„Acesta e păcatul pe care îl plătim pentru ceea ce am făcut înainte de căsătorie." / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie

foto: freedigitalphotos

Alexandra: „Acesta e păcatul pe care îl plătim pentru ceea ce am făcut înainte de căsătorie."

  

După cum sună şi titlul meu: Da, este adevărat! l-am cunoscut când aveam 15 ani şi zece luni în cartierul vărului meu. Ne-am plăcut foarte tare, numai că părinţii mei nu prea mă lăsau să ies din casă.

A trecut ceva timp, să zic câteva luni bune şi ne-am hotărât să ne logodim. Mi-a pus inelul, la un an aproape, pe deget. După un an şi nouă luni m-a cerut de la ai mei şi am hotărât să ne mutăm împreună. Între timp noi păcătuisem încă din ziua în care ne-am logodit. Părinţii lui nu au fost de acord să ne mutăm fără să ne căsătorim. Zis şi făcut, la doi ani după ce ne-am cunoscut, ne-am și căsătorit. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

Ne înţelegeam de minune, ne-am făcut casa după patru ani de convieţuit împreună foarte bine. A intervenit între noi o colegă de serviciu de-a lui. A fost un an de chin pentru mine. Am suferit enorm, certuri, scandaluri, am luptat însă fără rezultat. Rugăciuni, bilete peste bilete, nimic până în ziua în care am hotărât să plec.

Nu mai puteam, disperasem, eram bolnavă de nervi, slăbisem, boli peste boli. A trecut un an şi jumătate de când ne-am despărţit şi încă îmi e dor de cei de acasă. Nu ştiu dacă şi de el, dar cu siguranţă de ceea ce am muncit acolo şi de socrii mei care plâng şi acum după mine şi s-au îmbolnăvit. El nu vrea să mă vadă. Mă urăşte. Am fost la preot, mi s-a spus că are ceva..., dar eu cred că asta e păcatul pe care îl plătim pentru ceea ce am făcut înainte de căsătorie.

Mi-e frică de generaţia de acum că nu o să îmi mai găsesc pe nimeni care să vrea să nu mai păcătuim până la căsătorie, e foarte greu, de multe ori aş zice că îl vreau pe el, că el e înţelegător, dar nu ştiu ce să mai cred.

(Alexandra, divorţată)

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi / Cuvinte pentru tineri

foto: freedigitalphotos

Am o întrebare foarte grea. Am o vârstă, am păcătuit destul și nu mai vreau să păcătuiesc. Cum putem să învingem eul din noi?

La o întrebare atât de grea vă voi da un răspuns la fel de greu. Acest lucru îl propune Hristos: Eul Său în fața eului nostru. El spune să ne lepădăm de eul nostru ca să ne putem bucura de Eul Lui. Dar în Eul Lui de Dumnezeu și om. Ca să putem să ne bucurăm de El trebuie să ne lepădăm de eul nostru.

De ce mă căsătoresc și nu rămân singur, dacă îmi place atât de mult de eul meu? Pentru că am văzut un eu mai frumos decât al meu, un eu de care eul meu are nevoie. Dar ca să pot să locuiesc cu acel eu va trebui să mai las de la mine. Cu cât las mai mult de la mine, cu atât scap mai mult de eul meu. Dar nu voi lăsa de la mine dacă nu voi pune ceva în loc. Nu se poate doar să mă golesc, fără să pun nimic în loc. Ar însemna să mă înec pe mine, să mă distrug. Intrând în relație cu un eu mai frumos, mai bun, mai înalt, sunt gata să mai las din eul meu câte puțin și atunci eul lui va fi de ajuns ca să împlinească ceea ce am lăsat la o parte din eul meu. Deci numai în relație cu un eu mai frumos, mai bun, mai adevărat pot să scap de eul meu; altminteri, nu.

Iar eul cel mai bun este al lui Dumnezeu.

Exact. În fața lui Dumnezeu, în relație cu El, se poate să mă golesc deplin de eul meu. Fiindcă atât de mult ne iubește, încât nu Se mai uită la El, nu Se ocupă de El, ci numai de noi.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.

și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014

Lepădarea de sine - marea taină a vieţii creştine / Sensul vieții

foto: Apologet(Orhphoto)

De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Un cugetător spunea că aceste cuvinte sunt grele ca aurul, aspre precum cremenea, tulburătoare ca bulgării de pământ aruncaţi pe un sicriu coborât în mormânt. [...]

Iisus nu cere nimicirea eului, căci el reprezintă entitatea omului prin care Dumnezeu l-a creat Persoană. Iisus cere renunţarea la „sinele” bolnav, la eul identificat cu trupul păcatului şi încadrarea lui în Dumnezeu. Să nu mă mai iubesc pe mine pentru mine, să nu caut să lucrez, să realizez ceva numai după mintea şi voinţa mea. Prin aceasta cad din nou în ispita din paradis. Să ţin seama în toate de Dumnezeu şi de voinţa Lui. Prin Dumnezeu eul meu poate deveni cu adevărat de mare valoare. Marii creatori, gânditori, artişti ai lumii, în măsura în care au fost înrădăcinaţi în Dumnezeu au creat lucrările lor nemuritoare.

Lepădarea de sine ne este accentuată şi prin ierarhia stabilită de Iisus: să iubeşti întâi pe Dumnezeu şi în Dumnezeu să te iubeşti pe tine, în Dumnezeu să iubeşti pe ai tăi, ţara ta şi neamul tău. „Cine iubeşte pe mamă, tată, fraţi, fiu, fiică mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine”, a spus El. Aceasta este marea taină a vieţii creştine. Mai presus de toţi să-L iubim şi ascultăm pe Dumnezeu. Apoi, în Dumnezeu să ne iubim pe noi înşine, familia, neamul. Noi călcăm de obicei această ierarhie. Totuşi să nu uităm că Dumnezeu este izvorul vieţii noastre. Un râu oricât de mare ar fi, dacă îi tai izvorul, seacă. Tot aşa şi noi, în afara lui Dumnezeu rămânând ne uscăm... Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”.  Dacă cineva nu rămâne în Mine, se usucă ca mlădiţa şi se aruncă în foc (In. 15, 5-6).

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 131-133)

Sursă: Doxologia

Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPĂDAREA DE SINE?

foto: Fr. Ioakeim Sotiropoulos(Orthphoto)

APOSTOLUL

Galateni 2, 16-20

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

*

Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPĂDAREA DE SINE?

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:

Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust  şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.

Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?

Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.

Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

Sursă: Cuvântul ortodox