foto: Apologet(Orhphoto)
De
voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi
să-mi urmeze Mie. Un cugetător spunea că aceste cuvinte sunt grele ca aurul,
aspre precum cremenea, tulburătoare ca bulgării de pământ aruncaţi pe un sicriu
coborât în mormânt. [...]
Iisus
nu cere nimicirea eului, căci el reprezintă entitatea omului prin care Dumnezeu
l-a creat Persoană. Iisus cere renunţarea la „sinele” bolnav, la eul
identificat cu trupul păcatului şi încadrarea lui în Dumnezeu. Să nu mă mai
iubesc pe mine pentru mine, să nu caut să lucrez, să realizez ceva numai după
mintea şi voinţa mea. Prin aceasta cad din nou în ispita din paradis. Să ţin
seama în toate de Dumnezeu şi de voinţa Lui. Prin Dumnezeu eul meu poate deveni
cu adevărat de mare valoare. Marii creatori, gânditori, artişti ai lumii, în
măsura în care au fost înrădăcinaţi în Dumnezeu au creat lucrările lor
nemuritoare.
Lepădarea
de sine ne este accentuată şi prin ierarhia stabilită de Iisus: să iubeşti
întâi pe Dumnezeu şi în Dumnezeu să te iubeşti pe tine, în Dumnezeu să iubeşti
pe ai tăi, ţara ta şi neamul tău. „Cine iubeşte pe mamă, tată, fraţi, fiu,
fiică mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine”, a spus El. Aceasta este
marea taină a vieţii creştine. Mai presus de toţi să-L iubim şi ascultăm pe
Dumnezeu. Apoi, în Dumnezeu să ne iubim pe noi înşine, familia, neamul. Noi
călcăm de obicei această ierarhie. Totuşi să nu uităm că Dumnezeu este izvorul
vieţii noastre. Un râu oricât de mare ar fi, dacă îi tai izvorul, seacă. Tot
aşa şi noi, în afara lui Dumnezeu rămânând ne uscăm... Eu sunt viţa, voi
sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă,
căci fără Mine nu puteţi face nimic”.
Dacă cineva nu rămâne în Mine, se usucă ca mlădiţa şi se aruncă în foc
(In. 15, 5-6).
(Preot
Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura
Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 131-133)
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu