sprijin pentru femeile însǎrcinate, în preajma, sau înfiinţate de Mitropolii,
eparhii, în parohii. De ce este atât de important sǎ se implice Biserica în
sprijinirea vieţii şi a familiei?
Nu
este vorba doar despre tânăra mamă, este în joc soarta unei femei şi a unui
bărbat. Vă vorbeam de emigraţie. Erau mulţi oameni cum era naşul meu, care
plecase din Rusia lăsându-şi acasă soţia şi copiii. Biserica nu-i poate lăsa
aşa. A trebuit ca Biserica să confirme, să-i recăsătorească pe cei văduvi, etc.
Biserica este mereu foarte atentă la pastoraţie şi la orice eveniment din viaţa
cuiva. Biserica îl va hrăni mereu pe cel flămând, îl va primi pe cel fără un
acoperiş deasupra capului, îi va organiza viaţa celui pierdut şi singur. Altfel
spus, este cât se poate de firesc să se ocupe de aceste lucruri, este însăşi
vocaţia ei. Este ca o mamă.
Aţi
observat cumva vreo schimbare a moralitǎţii tinerilor atunci când pleacǎ din
ţarǎ, când pleacǎ în Occident ? Le-a scǎzut stima pentru familie?
Când
pleacă din Rusia? Greu de zis. Nu se poate spune că Occidentul este un mediu
special. Sigur, problemele diferă de la caz la caz. Nu putem tranşa astfel.
Istoria familiilor diferă, comportamentele oamenilor atunci când ajung în alt
loc nu sunt standard, personalităţile diferă, la fel şi caracterele, tipurile
de inteligenţă, capacităţile. Există oameni care, din contră, odată ajunşi în
străinătate, îşi întemeiază o familie şi devin credincioşi.
Când
soseau din Rusia, femeile ne spuneau că făcuseră 15 avorturi. Era să mor când
am auzit aşa ceva prima dată. În 1996, femeile îmi dădeau cifre de genul: 8,
12, 5, 16… Era pur şi simplu… noi nu eram obişnuiţi cu aşa ceva! Nu existau la
noi astfel de situaţii. Aceste femei veniseră cu aceste lucruri
înspăimântătoare. După spovedanie, o femeie căreia tocmai îi dădeam dezlegarea
(nu o cunoşteam, credeam că e ortodoxă), îmi zice: „Aş vrea să vă întreb ceva.
Vecina mea de apartament mi-a spus că nu e bine să faci avort. E adevărat?” Am
privit-o un pic mirat şi am întrebat-o: „De ce îmi puneţi această întrebare?
Câte avorturi aţi făcut?” La care mi-a răspuns: „16”. S-a uitat la mine timp de
un minut şi a spus: „Vă simţiţi bine?” Deoarece eu nu mă mai simţeam bine
deloc. Am suportat greu această dezvăluire. Iar femeia m-a întrebat dacă sunt
bine. I-am spus: „Păi tocmai vă citeam rugăciunea de iertare a păcatelor”.
Am
privit-o foarte uimit, zicându-mi că trebuie să fac imediat ceva. Din moment ce
mă întreba dacă e ceva rău în a face avort, nu puteam să-i spun pur şi simplu
că e rău, trebuia făcut ceva pentru această femeie. I-am zis: „Începând de azi,
vă spovediţi în fiecare duminică, vă împărtăşesc duminică de duminică o vreme,
după care vă dau o epitimie. Peste vreo şase luni sau chiar un an. Acum, însă,
trebuie să vă aduc la viaţă”. Ulterior, pe toate femeile care veneau din Rusia
le întrebam: „Câte?” Era una dintre cele mai mari diferenţe între oamenii
veniţi din Rusia în 1996 şi cei care trăiau la noi, unde un avort era o dramă
îngrozitoare, un lucru ce trebuia tratat. Iar acum, brusc, mi se spuneau
lucruri de neînchipuit, cu care nu eram deloc obişnuit.
Aşadar,
avem de-a face cu o diferenţă foarte caricaturală, dar trăită… Ba o dată mi s-a
întâmplat să mi se spună după dezlegare: „Ştiţi, eu nu sunt sigură că sunt
botezată!” În condiţiile în care presupuneam că oamenii care veneau să se
spovedească erau evident ortodocşi. Deci apărea o altă diferenţă.
De
atunci am început să le punem cinci
întrebări celor ce veneau să se mărturisească. In primul rând: „Sunteţi
botezat?” Apoi: „Când?” În al treilea rând: „Unde?” Urma întrebarea: „De către
cine?” Şi ultima era: „Cum?” Când nu cunoaştem pe cineva venit din Rusia, îi
punem cinci întrebări. Vedeam astfel că mulţi dintre cei veniţi din Rusia
începeau o viaţă duhovnicească în străinătate, după ce în Rusia nu cunoscuseră
aşa ceva. Sigur, erau şi dintre cei care mergeau la Biserică de pe vremea când
încă erau în Rusia, însă foarte discret. Iată deci o nouă diferenţă. Practic,
se poate spune că începeau să meargă la Biserică peste hotare. Da, pentru mulţi
aşa stăteau lucrurile.
Înaltpreasfinţia
Voastră, vă rugăm în final să transmiteţi un mesaj pentru familiile din
România.
Am
vorbit mult despre maternitate în această conferinţă. O familie este compusă
dintr-un tată, o mamă şi nişte copii. Tot în această conferinţă s-a subliniat
că trebuie să fie mulţi copii. Ştim bine că nu aceasta este tendinţa lumii de
azi. Motivele sunt numeroase şi nu o să vi le analizez acum, ar însemna să vă
povestesc toată conferinţa şi ar dura prea mult.
Mesajul
pe care îl pot transmite femeilor din România este cel care reiese din
conferinţa aceasta, în cadrul căreia au vorbit preoţi, mireni, oameni politici,
medici, tot soiul de oameni cu orizonturi foarte diverse. Cu toţii au spus – şi
cred că este adevărat – că o familie nu înseamnă un singur copil, ci mulţi
copii, deoarece pentru viitorul acelui copil, care coincide cu viitorul
familiilor – oare vor întemeia la rândul
lor familii aceşti copii? –, este
necesar să facem lumea de azi mai bună. Şi tocmai familia o va face. Trebuie ca
ea să fie numeroasă, ceea ce înseamnă să aibă de la patru copii în sus. Acesta
este mesajul meu, extras din învăţăturile acestei conferinţe.
