Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi / Cuvinte pentru tineri

foto: Alexey Polyakov (Orthphoto)

Spuneți-ne ceva despre Taina Spovedaniei.

Spovedania este una dintre cele mai intime taine. Taină nu înseamnă nimic ascuns. Taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment. Nu înseamnă că nu va putea pricepe până la sfârșit. Tocmai de aceea taina întotdeauna va trebui să invite pe om în a explora mai mult adâncimile ei.

Trei persoane iau parte la spovedanie: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Hristos este ultima persoană – pentru că El nu a venit să judece, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Nici duhovnicul nu are dreptul să o facă, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui. Este foarte important să înțelegem că duhovnicul este un prieten al Mirelui, și nu un simplu martor. Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi, Mirele și mireasa, să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și apoi se retrage discret – așa cum spunea cel care s-a numit pe sine „prieten al Mirelui”, Sfântul Ioan Botezătorul – pentru ca să se împlinească acest cuvânt: „Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”. Deci rămâne ca ucenicul să fie singurul judecător. Însă judecata aceasta el și-o face în cadrul cel mai intim cu putință și ar trebui ținută într-un cadru cât mai intim. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la judecător, și nu ca să fim achitați, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, se înțelege că trebuie să avem o abordare mai personală, mai intimă, a acestei taine.

Cum să ne spovedim?

Ceea ce voi spune la spovedanie și ceea ce voi auzi la spovedanie nu sunt și nu ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, decât vărsarea inimii în fața celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, asta este altceva. Că este neputincios, că este cu lipsuri, este altceva. Dar, așa cum este, pe tot îl vărs. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod din ce în ce mai deplin cu celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci de acele lucruri voi încerca să scap.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Și prima întrebare pe care o voi pune în această pregătire este aceasta: „Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu suntem cum am vrea să fim?” După aceea, trebuie să Îi declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de aceasta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu face orice și tot ceea ce face nu are alt scop decât să ne determine pe noi să-L iubim. Să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea, iubire care este mai presus decât răutatea mea, și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste.

Îmi va ierta Dumnezeu păcatele?

În pilda fiului risipitor nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „Iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da. Dar „Iartă-mă!” – nu. De ce? Pentru că nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Acest „Primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru, și anume pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării, iertarea fiind implicită. Mă duc la Dumnezeu ca să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli la spovedanie. Cele scrise acolo respectă foarte clar, foarte riguros, titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești acolo ceva care să-ți arate. Dar nu zice acolo că astea-s păcatele tale. Nu. Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu. Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu.

Când vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și ea nu este cum ți-ai fi dorit și ai face orice ca să fie măcar ca înainte – aceasta este spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la spovedit, evident că ai să zbori, pentru că ieși de braț cu Cel pe care Îl credeai a fi judecătorul și – surpriză! – judecătorul acesta nu știe decât să zboare. Pentru că El este chiar Dumnezeu. Și stând la braț cu El nu poți decât să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul spovedaniei.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.

și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014

Așa arată iertarea

de Tamara Rajakariar,  Mercator

Într-o lume în care răzbunarea este acceptată drept normă, era de aşteptat ca iertarea să nu iasă în evidenţă. Însă, aceste fotografii din Rwanda, având ca temă reconcilierea, sunt suficiente pentru a ne aminti cât de importantă este în viaţă iertarea, de la nivel personal, la cel național.

Cu două decenii în urmă, aproape un milion de ruandezi au fost uciși în timpul genocidului național. În urmă cu câteva luni, fotograful Pieter Hugo a vizitat sudul Rwandei pentru a realiza o serie de fotografii, fiecare oferind imaginea victimei alături de agresorul pe care aceasta l-a iertat. Aceşti ruandezi iau parte la efortul național de promovare a reconcilierii, unde grupuri de hutu și tutsi sunt consiliate pe parcursul a câteva luni de zile, până în momentul în care făptuitorul îşi cere iertare. Acesta este un proiect atât de frumos și important, iar pe termen lung se va dovedi mai benefic decât orice alte despăgubiri care s-ar putea oferi vreodată. Poveștile variază, dar în fiecare caz iertarea nu se obţine cu uşurinţă.

Fotografia prezintă o femeie cu mâna pe umărul bărbatului care i-a ucis tatăl și pe cei trei frați ai ei. Alții s-au fotografiat împreună cu cei care au participat la distrugerea caselor lor.

De ce au ales să ierte? Pentru că ura nu-i poate aduce înapoi pe cei pierduţi şi numai prin recâştigarea unei păci interioare, prin unirea conaționalilor care au fost stârniţi unii împotriva celorlalţi, viața îşi poate continua cursul, ajutând la construirea unui viitor comun. Priviţi aceste imagini. Putem învăța atât de mult de la aceşti oameni care, după ce au pierdut aproape totul, încă mai pot găsi puterea de a ierta.

Traducere:  Elena Jurcă

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Predica la Duminica a XI-a după Rusalii: Pilda datornicului nemilostiv "Iertarea ca soluție la purtător" / Părintele Constantin Coman

foto: Doxologia

APOSTOLUL

I Corinteni 9, 2-12

Fraţilor, voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul. Apărarea mea către cei ce mă judecă aceasta este. N-avem, oare, dreptul să mâncăm şi să bem? N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra? Cine slujeşte vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi Legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de roade». Dacă noi am semănat la voi cele duhovniceşti, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământeşti ale voastre? Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 18, 23-35

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a hotărât să facă socoteala cu slujitorii săi. Şi, începând să facă socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, domnul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe copii şi toate câte avea, ca să se plătească datoria. Atunci acel slujitor, îndrăznind, a îngenunchiat şi se închina lui, zicând: doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar domnul slujitorului aceluia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, când a ieşit de acolo, slujitorul acela a găsit pe unul dintre tovarăşii săi, care îi era dator o sută de dinari, şi, punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Atunci tovarăşul acela, căzând în genunchi la picioarele lui, îl ruga, zicând: mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. El însă n-a vrut, ci, ducându-l, l-a băgat în temniţă până când va plăti datoria. Atunci tovarăşii lui, văzând cele ce s-au petrecut, s-au întristat foarte şi, venind, au spus domnului lor toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, domnul său i-a zis: slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui.

*

Părintele Constantin Coman- Pilda datornicului nemilostiv

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să vă mai întreb ceva. 10.000 de talanţi faţă de 100 de dinari, m-am uitat într-o arheologie biblică, este o diferenţă enormă. Nu ştiu dacă am calculat bine, dar este vorba despre un raport de 1 la 75000, aproximativ. Este ca şi cum mi se iartă o datorie de 750 de lei şi eu nu pot ierta o datorie de 1 ban, cred că aşa este. Lucrurile, desigur, sunt puse într-o parabolă, dar se poate întâmpla lucrul acesta? Dumnezeu exagerează oarecum ca să ne facă să înţelegem ce?

Pr. Coman: Aici trebuie spuse câteva cuvinte despre limbajul biblic în general. Acesta nu are obsesia exactităţii cifrelor, aşa cum o avem noi. Iată, dumneavoastră v-aţi dus cu mintea imediat la calcularea diferenţelor dintre cele două sume. Preocuparea pentru dimensiunile exacte ale mărimilor despre care vorbim o are cultura noastră, aş zice cultura materialistă. Pentru limbajul biblic, important este mesajul, sensul lucrurilor. În cazul nostru, trebuie pusă în evidenţă atitudinea datornicului nemilostiv prin contrast cât mai mare între suma cu care era el dator şi-i fusese iertată şi suma cu care îi era cineva datornic şi pe care el nu a putut-o ierta. Când ne aflăm cu faţa spre Dumnezeu ca datornici, nu încetăm a cere iertarea datoriei şi milostivire, când ne întoarcem, însă, cu faţa spre semenii noştri, uitam postura de datornic cu care s-a făcut mila şi devenim executanţi nemiloşi ai datornicilor noştri. Este, aşadar, suficient să constatăm că avem de-a face cu o sumă foarte mare, pe de o parte, şi cu o sumă foarte mică, de cealaltă parte. Nu cred că este productiv să începem să calculăm şi chiar să facem echivalentul în aur, pentru a putea să înţeleagă omul de astăzi exact despre ce sume era vorba, aşa cum am văzut recent într-o predică pe această temă, publicată în presa noastră bisericească.

Dar să revenim la conţinutul parabolei. Aici este reflectată o situaţie frecvent întâlnită. Omul nu se poate aşeza în pielea celuilalt. Este o foarte mare defecţiune, care generează foarte mari conflicte în această lume, începând de la relaţia dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre vecini, dintre colegi, dintre superiori şi subalterni. Îi este foarte greu omului a se aşeza în situaţia celuilalt, rămânând în acelaşi timp şi în postura sa. Dacă nu intri în pielea celuilalt, nu poţi să-l înţelegi şi nu poţi să ai faţă de el o atitudine corectă. Când a fost el datornic, s-a aşezat în postura de a cere milostenie, umilindu-se. Când a trecut în postura de creditor şi a avut în faţa lui un datornic, a uitat instantaneu postura de datornic. Este o atitudine egoistă, egocentrică. De fiecare dată, în orice situaţie, eu şi problemele mele mă interesează. Numai prin prisma interesului personal abordez problemele. Când situaţia mea mi-o cere, devin cerşetor, şi iarăşi, când situaţia mea mi-o cere, devin stăpân nemilos. În contrast cu datornicul nemilostiv, avem exemplul stăpânului dintâi, care nu ţine seama de interesul său, ci are capacitatea să se pună în situaţia disperată a datornicului şi să-i ierte datoria.

Eu, ca preot şi ca duhovnic şi ca om vieţuitor în această societate mai mult sau mai puţin fericită, constat că aceasta disfuncţie – adică a nu putea sau a nu vrea să te pui în situaţia celuilalt - este una dintre cele mai frecvente cauze ale marasmului moral în care ne aflăm. Dacă ne-am aşeza în pielea celuilalt, am fi mult mai înţelegători cu el. Când eşti părinte nu te poţi aşeza în postura copilului sau refuzi să o faci; când eşti şef, nu te poţi aşeza în postura subalternului tău, când eşti bărbat nu te poţi aşeza în postura femeii, sau invers; când eşti soţ nu te poţi aşeza în postura soţiei, sau când eşti soţie nu te poţi aşeza în pielea bărbatului. Este o neputinţă şi o slăbiciune foarte mare, care se întemeiază şi ea ca toate neputinţele şi slăbiciunile noastre în egoismul nostru, în îndreptăţirea de sine, în suficienţa de sine. Neputând să te aşezi în pielea celuilalt te îndreptăţeşti la nesfârşit pe tine, şi celuilalt nu-i dai nici un pic de dreptate. Ce dreptate să-i dai dacă nici nu-l iei în calcul?! El ştia că a împrumutat pe cineva, respectivul trebuia să-i întoarcă datoria. Punct. Ce se întâmplase înainte cu datoria sa era alt scenariu, alt film. Acest lucru este atât de frecvent, încât viciază profund viaţa oamenilor şi a comunităţilor umane. De altfel, nu ar fi consumat Mântuitorul Hristos energie şi vorbe cu un lucru care nu ar fi fost esenţial. În Evanghelii sunt numai lucruri esenţiale, deşi noi nu le tratăm ca atare. Atitudinea datornicului nemilostiv este foarte răspândită. La fiecare pas vom descoperi oameni cărora li se iartă datorii de 10.000 de talanţi, dar care nu sunt în stare să ierte datorii de 100 de dinari.

Aş mai spune un singur cuvânt. Morala parabolei este una teologică, din moment ce se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi la datoriile semenilor noştri faţă de noi. Este un cuvânt tot al Sfântului Ioan Gură de Aur:

 „Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară pentru plata datoriei faţă de El, în măsură să şteargă toate datoriile noastre faţă de El, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii”(Omilii la Matei, pag. 709).”

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt