Lepădarea de sine - marea taină a vieţii creştine / Sensul vieții

foto: Apologet(Orhphoto)

De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Un cugetător spunea că aceste cuvinte sunt grele ca aurul, aspre precum cremenea, tulburătoare ca bulgării de pământ aruncaţi pe un sicriu coborât în mormânt. [...]

Iisus nu cere nimicirea eului, căci el reprezintă entitatea omului prin care Dumnezeu l-a creat Persoană. Iisus cere renunţarea la „sinele” bolnav, la eul identificat cu trupul păcatului şi încadrarea lui în Dumnezeu. Să nu mă mai iubesc pe mine pentru mine, să nu caut să lucrez, să realizez ceva numai după mintea şi voinţa mea. Prin aceasta cad din nou în ispita din paradis. Să ţin seama în toate de Dumnezeu şi de voinţa Lui. Prin Dumnezeu eul meu poate deveni cu adevărat de mare valoare. Marii creatori, gânditori, artişti ai lumii, în măsura în care au fost înrădăcinaţi în Dumnezeu au creat lucrările lor nemuritoare.

Lepădarea de sine ne este accentuată şi prin ierarhia stabilită de Iisus: să iubeşti întâi pe Dumnezeu şi în Dumnezeu să te iubeşti pe tine, în Dumnezeu să iubeşti pe ai tăi, ţara ta şi neamul tău. „Cine iubeşte pe mamă, tată, fraţi, fiu, fiică mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine”, a spus El. Aceasta este marea taină a vieţii creştine. Mai presus de toţi să-L iubim şi ascultăm pe Dumnezeu. Apoi, în Dumnezeu să ne iubim pe noi înşine, familia, neamul. Noi călcăm de obicei această ierarhie. Totuşi să nu uităm că Dumnezeu este izvorul vieţii noastre. Un râu oricât de mare ar fi, dacă îi tai izvorul, seacă. Tot aşa şi noi, în afara lui Dumnezeu rămânând ne uscăm... Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”.  Dacă cineva nu rămâne în Mine, se usucă ca mlădiţa şi se aruncă în foc (In. 15, 5-6).

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 131-133)

Sursă: Doxologia

Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPĂDAREA DE SINE?

foto: Fr. Ioakeim Sotiropoulos(Orthphoto)

APOSTOLUL

Galateni 2, 16-20

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

*

Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPĂDAREA DE SINE?

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:

Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust  şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.

Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?

Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.

Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

Sursă: Cuvântul ortodox

Predica Sfântului Teofan Zăvorâtul la ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

foto: Doxologia

Apostolul

I Corinteni 1, 18-24

Fraţilor, cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie; dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Evanghelia

Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35

În vremea aceea s-au sfătuit căpeteniile preoţilor bătrânii împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat, zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Pilat le-a zis: luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nici o vină. I-au răspuns iudeii: noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci s-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi a întrebat pe Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Atunci Pilat i-a zis: cu mine nu vorbeşti? Oare, nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus i-a răspuns: nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.

Deci, când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit: pardosit cu pietre, iar evreieşte: gabbata. Şi era ziua pregătirii Paştilor, vineri, pe la ceasul al şaselea; şi a zis Pilat iudeilor: iată împăratul vostru! Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Pe împăratul vostru să-L răstignesc? - i-a întrebat Pilat. Căpeteniile preoţilor au răspuns: n-avem împărat decât numai pe Cezarul. Atunci L-a dat lor ca să-L răstignească. Şi au luat pe Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi, Însuşi ducându-şi crucea, a ajuns la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Acolo L-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Şi Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra crucii. Şi era scris pe ea: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci era aproape de oraş locul unde a fost răstignit Iisus. Şi era scris evreieşte, greceşte şi latineşte.

Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis maicii Sale: femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta. Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat în casa sa. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.

Iar iudeii, de vreme ce era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, asemenea şi pe ale celuilalt răstignit împreună cu El. Venind însă la Iisus, dacă au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui.

*

Predica Sfântului Teofan Zăvorâtul la ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Ce gând bun a pus Domnul în inima celor ce au ctitorit biserica aceasta, să o închine slavei Crucii Lui! Cât de mângâietor este acest lucru pentru cei vii şi cât de mângâietor pentru cei adormiţi! Cât de multă hrană pentru credinţă aduce această îmbinare a slavei înălţării Crucii cu vremelnica odihnă a rămăşiţelor noastre pământeşti după ieşirea din această viaţă! Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări! Ea înseamnă că Domnul, prin Crucea Sa, a stricat iadul şi i-a slobozit pe cei care se aflau acolo înaintea venirii Lui.

Aşadar Crucea lui Hristos a fost scară de suire din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos… Ce este ea, atunci, pentru noi? Pentru noi, ea este scară de suire la cer îndată după desfacerea sufletului de trup. Pentru că acum cei ce cred în Hristos Iisus nu se pogoară la iad.

Şi atunci, cât de mângâietor trebuie să fie pentru noi faptul că apropiaţii noştri, părăsind această lume, nu sunt luaţi pe neaşteptate, în starea aceasta, de drumul necunoscut, ci îndată îl întâmpină pregătiţi – şi cât de dulce este încredinţarea că poate nici noi nu suntem lipsiţi de mângâierea aceasta…

Aşadar să mulţumim Domnului, Care a rânduit toate acestea pentru noi. Pentru toţi cei care ies din această viaţă a fost pregătită scara urcuşului la cer, şi anume Crucea… însă de fapt urcă pe ea doar cei care s-au deprins să umble sub cruce în viaţa de acum… Iar cei care în viaţa de acum nu au reuşit sau nu au vrut să umble sub cruce aşa cum trebuie nu vor trage niciun folos de pe urma faptului că pentru cei care pleacă de aici există o scară către cer. Pentru că ei fie n-o vor găsi, fie, găsind-o, nu se vor putea folosi de ea.

După aceasta puteţi trage învăţătura pe care v-o insuflă această biserică cu hramul înălţării Sfintei Cruci, aflată în cimitir! Prin aceasta parcă s-ar zice: „Mângâiaţi-vă cu faptul că după despărţirea de trup vi se pregăteşte scară către cer, dar totodată îngrijiţi-vă şi de pregătirea pentru a urca pe ea, deprinzându-vă să umblaţi cu bună chibzuinţă sub cruce de-a lungul vieţii de acum.”

Auzind acestea, să nu suspine nimeni cu amărăciune, zicând: „Ce să facem? De unde să luăm cruci şi cum să umblăm sub greutatea lor?” Nu vă neliniştiţi! Domnul ştia că fară cruci nu putem avea parte de mântuire, şi ca atare a rânduit viaţa noastră în aşa fel, încât clipă de clipă şi din toate părţile suntem înconjuraţi de cruci. Ne rămâne de făcut numai un singur lucru… să luăm asupră-ne şi să ne purtăm crucile aşa cum trebuie. Va voi arăta care sunt crucile acestea, cum trebuie luate şi purtate.

Cea dintâi  cruce este această amară petrecere a noastră pe pământ, plină de necazuri, de lipsuri, de nemulţumiri, de boli şi de tot felul de nevoi. Doar am fost zidiţi pentru fericire, însă, călcând porunca, am fost surghiuniţi din rai – şi iată că ducem epitimia petrecerii vremelnice în această vale a plângerii şi a tânguirilor… Nimeni nu este liber de această cruce, însă oricine are libertatea de a şi-o preface într-o doctorie vindecătoare sau de a-şi otrăvi viaţa cu ea. Pentru ca aceasta din urmă să nu se întâmple, iată ce este de făcut… Trebuie să socotim că merităm starea aceasta şi să Îi spunem Domnului sincer: „Nu merit ceva mai bun!“; după aceea trebuie să ne ocărâm pe noi înşine, că suntem singurii vinovaţi de toate acestea şi, în fine, să îndurăm cu seninătate toate necazurile. Numai umblând în felul acesta, sub această cruce, vom primi îndrăznire ca şi după ieşirea din cele de aici să ne suim pe Cruce către cer.

Cea de-a doua cruce este alcătuită din toate slăbiciunile noastre, din toate simţămintele şi dispoziţiile nedrepte ale inimii noastre. Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă acesta, ascultând de sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răului, care a strâmbat firea lui cea bună… nu a nimicit-o, ci, altoindu-se pe ea, stă înaintea ei ca o sminteală şi o ispită. Nimeni nu este slobod nici de această cruce, şi cine nu ştie cât de tulburătoare şi de supărătoare este ea! Iată ce trebuie să facă cel care vrea să o întoarcă spre folosul său: să nu se lase târât de nicio pornire nedreaptă a inimii; dacă s-a lăsat târât fară voie, să se pocăiască şi să ia din nou poziţie de luptă împotriva patimilor. Orice refuzare a patimilor păcătoase, orice biruinţă asupra lor este un pas sub Cruce şi pregătire pentru suirea treptată de după moarte, pe Cruce, în rai.

Cea de-a treia cruce, altfel spus al treilea fel de cruce, este osteneala, pe care nu o putem ocoli, împreunată nedespărţit cu greutăţile şi răbdarea în îndeplinirea îndatoririlor ce stau asupră-ne. Niciun om nu este liber de îndatoriri – însă îndeplinirea acestora cere neapărat încordarea puterilor şi statornicie sau, totuna, osteneală şi răbdare… Astfel, răbdarea în împlinirea statornică a îndatoririlor cu care suntem însărcinaţi, dimpreună cu biruirea tuturor piedicilor legate de aceasta, alcătuieşte crucea şi, totodată, felul în care ne putem folosi de ea precum se cuvine. Eşti tată sau mamă? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de tată, de mamă… Eşti judecător? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de judecător conştiincios (despre cel lipsit de conştiinţă ce să mai vorbim… acela se spânzură singur pe cruce spre pierzare). Eşti învăţător? Fă-ţi neobosit treaba de învăţător… Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum trebuie… Astfel, fiecare, îndeplinind îndatoririle legate de locul şi tagma sa, se va întâlni cu răbdarea şi osteneala - altfel spus cu crucea, pe care purtându-o cu seninătate va dobândi putere să urce neîmpiedicat la cer, pe Cruce, în viaţa de dincolo de mormânt.

Mai sunt o mulţime de alte cruci: crucea omorârii cugetării deşarte, crucea răstignirii propriului plac, crucea lepădării de toate plăcerile sau, una peste alta, crucea lepădării de sine cu de-amănuntul; şi, mai presus de toate, crucea dăruirii de sine lui Dumnezeu, când de la încredinţarea în voia lui Dumnezeu amorţeşte în om orice frământare privitoare la rânduirea sorţii sale vremelnice şi a celei veşnice.

Iată câte cruci! şi asta nu este încă totul… De altfel, la ce bun să le înşirăm pe toate cu de-amănuntul?.. În ce priveşte rostul lor, nu e nevoie de vorbe multe – am arătat deja în ce stă el.

Purtând cu seninătate soarta ce ţi-a fost dată şi luptându-te bărbăteşte cu patimile şi poftele, mergi cu răbdare pe calea lucrurilor la care eşti îndatorat, silindu-te să ajungi pe tărâmul lipsit de tulburare al hotărâtei încredinţări în voia lui Dumnezeu.

Astfel vieţuind, vom dobândi fară îndoială putere şi îndrăznire spre a urca fară împiedicare la cer pe Cruce după ieşirea din această viaţă! Domnul să ne înţelepţească pe toţi ca să facem astfel. Cel ce cârteşte împotriva sorţii sale, care slujeşte patimilor, cel care se leneveşte să îşi îndeplinească îndatoririle, cel care este împlinitor al propriului plac şi cugetător de cele deşarte poartă şi ei cruci, dar nu spre mântuire... Să ne izbăvească Domnul de această nechibzuinţă, întru care ne pierdem aşteptând să ne mântuim, fară a bănui cursele vrăjmaşului, care în acest fel ne încurcă şi ne pregăteşte să-i cădem jertfă în cealaltă viaţă. Amin!

Sursă: Cuvântul ortodox

Valoarea persoanei - Pr. Dumitru Stăniloae / Sensul lumii (2)

Foto: Pravoslavie.ru

“Valoarea persoanei este veşnică. Dacă o diminuam în Dumnezeu, o diminuam şi în om. Aici se arăta valoarea numelui. În fiecare Sfânta Taină persoana este numită cu numele ei, fiind astfel pusă în valoare pentru totdeauna. Dacă persoană are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare veşnică. Câtă vreme nu luăm în serios persoana, nu suntem cu adevărat oameni şi-L dispreţuim pe Dumnezeu ca Persoană. Mântuirea nu priveşte specia umană, ci persoanele. Creştinismul vede valoarea veşnică a omului pentru că vede importanţa persoanelor.

Persoană nu se lasa cunoscută în întregime în actele ei de iubire şi de libertate, ea este totdeauna surprinzătoare, totdeauna nouă. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decât un obiect şi, în acelaşi timp, rămâne extrem de misterioasă. Pe măsură ce o cunosc, îşi dezvăluie profunzimile, posibilităţile ei surprinzătoare. Se adânceşte. Dumnezeu e simţit că o persoană foarte apropiată, Care vine la noi şi Se îngrijeşte de noi.

Persoană nu poate fi izolată. Ea nu există decât în comuniune. Se realizează pe măsură interesului ei pentru celălalt şi a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arată valoarea veşnică a persoanei umane făcându-se omul personal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Hristos avem adevărata umanitate, o umanitate cât se poate de personală; şi avem de asemenea revelaţia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întru Care e botezat orice creştin. Dumnezeu este numit; şi omul este numit. Numele aparţine relaţiei bipersonale. Dumnezeu Îşi descoperă Numele Său şi invocă numele persoanei umane daruindu-i-se.

E aici legătură între Taina Crucii şi Taina persoanei. Pe pământ omul trece prin multe încercări. Fiecare suferă o cruce. Ea este grea şi lipsită de semnificaţie pentru cel care nu are pe cineva să-l mângâie. Dacă ar găsi alături de sine o astfel de persoană, Crucea i-ar deveni mai uşor de suportat descoperindu-i-se însuşi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne îngădui să ne realizăm că oameni.

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi…. Căci jugul Meu e uşor şi sarcina Mea este uşoară” (Mt 2, 28-30)

„Nu ne putem realiza fără comunicarea noastră celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem dărâma zidul care-l închide pe celălalt şi zidul care ne închide pe noi înşine, fără experienţă Crucii. Hristos a dărâmat zidul despărţitor. Numai Crucea dărâmă zidul. Intrăm în viaţa prin comunicarea cu celălalt. Intrăm la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L însoţi. Civilizaţia de astăzi suferă de această izolare a omului.

Am văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nici o persoană alături de ele să le spună un cuvânt….

Nu putem înlocui persoana prin tehnică. Prefer să rămân în sărăcia mea, dar să fiu împreună cu soţia şi fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de dăruire. Lucru greu, fiindcă-mi jenează comoditatea. Dar dacă evit să fiu aproape de celălalt, atunci voi suferi poate chinuri veşnice. Crucea care mă mântuieşte nu este suferinţa mea, ci suferinţa celuilalt; suferă el pentru mine sau sufăr eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalti- nu pentru Sine Însuşi sau pentru un grup anume în dispreţul unui alt grup.”

“Omul poate îndura boală, dar duhul abătut cine-l va ridica?” (Pilde 18, 14)

Sursă: Război întru Cuvânt

Şcoala de Duminică - Horia Bernea: „Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi”

Pe 14 Septembrie 1938 s-a născut, la Bucureşti, pictorul Horia Bernea (d. 2000, la Paris), ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti şi una dintre marile conştiinţe ortodoxe contemporane.

„Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.

Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu „cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzica şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu „al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început nouă viaţa printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importantă şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Taranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene „de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi „instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl „îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.

Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţa de aprofundare lipsită de suficientă ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.

Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplină experimentului...

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie „tare" şi articulaţie „slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerentă formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor „tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia „slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce „vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?

Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.

Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, „muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze „slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt „simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un „simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin încorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu „producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.

Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?”

(fragmente din "Câteva gânduri despre cantităţi, mentalitate şi încrucişare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Ţăranului Român, 1993)

Sursă: Creștin Ortodox