Protos. Dosoftei (Mănăstirea Putna) - Despre importanța Tainei Spovedaniei în viața noastră

Bătrânul Codrat de la Caracalu – salvarea omului păcătos

Bătrânul Codrat de la Caracalu (1859-1940)

Pe când încă trăia Gheronda Codrat de la Mănăstirea Caracalu, un mirean a venit în Muntele Athos ca să-și spovedească păcate mari. S-a dus acela la Karyés, la părintele Averchie, care avea rucodelie împletirea de metaniere și i-a cerut cu stăruință un duhovnic.

Părintele Averchie a socotit de cuviință să-l trimită la Mănăstirea Cutlumuș, care se află în apropiere de Karyés. Era acolo un duhovnic bun, dar aspru în ce privește canoanele, pe care le aplica fără nici o ezitare.

Omul s-a dus la Cutlumuș și s-a spovedit. S-a întors însă de acolo “ca o trestie bătută de vânt”, fără nici un fel de chef, plin de tristețe și mâhnire.

– Ce-ai făcut? Te-ai spovedit? l-a întrebat părintele Averchie.

– Da, părinte, dar…

Părintele Averchie l-a privit. Pelerinul era trist, foarte palid, stăpânit de o tristețe care nu era de la Dumnezeu, ci o aduce diavolul, spre a atrage într-o cursă ucigătoare sufletele oamenilor.

– Ce ai? Spune-mi! Ce-i cu tine?

– Părinte, nu mai există pentru mine viață. Nu trebuie să mai trăiesc. Ar trebui să mă înec, a spus pelerinul cu o durere otrăvită.

– Dar de ce? Nu te-ai spovedit?

– M-am spovedit, dar duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte grele. Nu știu… Cum să vă spun? Asta m-a adus la deznădejde.

Când Părintele Averchie a auzit acestea și a văzut duhul de mâhnire și deznăjduire care își așternea vălul asupra sufletului obosit al acelui om, s-a apucat să scrie o scrisoare Înaltpreasfințitului Melípolei, Ierothei, care se nevoia atunci în Milopótamo. Acest părinte ar putea să-l ajute, se gândea el, să găsească scăpare pentru acel suflet.

A dat scrisoarea pelerinului și i-a spus două cuvinte frățești, încurajatoare, apoi i-a arătat cărarea care urma să îl ducă la chilia din pustie a Înaltpreasfințitului.

Episcopul era în curte când a ajuns pelerinul. Purta un fes simplu și sculpta.

– Ce dorești, frate? se adresă el omului care venise cu scrisoarea în mână.

– Vreau sa mă spovedesc, Înaltpreasfințite.

– Ascultă, fiule! Eu nu spovedesc. Totuși, o să te trimit la un duhovnic deosebit din mănăstirea Caracalu. Îl cheamă Părintele Codrat.

A urcat pelerinul pe o cărăruie abruptă ce ducea spre mănăstire și în scurt timp a ajuns. Părinții l-au găzduit, aşa după cum fac cu fiecare vizitator, cu multă dragoste și bucurie. Apoi l-au anunțat pe Gheronda.

– Să vină la stăreție, a poruncit acela.

Acolo l-a primit pe pelerin ca și cum l-ar fi cunoscut de ani de zile. Cu dragoste. Ca un tată. Și omul se grăbea să își depene greutățile ce-l apăsau zdrobitor, cu o frică ne mai întâlnită, provocată probabil de dramatica spovedanie anterioară. Se asemăna cu o pasăre vânată ce avea răni mari, dar mai mare decât rănile îi era spaima. Demonul îl legase, dar nu se bucura de el. Sufletul lui de acum se găsea în mâinile lui Hristos, anume în mâinile Starețului Codrat, înzestrat cu lucrarea cea bună și cu puterea de a rupe legăturile păcatului și ale deznădejdii. Se afla în mâinile doctorului care urma să-i facă operația și să-l vindece cu harului și luminarea Duhului Sfânt.

Pelerinul vedea în chipul duhovnicului pe omul lui Dumnezeu și sălta de bucurie.

“Este ceva firesc, scrie Sfântul Ioan Scărarul, ca bolnavul să-l vadă pe doctor și să simtă bucurie. Chiar dacă nu primește vreo binefacere de la el. Dobândește așadar și tu, o, minunatule – zise către Păstor – plasturi, picături, băuturi, bureți, anestezice, medicamente pentru vene, cauterizatori, unguente, somnifere, cuțite, bandaje. Dacă nu le avem pe acestea, cum va apărea altora știința noastră?” (Cuvânt către păstorii duhovnicești)

Gheronda Codrat era întrarmat cu toate aceste instrumente duhovnicești care alcătuiesc adevărata știință a păstorului duhovnicesc.

Pelerinul bolnav dorea să aibă loc cât mai curând “intervenția”, însă Gheronda Codrat nu se grăbea. Stătea alături de el, încerca să creeze o atmosferă familiară, de prietenie și încredere în relația cu cel ce se spovedea, cu toate că pelerinul se grăbea să i se recomande:

– Părinte, sunt un păcătos.

– Bine, dar eu te văd ca un înger al lui Dumnezeu. Spune-mi, ai copii? Când ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?

Au discutat îndelung, până când a avut loc pregătirea dorită. Apoi a spus “binecuvântarea”.

– Haide, copilul meu, i-a spus. Vezi icoana lui Hristos? Nu ascunde nimic. Pe toate le știe Domnul. Pe toate le vede. Pe toate le aude. Și eu sunt un om care pătimește ca și tine. Așadar, curaj!

Fără grabă și cu naturalețe omul a golit și și-a vărsat toată otrava și durerea din inimă. Cu multă zdrobire de inimă. Fără îndoială cu gândul la mila lui Dumnezeu care Îl vedea plin de viață în chipul și în epitrahilul părintelui duhovnic. S-a spovedit curat. S-a pocăit sincer. A plâns. Sufletul lui, cuvântul, atitudinea, toate vorbeau ca în psalmul lui David, psalmul pocăinței : ”Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea”.

Ce altceva cere Iubitorul de oameni Dumnezeu de la om? Pocăință. Întoarcere. Acestea sunt singurele căi spre Rai. Drumul pe care au umblat vameșul, curva, tâlharul. Acest drum l-a deschis Domnul și sufletului rănit al pelerinului prin ajutorul responsabil, părintesc, al înțeleptului Său iconom în Sfânta Taină a iertării păcatelor.

Era Săptămâna Mare. Gheronda Codrat, după ce l-a ascultat pe pelerin, după ce a plâns împreună cu el – cum făcea de obicei cu cei ce se spovedeau la el – și după ce l-a sfătuit, aplecându-se peste rănile lui cu milă, i-a spus:

– Copilul meu, Dumnezeu a văzut pocăința și lacrimile tale. Ascultă, așadar. Astăzi este Joia Mare. Toți părinții postesc ca să se împărtășească. Stai și tu aici în aceste zile. În ambianța curată și sfântă a mănăstirii o să te vezi mai bine pe tine însuți. O să te rogi împreună cu noi, o să postești. Și o să te împărtășești. Eu voi sluji și te voi împărtăși. “Iertate îți sunt păcatele, de acum să nu mai păcătuiești.”

Bucuria omului după spovedanie a fost de nedescris. Toate în jur străluceau de lumina păcii, a iertării și a milei lui Dumnezeu. Fusese salvat. Iar bucuria lui Gheronda Codrat, care încă odată se făcuse salvatorul unui naufragiat al vieții, era asemenea bucuriei pe care o are Hristos atunci când întâlnește o “oaie pierdută” și asemenea bucuriei prăznuirii care se face în ceruri la “întoarcerea unui păcătos”.

Sursa: Pemptousia

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi / Cuvinte pentru tineri

foto: Alexey Polyakov (Orthphoto)

Spuneți-ne ceva despre Taina Spovedaniei.

Spovedania este una dintre cele mai intime taine. Taină nu înseamnă nimic ascuns. Taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment. Nu înseamnă că nu va putea pricepe până la sfârșit. Tocmai de aceea taina întotdeauna va trebui să invite pe om în a explora mai mult adâncimile ei.

Trei persoane iau parte la spovedanie: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Hristos este ultima persoană – pentru că El nu a venit să judece, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Nici duhovnicul nu are dreptul să o facă, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui. Este foarte important să înțelegem că duhovnicul este un prieten al Mirelui, și nu un simplu martor. Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi, Mirele și mireasa, să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și apoi se retrage discret – așa cum spunea cel care s-a numit pe sine „prieten al Mirelui”, Sfântul Ioan Botezătorul – pentru ca să se împlinească acest cuvânt: „Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”. Deci rămâne ca ucenicul să fie singurul judecător. Însă judecata aceasta el și-o face în cadrul cel mai intim cu putință și ar trebui ținută într-un cadru cât mai intim. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la judecător, și nu ca să fim achitați, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, se înțelege că trebuie să avem o abordare mai personală, mai intimă, a acestei taine.

Cum să ne spovedim?

Ceea ce voi spune la spovedanie și ceea ce voi auzi la spovedanie nu sunt și nu ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, decât vărsarea inimii în fața celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, asta este altceva. Că este neputincios, că este cu lipsuri, este altceva. Dar, așa cum este, pe tot îl vărs. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod din ce în ce mai deplin cu celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci de acele lucruri voi încerca să scap.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Și prima întrebare pe care o voi pune în această pregătire este aceasta: „Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu suntem cum am vrea să fim?” După aceea, trebuie să Îi declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de aceasta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu face orice și tot ceea ce face nu are alt scop decât să ne determine pe noi să-L iubim. Să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea, iubire care este mai presus decât răutatea mea, și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste.

Îmi va ierta Dumnezeu păcatele?

În pilda fiului risipitor nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „Iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da. Dar „Iartă-mă!” – nu. De ce? Pentru că nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Acest „Primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru, și anume pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării, iertarea fiind implicită. Mă duc la Dumnezeu ca să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli la spovedanie. Cele scrise acolo respectă foarte clar, foarte riguros, titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești acolo ceva care să-ți arate. Dar nu zice acolo că astea-s păcatele tale. Nu. Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu. Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu.

Când vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și ea nu este cum ți-ai fi dorit și ai face orice ca să fie măcar ca înainte – aceasta este spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la spovedit, evident că ai să zbori, pentru că ieși de braț cu Cel pe care Îl credeai a fi judecătorul și – surpriză! – judecătorul acesta nu știe decât să zboare. Pentru că El este chiar Dumnezeu. Și stând la braț cu El nu poți decât să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul spovedaniei.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.

și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi (2) / Cuvinte pentru tineri

foto:  Aleksa Stojković  (Orthphoto)

Spuneți-ne ceva despre Taina Spovedaniei.

Spovedania este una dintre cele mai intime taine. Taină nu înseamnă nimic ascuns. Taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment. Nu înseamnă că nu va putea pricepe până la sfârșit. Tocmai de aceea taina întotdeauna va trebui să invite pe om în a explora mai mult adâncimile ei.

Trei persoane iau parte la spovedanie: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Hristos este ultima persoană – pentru că El nu a venit să judece, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Nici duhovnicul nu are dreptul să o facă, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui. Este foarte important să înțelegem că duhovnicul este un prieten al Mirelui, și nu un simplu martor. Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi, Mirele și mireasa, să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și apoi se retrage discret – așa cum spunea cel care s-a numit pe sine „prieten al Mirelui”, Sfântul Ioan Botezătorul – pentru ca să se împlinească acest cuvânt: „Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”. Deci rămâne ca ucenicul să fie singurul judecător. Însă judecata aceasta el și-o face în cadrul cel mai intim cu putință și ar trebui ținută într-un cadru cât mai intim. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la judecător, și nu ca să fim achitați, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, se înțelege că trebuie să avem o abordare mai personală, mai intimă, a acestei taine.

Cum să ne spovedim?
Ceea ce voi spune la spovedanie și ceea ce voi auzi la spovedanie nu sunt și nu ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, decât vărsarea inimii în fața celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, asta este altceva. Că este neputincios, că este cu lipsuri, este altceva. Dar, așa cum este, pe tot îl vărs. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod din ce în ce mai deplin cu celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci de acele lucruri voi încerca să scap.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Și prima întrebare pe care o voi pune în această pregătire este aceasta: „Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu suntem cum am vrea să fim?” După aceea, trebuie să Îi declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de aceasta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu face orice și tot ceea ce face nu are alt scop decât să ne determine pe noi să-L iubim. Să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea, iubire care este mai presus decât răutatea mea, și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste.

Îmi va ierta Dumnezeu păcatele?
În pilda fiului risipitor nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „Iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da. Dar „Iartă-mă!” – nu. De ce? Pentru că nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Acest „Primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru, și anume pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării, iertarea fiind implicită. Mă duc la Dumnezeu ca să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli la spovedanie. Cele scrise acolo respectă foarte clar, foarte riguros, titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești acolo ceva care să-ți arate. Dar nu zice acolo că astea-s păcatele tale. Nu. Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu. Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu.

Când vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și ea nu este cum ți-ai fi dorit și ai face orice ca să fie măcar ca înainte – aceasta este spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la spovedit, evident că ai să zbori, pentru că ieși de braț cu Cel pe care Îl credeai a fi judecătorul și – surpriză! – judecătorul acesta nu știe decât să zboare. Pentru că El este chiar Dumnezeu. Și stând la braț cu El nu poți decât să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul spovedaniei. 

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.
și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014