Învăţături despre bine şi rău: Puterea întregului suflet stă în rugăciune

Gheron Iosif Isihastul

Puterea întregului suflet stă în rugăciune. Şi după cum trupul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhovnicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul, se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.

După cum atunci când facem focul, suflăm în el ca să-l aprindem, tot aşa are nevoie şi sufletul. Pildele sunt suflările de aer care alungă cenuşa, care este uitarea, şi aceste suflări aprind cărbunii care nasc căldura. Astfel, pleacă nesimţirea care naşte rătăcirea, încât omul crede că este bine, fără să fie însă aşa. Aşadar tu, micul meu copilaş, acum că ai vreme, plânge, ca să te umpli de bucurie, străpunge-te, strigă, îmbrăţişează icoana Preasfintei, ca şi cum ai îmbrăţişa-o pe însăşi mămica ta, şi strig-o ca un micuţ copilaş pe maica noastră: ”Măicuţa mea, ajută-mă, dă-mi ceea ce-mi este de folos sufletului, precum ştii!” Spune-i multe alte cuvinte şi vei atrage harul mângâietor asupra ta de fiecare dată când o vei chema în rugăciune. Vei dobândi astfel iubirea.

Ea îţi va dărui şi rugăciunea, ea va aprinde flacăra şi iubirea pentru Hristos, pentru că mijloceşte către Fiul ei, şi toate cererile ei El le împlineşte, pentru că este Maica Lui, şi nu îi trece cu vederea nici o dorinţă. Aşadar, ceea ce vrei de la ea, să ceri ca un copilaş care cere de la mama lui ceea ce doreşte şi se agaţă de fusta mamei, îi sărută poalele, o îmbrăţişează, o umple de lacrimi.

Fă aşadar precum îţi scriu şi, în scurt timp, vei vedea câtă iubire vei afla de la dulcea noastră Măicuţă. Cu multă simplitate să mergi înaintea ei, ca să afli curăţia sufletului. Simplitatea este reuşita mare a sufletului.

din cartea ”Trăiri ale dumnezeiescului har – O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite”, de monahul Iosif Vatopedinul

Ce este Ortodoxia? „Vino şi vei vedea!” – Interviu cu Părintele Anthony Salzman

În noiembrie 2012 la Palatul Mogoşoaia a fost organizată de către Editura Bizantină o expoziţie internaţională de iconografie, la care au participat iconari din mai multe ţări ortodoxe, oameni de o mare calitate sufletească și profesională. Între participanţi, Părintele Anthony Salzman din SUA impresiona prin pacea şi delicateţea cu care picta, prin felul de a sluji, după cuvântul “precum în cer, aşa şi pe pământ”, prin smerenia şi discreţia Sfinţiei Sale. TRINITAS TV a realizat un interviu în care părintele vorbește despre convertirea sa la ortodoxie. Mai jos este înregistrarea video şi transcrierea interviului.

Sunt preotul unei mici comunităţi ortodoxe din Georgia, Statele Unite. Această călătorie a început atunci când am devenit ortodox. Am fost crescut catolic şi am devenit agnostic, am revenit la creştinism prin protestantism şi apoi am descoperit Biserica Ortodoxă, cel mai bine păstrat secret.

Un prieten m-a invitat la această biserică unde era un preot foarte bun. S-a dovedit a fi un preot ortodox foarte cunoscut. După ce am fost prima oară m-am întrebat: “Ce este aceasta? Nu este protestantism, nu este catolicism”, iar prietenul meu mi-a răspuns: “Este Ortodoxie!” “Ce este Ortodoxia?” l-am întrebat. Mi-a răspuns: “Vino şi vei vedea”. Nu studiasem teologia şi nici istoria Bisericii, dar am văzut viaţa comunităţii ortodoxe, cum aveau grijă unii de alţii, cât de plini de viaţă erau. Mai târziu am studiat teologia şi am aflat despre Biserica Ortodoxă. A fost copleşitor şi frumos.

În 1995 am devenit ortodox. Eram artist plastic şi aveam un atelier unde organizam expoziţii, vindeam lucrări… Şi într-o zi Dumnezeu m-a întrebat: “Este arta Dumnezeu sau Eu sunt Dumnezeu?” A fost greu, a fost o luptă pentru că iubeam arta. Şi am răspuns: “Tu eşti Dumnezeul meu, facă-se voia Ta!” Şi am ajuns la Seminar. Am lăsat arta la o parte pentru a studia teologia, nu pentru a deveni neaparat preot, ci pentru a studia teologia, pentru că în bisericile protestante învăţăturile diferă în funcţie de personalitatea pastorilor.

La Seminar am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Ne-am căsătorit şi ne-am mutat în Grecia pentru a studia limba şi cultura, iar acolo l-am întâlnit pe Părintele Papoulidis, un monah. L-am întrebat: “Mă poţi învăţa?” Mi-a răspuns: “Da”. De două ori pe săptămână ne întâlneam în faţa unei biserici vechi din secolul IX din Salonic. Trebuia să stăm un an, dar am stat doi și ne-am găsit locuri de muncă. Au venit copiii, doi ani s-au transformat în trei. După trei ani, părintele a plecat în Muntele Athos şi am început să studiez cu profesorul său. Acesta era un om hotărât, foarte strict, dar era un bun iconar şi am studiat cu el încă trei ani, deci am stat şase ani în Grecia.

În ultimii trei ani, pentru că învăţasem bine limba, am urmat cursuri de Istoria Artei Bizantine. Atunci i-am spus profesorului meu: “Îţi datorez enorm. Unde aş mai fi primit o astfel de educaţie?” Mi-a răspuns: “Este datoria mea de a duce mai departe tradiţia primită”.

Apoi ne-am întors în SUA, am început să pictez biserici ortodoxe, să predau, să fac diferite lucruri. Nu prea mă descurcam, locuiam cu părinţii. Am fost angajat să predau iconografia la o şcoală nouă din Sud, dar după numai cinci luni şcoala s-a închis. Ne-am descurcat, am pictat o biserică în Georgia şi lucrurile au mers bine. Trecuseră zece ani de când terminasem Facultatea de Teologie şi am simţit să fac pasul spre hirotonie. Am fost hirotonit într-o mică parohie de lângă Atlanta, aproape de Episcopie. Datoria mea era să am grijă de 40 de familii. De asemenea, mai confecţionam şi felicitări pentru sărbătoarea Crăciunului. Încet, încet “bob cu bob se umple sacul”. Aşa am devenit preot, am început să pictez şi să predau, copiii au crescut.

În America pictez tavanul unei biserici şi aici este o parte a lucrării. Biserica se află în New London, Conecticutt. În atelierul meu am expus picturi cu subiect religios şi în iunie am invitat publicul să le vadă. Oraşul Athens din Georgia a devenit, într-un fel, un centru de iconografie bizantină. Ori de câte ori termin o lucrare încerc să aduc publicul să o vadă, pentru că americanii nu ştiu mare lucru despre icoana bizantină, mai ales cei din Sud care sunt în majoritate baptişti şi în ale căror biserici nu există icoane, acolo cultul lor este străin, dar în parohia noastră avem un eveniment unde invităm oamenii să se apropie de Biserica Ortodoxă, văzând cum se pictează o icoană în biserica noastră. Aşa încep să cunoască tradiţia, modul de gândire şi de trăire ortodox. Şi bineînţeles, ce înseamnă icoanele şi care este rostul lor.

Duminica, atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru” o spunem în limbile română, greacă, engleză, rusă, uneori şi în limba albaneză. Există numeroşi oameni care se convertesc la ortodoxie. Atelierul se află în casa mea. Mă trezesc dimineaţa devreme, mă rog şi apoi încep să pictez. În Grecia am învăţat de la un preot că trebuie să mă rog atunci când pictez, iar dacă îţi este greu, te rogi sfântului pe care îl pictezi. Trebuie să avem o legătură cu icoana.

Episcopul nostru îndrăgeşte preoţii români din metropola noastră. La Muntele Athos se vorbeşte despre români ca fiind cei mai asceţi oameni, dar sunt şi cei mai frumoşi. Într-un fel lucrurile acestea merg mână în mână, aşa că a fost o binecuvântare faptul că am venit în România şi am văzut această ţară.

Simpozionul naţional "Proiect pentru viaţă"

În perioada 9 - 11 ianuarie 2013 se va desfăşura la Suceava Simpozionul Naţional "Proiect pentru viaţă". Evenimentul se adresează în special profesorilor şi elevilor (peste 15 ani), dar şi tuturor acelora (studenţi, medici, psihologi etc) care vor să aprofundeze modalităţi de abordare a unor teme precum: efectele televiziunii şi ale mass-media asupra tânărului, sexualitatea şi necunoscutele ei (pericolul libertinajului sexual), capcanele adolescenţei (droguri, alcool etc), dragostea, nevoia unor adevărate modele ş.a.

Activităţile deschise publicului se vor desfăşura Miercuri, 9 ianuarie, între orele 14.00 şi 18.30, precum şi Joi, 10 ianuarie, între orele 9.00 şi 12.30.

Invitaţi: Prof. Gabriela Alexandru - Formator, Fundaţia Arsenie Boca şi Leonard Vancu - Formator, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni.

Organizatori: Asociaţia Familia Ortodoxă "Sfinţii Ioachim şi Ana", Seminarul Teologic "Sfântul Mitropolit Dosoftei" - Suceava, ASCOR Suceava, Asociaţia Bucovina Profundă.

Sursă: Revista Familia Ortodoxă

Despre Sergiu Nicolaescu şi incinerarea lui

Decizia lui Sergiu Nicolaescu - dacă a fost a lui cu adevărat?! - de a-i fi incinerat trupul după trecerea sa la cele veşnice a stârnit multe comentarii. Dintre toate cele spuse ne-a atras atenția un articol publicat de părintele Eugen Tănăsescu pe blogul ziarului Adevărul.

Pe lângă poziţia pertinentă despre incinerare în general, adăugăm aici câteva gânduri ale marelui regizor despre ceea ce el însuşi mărturisea că reprezintă eşecul vieţii lui. 

„Pentru mine n-a existat altceva în viaţă decât filmul. Am reuşit în film, n-am reuşit în viaţa personală. Mi-ar fi plăcut să am cinci-şase copii, mă rog... n-am avut... Am o mare admiraţie faţă de familiile care au făcut şi au crescut copii. Nu am căutat să mă realizez printr-o dragoste mare. Câţi bărbaţi pot afirma că au întâlnit dragostea vieţii lor? Îndrăgosteala e una, iubirea, cu totul altceva. Iubirea nu-i distracţie şi nici voluptate, ci un angajament statornic şi o devotiune veşnică.“ (2002)

Incinerarea este tangenţială cu sinuciderea

Pr. Eugen Tănăsescu

Un mare artist român, un maestru al cinematografiei, s-a mutat la Dumnezeu, de unde a şi venit. Sergiu Nicolaescu a ales însă incinerarea, adică să ajungă scrum înaintea Domnului. Nu pot rata momentul unei opinii această temă.

Plăsmuirile minţii umane, concretizate în operele artistice, se fundamentează pe viziuni cu totul deosebite asupra celor înconjurătoare, adică idei care se deosebesc substanţial de cele comune, ale maselor. Aşa se naşte artistul, cel care creează o valoare spirituală, un mesaj duhovnicesc, pe care o/îl comunică publicului. Este, în fond, o manifestare a capacităţii noastre de a fi creatori, o adeverire a calităţii noastre de icoană a Creatorului.

Există însă situaţii când creativitatea depăşeşte limitele raţiunilor divine, adică a ceea ce Dumnezeu îşi doreşte de la noi. Din diverse motive, artiştii aleg uneori să urmeze drumul unor „evanghelii străine” de creştinism, astfel încât publicul poate fi surprins de idei sau fapte care contrastează puternic cu învăţăturile şi practicile Bisericii.

 Includ aici şi decizia incinerării care, în ultima vreme, a mai străbătut spaţiul mediatic românesc, iar acum este readusă în actualitate prin decesul celui ce a creat multe valori, de talie mondială, ale cinematecii româneşti. Respect libertatea familiei artistului de a lua o decizie şi sper să fie una creştinească în urma apelului Arhiepiscopiei Bucureştilor. Altfel, ca preot, nu pot fi de acord cu incinerarea, din următoarele motive:

1. Îngroparea este o poruncă fundamentală a Domnului, care spune că trupul trebuie întors locului său de origine: „…pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Toate sofismele, care ne prezintă presupusele avantaje ale incinerării (preţ, locuri de veci, etc.), nici nu merită a fi aduse în discuţie, din această perspectivă. Funcţionând, practic, pe post de agenţi de marketing pentru noi afaceri cu moartea, aceste argumente nu fac decât să trădeze profunda secularizare a societăţii.

2. Trupul este locaş al sufletului, purtător al chipului lui Dumnezeu, prin urmare capabil de a se sfinţi. În creştinism, trupul devine „templu al Duhului Sfânt”, „mădular al lui Hristos”, deci părtaş la Slava Dumnezeirii. De aceea, el nu poate fi ars, căci arderea înseamnă devalorizare, desconsiderare, nimicire, dispariţie, evaporare în nicăieri şi în nimic, trimitere în neant (observaţi tendinţa incineratului de a fi risipit în vânt, pe apă, etc.). Mai grosier vorbind, ţăranul român ardea gunoaiele de prin bătătură, nu bunurile cele mai de preţ din casă. Iar noi, creştinii, suntem prietenii şi casnicii lui Dumnezeu, cea mai de preţ creaţie a Sa.

3. Ca o paranteză, remarc faptul că vorbirea populară nu a ratat simbolismul chinuitor al focului: arderea este esenţa Iadului, exprimată prin „arză-te-ar focul Iadului”, în vreme ce Raiul este asociat unui loc luminos, liniştit, plin de verdeaţă şi lumină.

4. Creştinii sunt „următori ai lui Hristos”, care, deşi pe nedrept, se lasă totuşi torturat, omorât şi, în final, îngropat într-un mormânt, de unde îşi arată Slava puterii Sale prin Înviere. De aceea, se cuvine să ne îngropăm asemenea Lui, în aşteptarea Învierii.

5. Învierea se fundamentează profetic (Iezechiel, cap.37) pe existenţa urmelor unice a trecerii noastre prin această lume: osemintele, care ştim cât de greu se descompun (ele ne dau şi astăzi dovezi ale unor realităţi din vremuri străvechi). A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul şi să ratăm şansa iertării divine, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii. Acesta este şi principalul motiv pentru care o anterioară decizie de Sinod refuză slujba înhumării pentru cei incineraţi.

Însă îmi este teamă ca nu cumva să ardă şi cei ce pun pe foc lucrul mâinilor lui Dumnezeu.

PS.Cineva m-a întrebat unde se va duce sufletul maestrului Sergiu Nicolaescu, ţinând cont că dorinţa dumnealui este în evidentă contradicţie cu învăţăturile ortodoxe şi, totodată ce ar putea face familia dumnealui pentru a stinge această controversă mediatică mult prea aprinsă. Există două variante de răspuns:

 a) familia decide incinerarea, şi atunci sufletul maestrului merge acolo unde acesta şi-a ales.

 b) familia decide inhumarea,conform şi dorinţei Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi atunci sunt convins că maestrul le va mulţumi la Înviere că nu i-au respectat o alegere greşită din punct de vedere ortodox.

Sursă: Blog - Adevărul

Cuvinte pentru tineri (XX) - Cum să întemeiem o familie ortodoxă?

Fragment dintr-un interviu realizat de Aleksander Tkacenko cu Pr. Prof.  Vladimir Vorobiev - rectorul Universității Ortodoxe „Sfântul Tihon” din Moscova. 

Părinte Vladimir, e posibil oare ca oamenii de azi să nu fie pregătiți pentru căsătorie?

Nu numai că e posibil, ci majoritatea se dovedesc a nu fi pregătiţi. În fiecare zi observăm cum oamenii nu-şi văd locul lor într-o viitoare familie, nu-şi înțeleg responsabilitățile pe care le au atunci când se căsătoresc. În general, au o idee foarte vagă asupra sensului și scopul său. În lumea contemporană, familia este foarte adesea înțeleasă doar ca un mijloc de a satisface nevoile trupeşti şi sufleteşti.

Din păcate, în societatea noastră de astăzi, nu există nici o idee clară asupra căsătoriei. Și chiar și în predania Bisericii învăţătura despre căsătorie nu este suficient de dezvoltată. Cu mult mai bine este reprezentată învăţătura despre asceză, despre nevoinţa monahală. Dar despre familie, despre căsătorie, diverşi autori au scris mult, dar cu toate acestea nu suficient, în special pentru timpurile de acum. Deoarece o perioadă nouă ridică noi întrebări și probleme, iar răspunsurile adecvate pentru acesteasunt foarte puține astăzi.

După ce criterii să se ghideze omul care intenţionează să-şi întemeieze o familie? Cum să facă să nu greşească, luând altceva drept dragoste, atunci când dragostea nu apare?

Din păcate, mulți oameni nu mai înțeleg ce este dragostea. Astăzi, prin acest cuvânt se înţelege doar o anumită atracție a bărbatului și a femeii unul faţă de altul, un fel de simpatie reciprocă. Acest mod de a înţelege dragostea, desigur, nu poate fi o temelie de nădejde pentru căsătorie: atracţia poate să scadă. Apoi, în cazul în care soția „se urâţeşte”, nu mai este la fel de atrăgătoare, trebuie lăsată, căutată alta. Dragostea pare să fi trecut, iar odată ce eu nu o mai iubesc, cine mă oligă să mai trăiasc cu ea? Avem libertate! În cele din urmă, acest „nu iubesc” este argumentul principal pentru desfacerea căsătoriei. Înţelegând în acest fel dragostea, ea nu mai este bază pentru căsătorie, ci o bombă cu ceas, care mai devreme sau mai târziu o va distruge.

Motivul pentru acest lucru se găseşte în înlocuirea înţelesurilor: dragostea este confundată cu îndrăgostirea, iar acestea sunt lucruri fundamental diferite. Se spune în limbajul ascetic creștin că îndrăgostirea este o patimă, o pasiune, adică o atracţie senzuală (lipsită de componenta spirituală – n.r.).

Dar iubirea în sensul creştin nu este doar un sentiment, ci o aranjare a inimii omului, prin care el este gata să se uite pe sine de dragul celor pe care îi iubește. Atunci el nu trăiește pentru propriile interese și dorințe, ci pentru interesele oamenilor iubiţi și este pregătit să sacrifice de dragul bunăstării lor tot ceea ce are, până la propria sa viață.

Îndrăgostirea, dimpotrivă, ca orice pasiune, încearcă să posede obiectul dorinței sale și e concentrată exclusiv pe ea însăşi, pe propria satisfacție.

Dacă pe măsură ce timpul trece, în căsătorie, îndrăgostirea trece şi face loc adevăratei iubiri, aceasta poate fi considerată o căsnicie fericită. Tocmai aşa se concepea familia odinioară.

Astăzi, se vorbeşte foarte mult despre dragoste, dar prin aceasta se are în vedere îndrăgostirea ca dorinţă arzătoare, ceea ce duce la consecințe regretabile.

Dacă îndrăgostirea trece cu timpul, iar dragostea adevărată apare abia în căsătorie, încotro să se orienteze cineva care doreşte să-şi întemeieze o familie?

Nu cred că dragostea apare numai în căsătorie. Dragostea este o caracteristică a inimii omului. Dacă omul a descoperit în sine această însuşire, atunci el Îl iubește pe Dumnezeu, îi iubește pe cei dragi, animalele, natura. Astfel de persoane, căsătorindu-se, sunt dinainte pregătite să-şi iubească alesul. Cu siguranţă, cu toții ştim că în secolele anterioare adeseori soții nu se vedeau niciodată unul pe celălalt chiar până la cununia religioasă. Pe atunci, părinţii erau cei care căutau mireasa sau mirele, ei se înţelegeau între ei și, astfel, decideau soarta copiilor lor. În literatură aceasta a fost prezentată ca o încălcare grosolană a libertății copiilor, o opresiune a acestora, o asprime și o bădărănie înfiorătoare a părinţilor, care nu pot fi tolerate și trebuie să fie combătute.

Dar să ne gândim că, în ciuda faptului că oamenii se căsătoreau atunci fără să se știe unul pe altul, familiile erau cu mult mai stabile, mai trainice și, cu siguranţă, mai fericite. Dar astăzi, când viitorii soți au atât de mult timp și posibilitatea de a se cunoaşte și discuta înainte de căsătorie, familiile fericite nu mai sunt atât de multe.

Într-adevăr, în trecut, atunci când părinții găseau fiicei lor un mire vrednic, ea nu putea pur şi simplu să se îndrăgostească de el, pentru că nu-l cunoştea, și, uneori, nici măcar nu-l văzuse înainte. Dar ea s-a pregătit să-l iubească, s-a pregătit să-i dedice întreaga viață necunoscutului ce urma să-i fie soț, să-i fie companie și ajutor de nădejde. Același lucru se poate spune şi despre mire. Viitorea dragoste conjugală a fost coaptă dinainte în sufletele lor.

Vreţi să spuneţi că dragostea adevărată nu implică nici o atitudine selectivă, subiectivă că, dacă o persoană este pregătită să iubească, ea se poate îndrăgosti de cine doreşte?

Nu, desigur, se întâmpla pur și simplu să nu-i placă de cineva sau să fie caractere ce nu se potrivesc. În această abordare, se întâmplau de multe ori greșeli și abuzuri intenţionate. Și, în ziua de azi, nimeni sănătos la minte nu ar promova o asemenea metodă de încheiere a căsătoriilor. Desigur, deși iubirea nu este doar un sentiment, ci un sentiment de simpatie personală; admirația, apropierea sufletească sunt prezente în ea și joacă un rol important. Dar eu încă mai doresc să subliniez că, înainte era vorba de dispunerea de a-l accepta pe celălalt aşa cum este el, cu toate avantajele și dezavantajele, și dispoziţia de a-l iubi, în ciuda posibilelor dificultăți și obstacole. Mai înainte am evidenţiat această dorință de a se sacrifica de dragul persoanei dragi, natura însăși a iubirii jertfelnice era pe primul loc.

Acum, dimpotrivă, tinerii, de regulă, sunt convinşi că nu se cuvine să-şi sacrifice interesele și confortul în numele iubirii, că mariajul există anume pentru a satisface nevoile egoiste. Adică este vorba numai de îndrăgostire, de pasiune. Dar pe un asemenea fundament instabil, nici o structură solidă nu poate fi construită.

Ce anume aduce cea mai multă fericire în căsătorie?

Sentimentul de unitate în dragoste, unitate în Dumnezeu. Când toţi în familia ta îl iubesc pe Dumnezeu și se iubesc unii pe alţii. Aceasta şi este cea mai mare bucurie, mai ales atunci când în jurul tău marea vieţii se zbuciumă, în jurul tău e furtună şi vijelie, și în luntrea familiei tale e linişte, bucurie, pace, dragoste și Hristos. Atunci îţi doreşti ca toată lumea să fie bine si fericită, te bucuri că binele este mai puternic decât răul, iar în inimă îţi pătrunde mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Sursă: Doxologia

Iubeşte viaţa!

Şcoala de Duminică – Părintele Arsenie Papacioc: „Fii un om al lui Dumnezeu oriunde ai fi!”

Fragmente:

Nu trebuie să dai ceea ce ai, ci ceea ce eşti. Aceasta este mila. Dacă eu sunt un moşier, nu dau pur şi simplu un miel de pomană, dau o sută de oi, dar Dumnezeu care este Stăpân dă toată Împărăţia. Spune: „Toată Împărăţia Mea este a ta!”. Şi acesta este un adevăr.

Nu există absenţă, nu există să nu ne audă Dumnezeu rugăciunile. Orice rugăciune este bună şi nu te rogi degeaba.

Îi poţi aduce pe ceilalţi la Hristos prin propria ta trăire. Nu există o faptă bună care să nu fie un îndemn pentru celălalt. Nu îţi cere Dumnezeu ceea ce nu ţi-a dat.

Mântuitorul spune: „Nimic fără Mine nu se poate” şi „Cine nu adună cu mine, risipeşte”. Nu fiţi nepăsători! Cât te costă să spui: „Iartă-l Doamne!”?

Moartea este o realitate. De ce să nu ne încadrăm în cuvintele lui Hristos: „A trecut de la moarte la viaţă”? Tu care vei avea nevoie de Hristos toată veşnicia nu căuta crucea (n.n. suferinţa), dar dacă dai peste ea, primeşte-o.

Eu n-am văzut om care să moară că a ţinut post, din contră, am văzut că i-a dat aripi.

Botezul Domnului

APOSTOLUL

TIT 2, 11-14; 3, 4-7;

 Fiule Tit, harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune.

Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.

EVANGHELIA

MATEI 3, 13-17;

În vremea aceea a venit Iisus din Galileea, la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă îl oprea, zicând: eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Iar Iisus răspunzând, a zis către el: lasă acum, căci aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci Ioan L-a lăsat. Iar după ce s-a botezat Iisus, în clipa când a ieşit din apă, iată, cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată un glas din ceruri, care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care bine am voit.

*

IPS Bartolomeu Anania:

Veniţi fiecare cu bună cuviinţă să vă luaţi Aghiasma, aşa cum primiţi Anafura şi Sfânta Cuminecătură. Este un act de participare. Să nu se aştepte nimeni să o primească ambalată, ca la băcănie. Aghiasma este un lucru sacru, la ea se vine cu bunăvoinţă şi credinţă. Să veniţi cu credinţă! Aghiasma nu este o apă miraculoasă despre care se spune că poate să… Aghiasma este sfântă şi sfinţită, şi vă spun asta din prisma unui om bătrân care a stat în faţa minunilor săvârşite de Sfânta Aghiasmă pe care o ai în casă şi pe care o foloseşti la nevoie, fie gustând pe nemâncate, fie stropind casa. Aşa să o primiţi: cu credinţă, dragoste şi speranţă. Ascultă mai mult…

*

Părintele Dumitru Stăniloae:

Boboteaza este una dintre cele trei mari sărbători legate de Domnul Hristos. S-a încercat să se spună despre Sărbătorile de iarnă, dar de ce să sărbătorim iarna? Prin Naşterea Lui, Hristos a adus ceva nou în lume, ne-a scos din monotonia noutăţilor din lume. Prin Anul Nou, la 8 zile, Hristos a primit numele Lui de Iisus, a primit botezul după legea în care s-a născut, iar la Bobotează s-a botezat de la Sfântul Ioan Botezătorul, ca să arate că îşi însuşeşte toate ale noastre, ca să fie aproape de noi şi primind Botezul din apa Iordanului să arate că El este Unul din Sfânta Treime. Boboteaza este un anunţ al iubirii faţă de oameni a lui Dumnezeu arătată prin Fiul Său şi din puterea acestei iubiri ne botezăm noi. Primim puterea să ne iubim şi noi pe noi, aşa cum se iubesc Persoanele Sfintei Treimi. Primim puterea nu numai ca să ne iubim unul câte unul, ci să-i iubim pe toţi oamenii, pentru că fiecare poate deveni un Tu al nostru. Acesta este creştinismul – religia iubirii. Ascultă mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

De Praznicul Dumnezeieştii Arătări am cântat: "Astăzi firea oamenilor se sfinţeşte, astăzi Iordanul se întoarce înapoi, astăzi focul dumnezeirii am văzut pogorându-se." Nu am spus că în urmă cu 2000 de ani L-am văzut pe Hristos născându-se, că în urmă cu 2000 şi ceva de ani L-am văzut pe Hristos la apele Iordanului, ci astăzi. Am făcut aceasta pentru că la Dumnezeu este un veşnic prezent. De aceea, am auzit de multe ori spunându-se în Sfânta Scriptură că astăzi trebuie să mulţumeşti, să fii recunoscător, că astăzi trebuie să te întorci de pe calea păcatului pe Calea cea bună a lui Hristos. Spune Sfânta Scriptură: “Dacă astăzi auziţi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre ca poporul lui Israel în pustie.” Citind în Sf. Scriptură vedem ce înseamnă învârtoşarea inimilor poporului lui Israel, adică au văzut lucrurile Domnului, au văzut minunile lui Dumnezeu, căci cu mână tare a scos poporul din Egipt, i-a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, i-a hrănit, i-a adăpat, i-a călăuzit, le-a arătat atâtea minuni, şi totuşi au învârtoşat inimile lor şi s-au întors de la Dumnezeul cel adevărat la dumnezeul patimilor, la dumnezeul cel fără de viaţă şi şi-au făcut idoli. De aceea, în Sfânta Scriptură s-a scris că dacă vom auzi acest glas, să nu învârtoşăm inimile noastre, ci fiecare, cu recunoştinţă şi cu mulţumire să vină la Preabunul Dumnezeu. Omul stăpânit de egoism nu mai are timp să mulţumească, să fie recunoscător, de aceea se spune că astăzi recunoştinţa este o floare rară, pentru că omul nu vrea să se plece şi să recunoască prezenţa lui Dumnezeu în lume. Cel smerit recunoaşte, se pleacă şi mulţumeşte. Ascultă mai mult…

*

Părintele Constantin Galeriu:

Iubiţilor, să trăim spiritual această taină, această bucurie, peste toate necazurile. De atâtea ori ne aflăm în faţa unui om îndurerat de un chin greu - în familie, în persoana lui - dar un singur cuvânt şi o singură scânteiere de har deodată îi schimba durerea şi trăieşte în clipa aceea o deschidere a cerului în inima lui. Şi poţi să uiţi atunci durerea şi poţi să arunci, să o îneci şi măcar pentru o clipă să trăieşti arvuna aceasta a bucuriei cereşti, cu care poţi să birui pe urmă necazurile şi durerile; din acea clipă în care te-ai împărtăşit de un strop de apă sfinţită, de un cuvânt dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul şi Sângele dumnezeiesc simţi că ai primit o arvună a Învierii; a Învierii pentru viaţa de aici şi pentru viaţa cealaltă. Dar biruind şi începând de aici, cu această credinţă, nădejde şi putere harică pui noi şi mereu noi începuturi vieţii şi noi biruiri. Prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinta şi nedespărţită (Care S-a arătat la Iordan); pentru care ne rugăm şi noi să ne ţină nedespărţiţi în credinţă, în adevăr, în iubire, în lumină şi în bucurie divină şi inima senină. Cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Citeşte mai mult...

*

Troparul Bobotezei

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia

Colind ”Asta-i casa cea frumoasă” - corul Tronos