„50 de umbre ale domnului Grey” ne învață ce să NU caute o femeie la un bărbat

 

Tamara Rajakariar, o tânără  jurnalistă din Australia, care este director de comunicare la All.u.re, un ONG dedicat valorizării femeilor, și se află în pragul căsătoriei, i-a adresat o scrisoare extrem de critică scriitoarei E.L. James, autoarea cărții „50 de umbre ale domnului Grey”.Scrisoarea se poate citi în întregime aici, iar în esență îi reproșează autoarei cărții contribuția la degradarea imaginii femeilor despre sine și a femeilor în percepția bărbaților.

Astfel, Tamara Rajakariar sintetizează caracteristicile care îl fac Christian Grey, personajul masculin al cărții, să fie exact opusul unui bărbat de care are nevoie o femeie:

Un bărbat adevărat nu te hărţuieşte

Dl. Grey e un hărţuitor. Desigur, asta nu se observă imediat când hărţuitorul este chipeş, bogat şi bine îmbrăcat, dar asta nu-l face mai puţin astfel. E o diferenţă majoră între interesul intens şi obsesia dusă la gelozie extremă după prima întâlnire.

Un bărbat adevărat nu îți dă semnale confuze

Un gentleman îşi va declara de la bun început intenţiile. Nu va face ca dl. Grey, să-ţi spună că e ceva exclusiv fizic cu doar puţin timp înainte să te prezinte familiei şi să se poarte de parcă ai fi proprietatea sa. Dacă eşti într-o relaţie şi te simţi complet confuz cu privire la ceea ce simte celălalt pentru tine, probabil că e timpul să renunţi la acea relaţie. Cu siguranţă ţi se datorează măcar un pic de claritate. 

Un bărbat adevărat nu te rănește și nu te controlează

Fără nicio îndoială, Grey este violent. E de la sine înţeles că de tipii violenţi trebuie să fugi. Abia apoi poţi să te opreşti. Nu e cazul să accepţia ca cineva să încerce să controleze felul în care te îmbraci, ce mănânci şi cum îţi petreci ziua. Nu în aceasta constă masculinitatea. Masculin este bărbatul puternic şi totdată delicat, care vrea să aibă grijă de tine.

Un bărbat adevărat te prețuiește mai mult decât pentru sex

Din câte înţeleg, Grey spune răspicat că nu este interesat decât de o relaţie sexuală, la care pretinde să ataşeze şi o clauză de confidenţialitate. Atât. De. Ne-cool! o femeie merită aprecieri la toate nivelurile – nu numai pentru corpul ei, şi mai ales nu numai pentru că își lasă trupul utilizat.

Un bărbat adevărat îți prețuiește opiniile și dorințele

Aşadar, consimţământul este ca o mare chestie. E diferenţa dintre o acţiune binevenită şi un atac. Spre deosebire de dl. Grey, un gentleman nu te va obliga să faci lucruri pe care nu ţi le doreşti – fie ele de natură sexuală sau nu – prin manipulare sau punându-te într-o situaţie în care să nu poţi refuza aşa ceva. Un adevărat bărbat va pune nevoile tale pe primul loc.

Tamara Rajakariar îşi încheie scrisoarea astfel:
 

E.L. James, nu pot să-ţi spun cât de mult mă întristează că atât de multe femei din toată lumea vor fi expuse la astfel de mizerie. Nu ştiu dacă nu cumva totul devine cu atât mai rău cu cât tocmai o femeie face apologia unei relaţii abuzive deghizate sub pretextul emancipării femeii. Dar poate că ar trebui să fim recunoscători că această otravă este cu atât mai vizibil otrăvitoare în film decât era în carte. Şi nu pot decât să sper că femeile vor avea suficientă minte încât să îl reţină pe dl. Grey ca simbol a ceea ce NU trebuie să caute la un bărbat.

Sursă: MercatorNet.com

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova

 

Interviu cu Înaltpreasfinţitul Michel, Arhiepiscopul Genevei (Elveţia) şi Europei Occidentale – Patriarhia Moscovei / Forumul Internaţional „Familii numeroase şi viitorul umanităţii”

de Ştefana Totorcea 

Înaltpreasfinţia Voastră, care este implicarea Bisericii în acest forum şi de ce este importantǎ aceastǎ perspectivǎ spiritualǎ în ceea ce priveşte viziunea asupra familiei?

Este o întrebare foarte bunǎ. Familia este, pur şi simplu, o manifestare duhovnicească. Atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, i-a dat-o pe Eva lui Adam şi le-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Deci Dumnezeu a creat familia, a creat un bărbat şi o femeie, iar prima problemă apărută în sânul acestei familii a fost adusă de diavol. Atunci Adam şi Eva s-au îndepărtat de Dumnezeu. Ceea ce face ca firea noastră să fie căzută.

Cu alte cuvinte, natura spirituală a vieţii noastre este indiscutabilă. Din acest motiv, problemele resimţite fie de familie, fie de fiecare persoană în parte sunt întotdeauna probleme deopotrivă duhovniceşti şi fizice, deoarece noi avem o prezenţă fizică aici pe pământ. Aşadar, lucrurile sunt legate între ele.

Şi Biserica participă la aceasta, având un rol pastoral de primă importanţă. Familia este o unitate considerată ca o biserică în cadrul Bisericii. In Biserica Ortodoxă se consideră că şi o singură persoană este Biserica. Ceea ce explică foarte bine implicarea Bisericii în această problemă.

Trebuie să vă spun că, în urmă cu aproximativ un secol, primul atac asupra familiei a avut loc odată cu Primului Război Mondial, care l-a izolat pe bărbat de femeia sa. Timp de patru ani, bărbaţii şi-au părăsit familiile şi nu au mai produs nimic, nu au făcut altceva decât să se lupte şi – fie că avem de-a face cu ţări beligerante, atacante sau atacate – oamenii se omorau între ei, în timp ce femeia şi copiii erau singuri. Bărbatul, la rândul lui era singur.

Deci, prima despărţire, primul atac asupra familiei îl constituie Primul Război Mondial. Este mai mult decât evident. De atunci au început să apară aceste lucruri care înainte aveau cu totul altă formă. Sigur, şi înainte erau probleme omeneşti prin comportamentul oamenilor – păcate, anumite hotărâri, etc. –, însă noţiunea de familie ca atare era totuşi integră. Dar începând de atunci au apărut femeile singure cu copii. Femeile care nu trăiau cu un bărbat. Au început să fie create partide politice care puneau problema dacă să voteze femeia sau nu. Iar după război au apărut răniţii, femeile care şi-au pierdut bărbaţii, rămânând singure, cele care nu s-au mai măritat odată ce logodnicul lor plecase la război şi nu se mai întorsese.

Am cunoscut astfel de femei. Generaţia mea a văzut la Paris femei de 70 de ani care rămăseseră domnişoare spunând: „Nu mă voi mărita niciodată, cel pe care îl iubeam a plecat la război“. Nu au avut niciodată copii, în cel mai bun caz rămâneau aşa.

Şi apoi mai este şi emigrarea, apărută odată cu revoluţia (bolşevică), odată cu războiul. Aşa că, însăşi istoria acestui secol a atacat familia, generând o situaţie care poate că este nouă pentru Biserică, însă cât se poate de reală. Eu însumi m-am născut într-o familie de emigranţi, tatăl meu părăsise Rusia în timpul Războiului Civil, s-a dus la Paris, aşa că noi am trăit la Paris, având o familie foarte unită.

Ei bine, aceste familii care s-au trezit în străinătate au creat Institutul Emigraţiei Ruse, ele au construit biserici. Familiile au făcut aceasta, niciodată oamenii singuri. Familia în sine este o entitate cu totul deosebită, ce trăieşte având o funcţie aparte, unul dintre rolurile sale fiind tocmai acesta de a construi biserici în jurul cărora se adună oamenii. Iată unul dintre aspectele fundamentale legate de întrebarea dumneavoastră.

Mulţumim! Înaltpreasfinţia Voastră, am auzit vorbindu-se aici de existenţa unor centre de sprijin pentru femeile însǎrcinate, în preajma, sau înfiinţate de Mitropolii, eparhii, în parohii. De ce este atât de important sǎ se implice Biserica în sprijinirea vieţii şi a familiei?

Nu este vorba doar despre tânăra mamă, este în joc soarta unei femei şi a unui bărbat. Vă vorbeam de emigraţie. Erau mulţi oameni cum era naşul meu, care plecase din Rusia lăsându-şi acasă soţia şi copiii. Biserica nu-i poate lăsa aşa. A trebuit ca Biserica să confirme, să-i recăsătorească pe cei văduvi, etc. Biserica este mereu foarte atentă la pastoraţie şi la orice eveniment din viaţa cuiva. Biserica îl va hrăni mereu pe cel flămând, îl va primi pe cel fără un acoperiş deasupra capului, îi va organiza viaţa celui pierdut şi singur. Altfel spus, este cât se poate de firesc să se ocupe de aceste lucruri, este însăşi vocaţia ei. Este ca o mamă.

Aţi observat cumva vreo schimbare a moralitǎţii tinerilor atunci când pleacǎ din ţarǎ, când pleacǎ în Occident ? Le-a scǎzut stima pentru familie?

Când pleacă din Rusia? Greu de zis. Nu se poate spune că Occidentul este un mediu special. Sigur, problemele diferă de la caz la caz. Nu putem tranşa astfel. Istoria familiilor diferă, comportamentele oamenilor atunci când ajung în alt loc nu sunt standard, personalităţile diferă, la fel şi caracterele, tipurile de inteligenţă, capacităţile. Există oameni care, din contră, odată ajunşi în străinătate, îşi întemeiază o familie şi devin credincioşi.

Când soseau din Rusia, femeile ne spuneau că făcuseră 15 avorturi. Era să mor când am auzit aşa ceva prima dată. În 1996, femeile îmi dădeau cifre de genul: 8, 12, 5, 16… Era pur şi simplu… noi nu eram obişnuiţi cu aşa ceva! Nu existau la noi astfel de situaţii. Aceste femei veniseră cu aceste lucruri înspăimântătoare. După spovedanie, o femeie căreia tocmai îi dădeam dezlegarea (nu o cunoşteam, credeam că e ortodoxă), îmi zice: „Aş vrea să vă întreb ceva. Vecina mea de apartament mi-a spus că nu e bine să faci avort. E adevărat?” Am privit-o un pic mirat şi am întrebat-o: „De ce îmi puneţi această întrebare? Câte avorturi aţi făcut?” La care mi-a răspuns: „16”. S-a uitat la mine timp de un minut şi a spus: „Vă simţiţi bine?” Deoarece eu nu mă mai simţeam bine deloc. Am suportat greu această dezvăluire. Iar femeia m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus: „Păi tocmai vă citeam rugăciunea de iertare a păcatelor”.

Am privit-o foarte uimit, zicându-mi că trebuie să fac imediat ceva. Din moment ce mă întreba dacă e ceva rău în a face avort, nu puteam să-i spun pur şi simplu că e rău, trebuia făcut ceva pentru această femeie. I-am zis: „Începând de azi, vă spovediţi în fiecare duminică, vă împărtăşesc duminică de duminică o vreme, după care vă dau o epitimie. Peste vreo şase luni sau chiar un an. Acum, însă, trebuie să vă aduc la viaţă”. Ulterior, pe toate femeile care veneau din Rusia le întrebam: „Câte?” Era una dintre cele mai mari diferenţe între oamenii veniţi din Rusia în 1996 şi cei care trăiau la noi, unde un avort era o dramă îngrozitoare, un lucru ce trebuia tratat. Iar acum, brusc, mi se spuneau lucruri de neînchipuit, cu care nu eram deloc obişnuit.

Aşadar, avem de-a face cu o diferenţă foarte caricaturală, dar trăită… Ba o dată mi s-a întâmplat să mi se spună după dezlegare: „Ştiţi, eu nu sunt sigură că sunt botezată!” În condiţiile în care presupuneam că oamenii care veneau să se spovedească erau evident ortodocşi. Deci apărea o altă diferenţă.

De atunci  am început să le punem cinci întrebări celor ce veneau să se mărturisească. In primul rând: „Sunteţi botezat?” Apoi: „Când?” În al treilea rând: „Unde?” Urma întrebarea: „De către cine?” Şi ultima era: „Cum?” Când nu cunoaştem pe cineva venit din Rusia, îi punem cinci întrebări. Vedeam astfel că mulţi dintre cei veniţi din Rusia începeau o viaţă duhovnicească în străinătate, după ce în Rusia nu cunoscuseră aşa ceva. Sigur, erau şi dintre cei care mergeau la Biserică de pe vremea când încă erau în Rusia, însă foarte discret. Iată deci o nouă diferenţă. Practic, se poate spune că începeau să meargă la Biserică peste hotare. Da, pentru mulţi aşa stăteau lucrurile.

Înaltpreasfinţia Voastră, vă rugăm în final să transmiteţi un mesaj pentru familiile din România.

Am vorbit mult despre maternitate în această conferinţă. O familie este compusă dintr-un tată, o mamă şi nişte copii. Tot în această conferinţă s-a subliniat că trebuie să fie mulţi copii. Ştim bine că nu aceasta este tendinţa lumii de azi. Motivele sunt numeroase şi nu o să vi le analizez acum, ar însemna să vă povestesc toată conferinţa şi ar dura prea mult.

Mesajul pe care îl pot transmite femeilor din România este cel care reiese din conferinţa aceasta, în cadrul căreia au vorbit preoţi, mireni, oameni politici, medici, tot soiul de oameni cu orizonturi foarte diverse. Cu toţii au spus – şi cred că este adevărat – că o familie nu înseamnă un singur copil, ci mulţi copii, deoarece pentru viitorul acelui copil, care coincide cu viitorul familiilor –  oare vor întemeia la rândul lor familii aceşti copii? –,  este necesar să facem lumea de azi mai bună. Şi tocmai familia o va face. Trebuie ca ea să fie numeroasă, ceea ce înseamnă să aibă de la patru copii în sus. Acesta este mesajul meu, extras din învăţăturile acestei conferinţe.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Studiile asupra creierului contrazic ideologia de gen

de Lupo Glori

 

Un important studiu american, realizat recent  de o echipă condusă de Ragini Verma, neurolog al Universităţii Pennsylvania din Philadelfia, confirmă diferenţele biologice existente între bărbaţi şi femei. Rezultatele cercetării efectuate asupra a 949 voluntari (428 bărbaţi şi 521 femei) cu vârste cuprinse între 8 şi 22 de ani au fost publicate în prestigioasa revista ştiinţifică Proceedings of National Academy of Science.

Acestea demonstrează cum „conexiunile cerebrale la bărbaţi şi femei sunt distribuite diferit”, evidenţiind, prin intermediul unor tehnici avansate de neuroimaging, prezenţa la femei a unui număr major de conexiuni între emisfera dreaptă şi stângă (prima destinată mai ales gândirii intuitive, iar a doua, elaborărilor logice), în timp ce, din contră, la bărbaţi se observă prezenţa unei mai bune inter-conexiuni în cadrul aceloraşi emisfere.

Cu privire la acest lucru, Ragini Verma a declarat: „Am constatat cu uimire că rezultatele confirmă multe stereotipuri pe care credem că le avem în creier. Spre exemplu, bărbaţii sunt fără îndoială cei mai buni bucătari şi frizeri. În schimb, femeile sunt mai eficiente în acţiunile care necesită coordonarea ambelor emisfere: sunt mai intuitive, au memorie mai bună, sunt mai implicate emoţional când ascultă pe cineva”.

Doar în cerebel, parte a sistemului nervos destinată în principal controlului motor, lucrurile par să meargă diferit: în această zonă, bărbaţii demonstrează o conexiune mai bună între o emisferă şi cealaltă. În acest sens, neurologul american explică: „Dacă, spre exemplu, aţi vrea să învăţaţi să schiaţi, cerebelul ar fi zona implicată cel mai mult”.

La aceeaşi concluzie au ajuns şi studiile lui Simon Baron-Coehn, profesor de psihiatrie la Universitatea Cambridge din Regatul Unit şi expert în autism, care, în 2004, a desfăşurat unele experimente inovative asupra copiilor în faza prenatală, demonstrând existenţa unor diferenţe importante între creierele bărbaţilor şi femeilor. În articolul său, „Autismul: o formă extremă a creierului masculin?” (Simon Baron-Coehn, L’autisme : une forme extrême du cerveau masculin ?, “Terrain” n°42, marzo 2004), autorul distingea tipurile de creier pe baza a doua aspecte fundamentale: capacitatea de empatie şi capacitatea de sitematizare.

Experimentele conduse de el tind să demonstreze că la femei capacitatea de empatie e mai dezvoltată decât la bărbaţi. Din contră, capacitatea de sistematizare este mai importantă la bărbaţi decât la femei. Referitor la aceasta, el afirmase: „într-un studiu, băieţii au demonstrat în 50 de ocazii spirit mai competitiv, în timp ce fetele au fost de 20 de ori mai dispuse decât băieţii să-şi aştepte rândul”. După cum afirma profesorul englez, diferenţele capătă formă înainte de naştere, în uterul mamei, unde bărbaţii şi femeile produc diferite cantităţi de hormoni şi, în mod particular, bărbaţii produc dublul testosteronului feminin. Nivelul diferit al producţiei are un impact determinant  asupra dezvoltării creierului, demonstrând importanta elementului biologic în creşterea şi dezvoltarea copiilor.

Aceste studii ştiinţifice care pun în lumină rolul unic şi decisiv pe care îl are natura în proces biologic al fiecărui individ, constituie o dezminţire a tezelor ideologilor de gen, pentru care diferenţele sexuale au origini şi cauze pur socio-culturale.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Alin Gheorghe

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Le deschid uşa femeilor, pentru că le admir / Cuvinte pentru tineri

de Brendan Malone

În dimineaţa aceasta, în presa neozeelandeză a apărut un articol în care nişte academicieni locali fac afirmaţii total absurde despre bărbaţii care le arată respect femeilor deschizându-le uşa sau prin alte gesturi similare. Experţii în cauză fac şi nişte presupuneri de tot râsul legate de femeile care acceptă ca normal un astfel de comportament. Merg până acolo încât să spună că acestea suferă de o tulburare psihică.

Iată ce se spune în articol:

„Sexismul binevoitor a fost identificat ca cealaltă faţă a sexismului ostil, care ar vrea să trimită femeile la cratiţă. Deosebirea dinte cele două forme de sexism a fost studiată de cercetătorii de la Universitatea din Auckland într-un sondaj care trece în revistă atitudinile a peste 6.500 de neozeelandezi. Autorul studiului, Matthew Hammond, spune că sexismul binevoitor portretizează femeile ca fragile şi delicate, având nevoie de protecţie, subliniindu-le calităţile emoţionale. Studiul a descoperit că multe femei privesc favorabil sexismul binevoitor. Acestea au manifestat o probabilitate mai mare de a se simţi îndreptăţite să beneficieze de astfel de gesturi din partea bărbaţilor, ceea ce, din punct de vedere psihologic, e un simptom al unei personalităţi narcisiste, care crede că merită mai mult sau e specială. “

Hammond a mai spus că e previzibil ca cele două trăsături să meargă mână-n mână, căci sexismul binevoitor pare să le facă promisiuni femeilor.

Îmi amintesc un citat din Chesterton (cred), care a avut odată o maximă ce spune că nu există idee proastă care să nu fi fost emisă mai întâi de un academician.

Când articolul respectiv afirmă: „Sexismul binevoitor a fost identificat”, vrea de fapt să spună: „Sexismul binevoitor a fost inventat pentru a servi o ideologie confuză despre genurile umane“.

Mă mândresc să mărturisesc că eu practic „sexismul binevoitor“.

Şi mai practic şi următoarele forme de bunăvoinţă:

Etatism binevoitor – căci urăsc atât de mult persoanele în etate, încât mă ofer să le ajut la urcarea scărilor, sau le las să intre în faţă la coadă etc.

Parentism binevoitor – îi urăsc pe părinţii cu copii mici, lăsându-i să treacă în faţa mea la casă în supermarket, sau ajutând câte o mamă cu bebeluş şi copil mic care plânge să-şi încarce coşul de cumpărături etc.

Şoferism binevoitor – îi urăsc pe şoferii care aşteaptă să iasă de pe străzile secundare – atât de mult, încât le fac loc să intre în trafic în faţa mea etc.

Vecinism binevoitor – îmi urăsc vecinii într-atât încât tai şi iarba de la hotarul cu ei când îmi tund peluza din faţa casei.

Îmi pare rău, Matthew Hammond, dar îndrăznesc să sugerez că tu, confraţii şi discipolii tăi – nu vasta majoritate a populaţiei – sunteţi cei care s-ar putea să suferiţi de o tulburare psihică – una în care oamenii încep să piardă contactul cu realitatea şi să vadă lucruri care de fapt nu există.

Eu nu le deschid uşa femeilor şi nici nu fac alte acte de cavalerism fiindcă, atunci când mă uit la ele, m-aş gândi că sunt nişte slăbănoage incapabile să atingă cele mai înalte culmi ale măreţiei masculine, care ne conferă nouă puterea muşchilor – adică forţa care lor le lipseşte şi le împiedică să braveze deschizând uşi. Şi nici nu mă gândesc: „Mai bine să-i deschid înainte s-o apuce plânsul când creierul ei mic şi confuz de femeie nu-şi dă seama cum merge treaba cu mecanismul de deschidere a uşii“.

Dimpotrivă, când mă uit la femei văd geniul la feminin. Un geniu atât de complex, important şi valoros, încât îl ador. Ador geniul feminin, pentru că sunt un bărbat adevărat, a cărui percepţie masculină nu a fost tocită de ideologiile eronate ce proferează teoria genului şi nici dată peste cap de atitudinile de prădător alimentate de pornografie.

Ca bărbat adevărat, ştiu că, pentru ca masculinitatea mea să atingă culmile măreţiei, pentru a deveni cel mai bun bărbat posibil, depind în totalitate de geniul feminin – depind de el ca de oxigenul care mă ţine în viaţă.

Fără uimitorul geniu feminin complementar mie, nu aş putea fi niciodată un bărbat adevărat. Aş rămâne condamnat să fiu nimic mai mult decât echivalentul masculin al unui rōnin – numele japonez dat unui samurai care rămâne fără stăpânul ce-l conducea – un termen care înseamnă, literal, „omul valurilor”, pentru că pluteşte în derivă, fără direcţie şi scop.

Le deschid uşa femeilor fiindcă ştiu că merită adoraţia mea profundă şi iubirea mea altruistă. Acest mic gest de sacrificiu e felul meu de a spune: „Simt veneraţie faţă de geniul tău feminin şi de tot ceea ce îi datorez ca bărbat“.

Un bărbat care încearcă să vă convingă să nu le mai deschideţi uşa femeilor nu este un bărbat adevărat. Nu-l ascultaţi!

Oricine vă spune că a le deschide uşa femeilor vă pune în poziţia de persoană care urăşte sau dispreţuieşte femeile, suferă de o confuzie tragică şi este în mod disperat rupt de realitate.

Doamnelor, nu numai că aveţi tot dreptul de a vă aştepta la un astfel de respect şi altruism din partea bărbaţilor cu care vă intersectaţi în viaţă, dar chiar ar trebui să vă îngrijoreze la maximum orice persoană ce propovăduieşte o lume în care bărbaţii trec pe lângă femei într-o oarbă ignoranţă cu privire la măreţia feminină!

O astfel de lume ar fi un loc cu adevărat înspăimântător. Şi, în mod sigur, nu ar fi lumea în care aş vrea ca fiicele mele să crească – geniul lor feminin merită mult mai mult decât recea indiferenţă.

Articolul a fost publicat iniţial pe blogul lui Brendan Malone, The Leading Edge.

Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Ştefana Totorcea 

 Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Sfaturi pentru părinţi (6): Alcoolul consumat în adolescenţă şi tinereţe creste riscul de cancer de sân

Noul studiu, care arată existenţa unei strânse legături între cancerul de sân şi consumul de alcool din tinereţe, le-ar putea face pe adolescente şi pe tinerele femei să renunţe la alcool.

Este pentru prima dată când un studiu analizează efectele alcoolului consumat în perioada cuprinsă între primul ciclu şi prima sarcină dusă până la termen.

Cercetătorii de la Facultatea de Medicină din St. Louis, Universitatea Washington, au constatat că riscul de a dezvolta cancer de sân este cu atât mai mare cu cât creşte cantitatea de alcool pe care o femeie o consumă în perioada cuprinsă între primul ei ciclu şi prima naştere.

"Părinţii ar trebui să-şi educe fetele cu privire la legătura dintre alcool şi  cancerul şi bolile de sân", a declarat unul dintre cercetători, Ying Liu. "Este un lucru important, deoarece această perioadă de timp este foarte critică." Celulele sânului se dezlotă rapid în perioada adolescenţei şi post-adolescenţei, ceea ce le face cu atât mai vulnerabile la acţiunea agenţilor cancerigeni.

Studiul, publicat în Journal of the National Cancer Institute, se bazează pe datele strânse de la 91.005 femei fără antecedente de cancer care au participat la Studiul Sănătăţii Asistentelor Medicale în perioada 1989-2009.

"Potrivit cercetărilor noastre, lecția este foarte clară: Dacă o femeie bea în medie un pahar pe zi în perioada cuprinsă între primul ei ciclu şi prima naştere, riscul ei de a face cancer de sân creşte cu 13%."

În plus, cercetătorii au descoperit că în cazul consumului zilnic de acool are loc o creştere cu 15% a riscului de apariţie a tumorilor benigne care, deşi nu sunt cancerigene, cresc riscul de cancer de sân.

Agenția Internațională de Cercetare a Cancerului consideră deja alcoolul unul din cauzele cancerului de sân la femeile adulte, cu un risc ce creşte până la 7-10% pentru fiecare 10 de grame de alcool consumate zilnic. 

Prelucrare după: Huffingtonpost

O scrisoare deschisă către femeile care au făcut avort

de Kristen Walker Hatten

12 martie 2013 (LiveActionNews.org) - De obicei îmi condimentez blogul cu ceva umor, dar astăzi o să fiu extrem de serioasă... în cea mai mare parte a articolului.

Iată care-i treaba: Primesc multe e-mailuri de la multe persoane. Unele dintre ele vor să-mi demonstreze cât de idioată sunt, dar multe au o poveste de zis. 

Păi, până la urmă toată lumea are câte o poveste, dar majoritatea femeilor care-mi scriu povestea vieţii au şi câte un avort undeva în istorioară.

Nici măcar una dintre ele nu mi-a zis vreodată: „De-abia aşteptam să fac un avort.” sau „M-am simţit extraordinar după avort.” sau „Nu am avut niciodată dubii în legătură cu hotărârea mea de a face avort.” Tot mai aştept pe cineva care să-mi scrie că „Am făcut un avort, m-am simţit fantastic şi sunt super fericită că l-am făcut!” (Oricum, probabil că n-aş crede-o nici măcar o clipă).

Cel mai adesea aud cuvinte de genul: „constrângere”, „rămasă fără opţiuni”, „singură” şi „îngrozită”. Mai aud cuvinte precum „regret” şi „tortură”, „depresie” şi „negare”.

Din experienţa mea acumulată în urma discuţiilor cu diverse femei, atât înainte cât şi după ce am intrat în mişcarea pentru-viaţă, m-am convins că până la urmă efectiv toate femeile regretă că au făcut avorturi. Chiar cred cu tărie asta. N-am întâlnit până acum nici o mamă care să regrete că şi-a născut copiii şi n-am întâlnit nici o femeie care să nu regrete că a făcut avort.

Dacă ai făcut avort, există mari şanse ca în adâncul inimii să-l regreţi.

S-ar putea să îţi exprimi pe faţă regretul sau s-ar putea să te arăţi foarte furioasă pe cel care-ţi sugerează că ar trebui să-ţi pară rău. În orice caz, eu cred că în adâncul inimii tu suferi. Şi vreau să te ajut.

Vezi tu, cunosc o doamnă foarte drăguţă la inima căreia am vrut de mult să ajung în mod special, dar care se ofensează imediat ce se aduce în discuţie subiectul numit avort. De fiecare dată când aduc vorba despre avort pe Facebook – se mai întâmplă din când în când – ea apare adesea de nicăieri şi postează un comentariu cu referire la dreptul femeii de a alege ce face cu corpul ei.

Dar din întâmplare ştiu că ea a făcut avort. Şi mai ştiu şi că ea n-a vrut să-l facă. Dar nu ştiu dacă ea ştie că eu ştiu. Este o situaţie ciudată, în cel mai bun caz.

N-o cunosc prea bine, dar adesea îmi vine să-i scriu şi să-i spun că „Ştiu că ai făcut avort. Ştiu că te doare.”

Totuşi nu ştiu dacă e cel mai potrivit să procedez aşa ceva. Nu vreau ca ea să creadă că vreau astfel să am câştig de cauză în discuţiile noastre. Iar asta m-a pus pe gânduri. Ştiu o grămadă de femei care au făcut avort şi vreau să le zic în principiu cam acelaşi lucru tuturor.

Aşa că vă scriu tuturor chiar acum, în acest blog. Tuturor celor pe care vă cunosc personal dar celor pe care nu vă cunosc. Dacă aţi făcut avort, iată care-i mesajul meu pentru voi. Nu are girul vreunui specialist în psihologie, iar eu nu sunt un consilier autorizat. Nu ştiu dacă spun „cuvintele potrivite”. Vorbesc pur şi simplu din inimă: 

  ***

Nu sunt mânioasă pe voi şi nici nu ţin duşmănie. N-am nimic de zis în legătură moralitatea a ceea ce aţi făcut. N-am nimic de zis nici în legătură legile sau cu drepturile femeilor sau cu etapele de dezvoltare a fetuşilor. Nu mă interesează să port sau să câştig o discuţie în contradictoriu.

Ştiu că credeţi că n-ar trebui să simţiţi nimic pentru copilaşul vostru avortat. Vreau să ştiţi că este în regulă. Ce simţiţi este absolut normal. Ceea ce simţiţi este doliul pentru pierderea copilului vostru.

Nu vă aşteaptă decât iertare şi vindecare.

Este normal să plângeţi. Este normal să fiţi contrariate. Este normal să aveţi regrete. Este normal să fiţi furioase. S-ar putea să fiţi furioase şi pe mine chiar acum. Credeţi-mă - pot face faţă.

Dacă vreţi să vorbiţi cu mine, vă pot ajuta să cunoaşteţi oameni care au trecut prin ce treceţi voi acum şi cunosc lucrurile astea, pentru că sincer eu nu le cunosc. Dar sunt şi eu om, deci ştiu ce este aia durere şi ştiu că vreţi să se termine.

Există oameni cu care puteţi sta de vorbă. Există lucruri pe care le puteţi afla citind, le puteţi face, le puteţi învăţa şi le puteţi descoperi şi care vă vor ajuta să vă vindecaţi. Sunt câteva linkuri la sfârşitul articolului care vă vor da idei ca să vă puneţi în mişcare sau, dacă vreţi, îmi puteţi trimite un e-mail.

Vorbesc efectiv în numele fiecărei persoane pro-viaţă pe care o cunosc când spun asta: Vreau să vă ajut. Nu este vreo şmecherie la mijloc ca să vă fac să vă deschideţi inima în faţa mea şi să vă pot judeca. Nu găsesc nicio plăcere în a vă judeca. Nu sunt de părere că voi „meritaţi” să suferiţi sau să fiţi pedepsite. Dacă ar fi aşa, atunci şi eu aş merita aşa ceva. Şi restul lumii.

Meritaţi mai mult. Meritaţi acceptare şi vindecare.

Oricine aţi fi, există atâţia oameni pe care nici nu-i cunoaşteţi dar care de-abia aşteaptă să vă ajute. Şi eu mă număr printre ei.

Şi oamenii ăştia vor să vă ajute: Rachel’s Vineyard

Şi aceştia: Silent No More

Puteţi să-mi lăsaţi şi un e-mail. Şi să aveţi încredere că tot ce-mi veţi spune va rămâne doar între noi.

Oricine aţi fi, eu mă rog din inimă să vă vindecaţi şi să fiţi fericite.

  ***

Sursa: LifeSiteNews