Despre rolul femeii s-a scris şi vorbit
mult. Naşterea şi creşterea de prunci, slujirea Bisericii şi a societăţii, ca
înfrânare a egoismului ce apare în familie, înseamnă o cruce. De aceea, la slujba Cununiei se cântă un imn închinat mucenicilor. Femeia
trebuie să fie permanent călăuzită de dorinţa de a se jertfi. Aceasta trebuie
să apară chiar de la căsătorie, nu numai la momentul naşterii de prunci. Soţii
care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urmă netransparenţi
chiar şi lor înşişi. Din fericire, un astfel de scenariu poate fi evitat luând
aminte la grăitoarele exemple ale femeilor sfinte care au împodobit Biserica
prin virtuţile lor şi stau mărturie veşnică pentru urmaşele lor dintotdeauna.
Mama! Ce cuvânt
viu, ce semnificaţie aparte are! Atunci când vrem să vorbim despre mamele
noastre suntem adesea puşi în încurcătură, de aceea parcă acest cuvânt atât de
încărcat cu o nespusă iubire ni se pare, fără îndoială, suficient. Ce ar mai
putea lămuri stângăcia cuvintelor noastre de vom vrea să vorbim despre mamele
noastre? Având imaginea ei precum o icoană înaintea ochilor, în faţa căreia ne
plecăm întotdeauna cu respect şi o sărutăm cu sfială, căutând să dobândim
liniştirea, pacea după care tânjim mereu şi de care ne este dor, pace pe care
numai o mamă o dăruieşte deplin şi necondiţionat fiind hăruită de Dumnezeu,
mulţumim cu înflăcărare pentru acest mare dar pe care El ni l-a dat şi pentru
care poate că niciodată nu ne vom simţi vrednic de a-l fi primit.
Iubirea are
multe forme şi se înfăţişează felurit, dar iubirea mamei este unică. Mângâierea
ei alungă suferinţele de tot felul, aşa cum nimeni altcineva nu ar putea să o
facă. Deşi iubirea unei mame este sădită natural de Dumnezeu în sufletul ei,
curăţia şi neprihănirea ei nu încetează să ne uimească. Hăruite pentru
creşterea copiilor, mamele nu sunt doar valori sau modele, ci eroine, făclii
aprinse, candele veghetoare, femei nu doar bune sau virtuoase, ci chiar sfinte.
Chipul mamei aduce nădejde în orice moment, zâmbetul ei luminează calea copiilor
ei pretutindeni, iar îmbrăţişarea ei caldă domoleşte toate simţirile, umple de
vigoare şi aduce o necontenită bucurie.
Nu avem oare de
învăţat de la mamele Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul
şi Ioan Gură de Aur sau a Fericitului Augustin? Desigur că admirăm aceste
„râuri curgătoare de miere ale înţelepciunii“, dar ne amintim mai puţin de
izvoarele pământeşti din care aceste râuri au izvorât. Îi mărim pe aceşti
„uriaşi“ ai Duhului, dar rareori mintea noastră aleargă la acele persoane
sfinte şi pline de respect care i-au născut, i-au crescut şi i-au dăruit din
tot sufletul Bisericii lui Hristos.
„Fiul unor
astfel de lacrimi nu poate pieri“
Un exemplu atât
de îndrăgit este cel al Sfintei Monica, mama Fericitului Augustin. Născută din
părinţi creştini la Tagaste în prima jumătate a secolului al IV-lea, în nordul
Africii, s-a căsătorit devreme cu un funcţionar păgân din aceeaşi zonă,
un bărbat violent şi cu obiceiuri urâte. Deşi căsnicia ei nu era deloc una
fericită, Sfânta Monica nu contenea în săvârşirea faptelor bune, întărindu-le
adesea pe celelalte soţii şi mame din Tagaste, lucru pentru care era foarte
iubită şi respectată. Trei copii au rezultat din această căsătorie. Neputând să
le asigure botezul, a suferit foarte mult când Augustin s-a îmbolnăvit. Însă
atunci când acesta şi-a revenit a fost trimis la studii la Cartagina. Deşi
tatăl lui se botezase, Sfânta Monica primeşte o nouă lovitură când vede că fiul
ei petrece în dezmierdări. Căutând ajutor la un episcop, Sfântul Ambrozie,
acesta îi dă răspunsul atât de cunoscut astăzi: „Fiul unor astfel de lacrimi nu
poate pieri“. După 17 ani de împotrivire din partea fiului ei şi de zbucium
sufletesc, Monica îl va vedea botezat de arhiepiscopul Milanului în biserica
Sfântului Ioan Botezătorul. După îndelungi lupte duse pentru creştinarea
soţului şi a fiului ei, Sfânta Monica părăseşte această lume şi este îngropată
la Ostia.
Emilia (mama
Sfântului Vasile cel Mare), Nona (mama Sfântului Grigorie Teologul) şi Antuza
(mama Sfântului Ioan Gură de Aur) au fost cele trei mame eroine care prin viaţa
lor s-au învrednicit de bucuria de a fi trecute în rândul sfinţilor. Acestea au
primit cununa cea neveştejită a slavei veşnice, dar şi laudele, cinstirea şi
recunoştinţa creştinilor, pentru că familiile lor au dat mulţi sfinţi
Bisericii.
Pedagog pentru
cei nouă copii ai săi
Sfânta Emilia
era originară din Cezareea Capadociei şi se trăgea dintr-un neam vestit de
conducători. Tatăl ei, Martirios, se învrednicise de cununa muceniciei. La
sosirea vremii s-a căsătorit cu un tânăr creştin din Pontul Neocezareeii,
Vasile, fiul evlavioasei Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Într-un
interval de aproape 20 de ani (328-348), Dumnezeu le-a dăruit 10 copii, dintre
care doar unul nu a supravieţuit. De educaţia elementară a copiilor s-a ocupat
tatăl, dar în cadrul familiei pedagogul de fiecare zi a fost Emilia. Mama
creştină i-a crescut pe toţi copiii „întru învăţătura şi certarea Domnului“
(Efeseni 6, 4). Ea le spunea istorii din Vechiul şi Noul Testament, le dădea
textele inspirate de Dumnezeu ale Sfintei Scripturi în mâini spre a le cerceta,
îi învăţa cântările Bisericii şi îi obişnuia să se roage. A adormit în Domnul
la anul 370, fiind îngropată în mormântul soţului ei din biserica celor 40 de
Mucenici, în micul oraş Ivor, lângă Annisa. Cât l-a afectat lipsa ei pe Vasile
reiese şi dintr-o epistolă adresată lui Eusebiu, episcopul Samosatelor: „Acum
unica mângâiere din această viaţă, mama mea, mi-a fost luată pentru păcatele
mele. Şi să nu râzi de mine că la o asemenea vârstă mă plâng de faptul că sunt
orfan, şi să-mi ierţi că nu rabd despărţirea de un suflet pe care nu-l socotesc
ca valoare egal cu nimic dintre cele care dăinuie în această viaţă“.
„Mamă nu este
cea care naşte copii, ci cea care-i creşte bine“
Nona, mama
Sfântului Grigorie Teologul, s-a născut într-un sat din apropierea orăşelului
Nazianz din părinţi neguţători. Compatriotul lor, Grigorie, s-a căsătorit cu
Nona deoarece era de neam bun, evlavioasă, morală şi frumoasă, şi în fiinţa ei
se împleteau toate virtuţile. Suferinţa ei de a-şi vedea soţul adept al unei
secte ciudate ce amesteca înşelăciunea păgână şi respingătoarea lege iudaică a
însufleţit-o să jertfească multe ore rugăciunii, întotdeauna cu aceleaşi cereri
fierbinţi pentru mântuirea soţului ei, reuşind în cele din urmă să-l câştige
pentru Hristos. Trecerea ei la cele veşnice a avut loc în timp ce se ruga în
biserică, la un an după moartea soţului ei.
„Mama nu este
cea care naşte copii, ci cea care-i creşte bine“, spunea Sfântul Ioan Gură de
Aur. Mama lui, Antuza, îi era cu siguranţă în minte la rostirea acestor
cuvinte, şi asta nu pentru că el s-ar fi lăudat, ci pentru că într-adevăr, şi
ea a fost un model de răbdare. Murindu-i soţul la vârsta de 20 de ani, nu s-a
mai recăsătorit, ci şi-a dedicat restul vieţii purtându-i de grijă fiului ei.
Aşadar, vedem
cum mamele creştine sunt lucrătoarele cele mai însemnate care îşi împlinesc
lucrarea în urma lui Dumnezeu, care şlefuiesc sufletele copiilor şi le inspiră
idealurile. Ele schimbă faţa societăţii şi creează cultura sufletului. Un
părinte le adresa următoarele cuvinte: „Toţi bărbaţii vestiţi şi însemnaţi sunt
odraslele voastre! Din matricea nevăzută de ochii omeneşti, cu toate că vă
tăinuiţi, călăuziţi după voia voastră cursul istoriei. Sunteţi împărătesele
neamului şi ale inimilor noastre! Prin urmare, bucurându-vă de acestea, să nu
vă trădaţi vrednicia înaltă cu care v-a uns Dumnezeu“.
