Raport şocant al medicilor olandezi: suferinţa părinţilor - motiv pentru eutanasia bebeluşilor aflaţi pe moarte

de Michael Cook, 14 iunie 2013

Olanda şi Belgia par a fi într-o cursă situată la limita de jos a eticii medicale. La un moment dat Belgia a luat-o înainte atunci când Parlamentul său a ajuns la un consens privind extinderea politicilor controversate ale eutanasiei asupra copiilor grav bolnavi. Dar, imediat, Olanda a venit din urmă.

Presa olandeză a raportat o evoluţie şi mai uluitore în problema eutanasiei. Durerea simţită de părinţii unui nou născut care este pe moarte este o justificare pentru uciderea propriului copil, a declarat Asociaţia Medicală Regală Olandeză (KNMG), asociaţie ce reprezintă medicii olandezi.

Într-un nou document oficial, „Decizii medicale asupra vieţii nou născuţilor cu anormalii severe” (redactat numai în olandeză), KNMG explică de ce este acceptabilă, şi uneori necesară, eutanasia copiilor. În Olanda, administrarea injecţiilor letale bebeluşilor cu dizabilităţi grave sau înfometarea lor, nu mai este de mult timp o noutate, din moment ce eutanasia este în mod clar permisă prin aşa numitul Protocol Groningen 2004.

Noutatea uimitoare a recentei declaraţii este aceea că se precizează că suferinţa părinţilor poate fi un motiv pentru a ucide nou născuţii. Printre alte condiţii, documentul precizează că o injecţie letală de relaxare a muşchilor este posibilă în mod „etic”, atunci când „perioada de suferinţă dinaintea morţii este mărită şi decesul iminent întârzie, în pofida pregătirii pentru acel moment, şi cauzează o durere extremă părinţilor.”

Este important să se înţeleagă ce este atât de revoluţionar în privinţa acestei declaraţii stupide. O fiinţă umană absolut nevinovată ar putea fi ucisă fără posibilitatea de a-şi exprima dorinţa de a muri, deoarece continuarea existenţei sale este un deranj emoţional pentru alţii. Secretul a fost dezvăluit. Astăzi sunt bebeluşi cu dizabilităţi severe; mâine ar putea fi adolescenţi cu probleme mentale; pe viitor, bătrâni afectaţi de boala dementei. Nu ai avea inimă dacă nu ai suferi din cauza unor astfel de cazuri; ai avea o inimă de piatră dacă i-ai omorî pentru a-ţi stopa propria suferinţă.

Dr. Verhagen, unul dintre autorii raportului de la KNMG şi iniţiatorul Protocolului Groningen, a explicat ziarului olandez de elită Volkskrant, de ce angoasa părinţilor este relevantă. „Aceşti copii sunt gri şi reci, au buze albastre şi, dintr-o dată, la fiecare câteva minute, respiră profund. Este foarte greu să vezi aşa ceva, iar asta poate dura ore şi uneori zile întregi. Experienţa este foarte stresantă pentru părinţi. Vederea unui copil tremurând în ultimele sale clipe de viaţă, le poate lăsa răni profunde.” 

Totodată, chiar Dr Verhagen recunoaşte că acel copil ar putea, de fapt, să nu sufere în acele momente. Poate simţi durere şi discomfort, dar suferinţa este un fenomen social şi psihologic complex, fără un criteriu ştiinţific valid.

Mult mai obiectivă este suferinţa părinţilor care sunt martorii neputinţei copilului. Doctorii ar trebui să-i scutească pe părinţi de „monstruoasa” vedere a propriului copil murind în chinuri, explică  Dr. Verhagen. „Aceasta face parte dintr-o bună îngrijire paliativă”.

Criteriile pentru eutanasia nou-născuţilor sunt următoarele (din pagina 54 a raportului): dacă acel copil suferă, dacă nu îşi poate exprima propria dorinţă, dacă decesul este inevitabil şi procesul morţii este prelungit, atunci copilul poate fi eutanasiat pentru ca părinţii să fie scutiţi de o continuă suferinţă.

Din cei 175.000 de copii născuţi în fiecare an în Olanda, KNMG sugerează că aproximativ 650 de copii pot fi cazuri pasibile de eutanasiere.

„Aceşti nou-născuţi, în pofida unui tratament intensiv, vor muri cu siguranţă în scurt timp. Ei au o prognoză slabă şi o foarte mică speranţă de viaţă. Ar putea să nu fie dependenţi de îngrijire permanentă, dar vor avea o viaţă plină de suferinţă şi fără speranţă. Doctorii şi părinţii sunt în faţa grelei întrebări dacă să înceapă sau să continue tratamentul, dar oricare acţiune le-ar putea dăuna, având în vedere suferinţa şi dizabilităţile care ar putea rezulta din cauza slabei sănătăţi a copilului”.

Dr. Verhagen este probabil cel mai cunoscut susţinător al eutanasierii pentru copii din Olanda. „Jurnalul de Etică Medicală” a publicat în luna mai  argumentele acestuia, aduse în apărarea Protocolului Groningen. El a negat temerile cum că Olanda merge pe o pantă alunecoasă. În decursul celor cinci ani de la Protocol, predicţiile negative au întârziat să apară, susţine acesta. Numărul cazurilor de eutanasie neonatală nu a crescut. În schimb, monitorizarea prenatală a evoluat, iar copiii cu dizabilităţi severe au fost avortaţi. „Aceasta a determinat creşterea numărului de avorturi şi mai puţine cazuri de eutanasie”, a menţionat triumfător.

Poate ar trebui să evităm termenul de „pantă alunecoasă" atunci când vorbim despre ceea ce îi determină pe medici să emită asemenea absurdităţi. Ideea este că, în Olanda şi Belgia, criteriile au evoluat într-o asemenea măsură, încât, de la bolnavii terminali, s-a ajuns la adulţi care şi-au pierdut interesul de a trăi, apoi la copiii suferinzi şi iată că acum la copii ai căror părinţi suferă.

Orice om raţional poate înţelege că nu este departe ziua când, în Olanda şi Belgia, suferinţa copiilor adulţi va fi un motiv suficient pentru eutanasia propriilor părinţi bătrâni şi bolnavi. „Te rugăm, doctore, scuteşte-l de suferinţa noastră!”

Sursă: Mercator.net

Traducere: Paula Ciobanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com   

Cuvinte pentru tineri (XX) - Cum să întemeiem o familie ortodoxă?

Fragment dintr-un interviu realizat de Aleksander Tkacenko cu Pr. Prof.  Vladimir Vorobiev - rectorul Universității Ortodoxe „Sfântul Tihon” din Moscova. 

Părinte Vladimir, e posibil oare ca oamenii de azi să nu fie pregătiți pentru căsătorie?

Nu numai că e posibil, ci majoritatea se dovedesc a nu fi pregătiţi. În fiecare zi observăm cum oamenii nu-şi văd locul lor într-o viitoare familie, nu-şi înțeleg responsabilitățile pe care le au atunci când se căsătoresc. În general, au o idee foarte vagă asupra sensului și scopul său. În lumea contemporană, familia este foarte adesea înțeleasă doar ca un mijloc de a satisface nevoile trupeşti şi sufleteşti.

Din păcate, în societatea noastră de astăzi, nu există nici o idee clară asupra căsătoriei. Și chiar și în predania Bisericii învăţătura despre căsătorie nu este suficient de dezvoltată. Cu mult mai bine este reprezentată învăţătura despre asceză, despre nevoinţa monahală. Dar despre familie, despre căsătorie, diverşi autori au scris mult, dar cu toate acestea nu suficient, în special pentru timpurile de acum. Deoarece o perioadă nouă ridică noi întrebări și probleme, iar răspunsurile adecvate pentru acesteasunt foarte puține astăzi.

După ce criterii să se ghideze omul care intenţionează să-şi întemeieze o familie? Cum să facă să nu greşească, luând altceva drept dragoste, atunci când dragostea nu apare?

Din păcate, mulți oameni nu mai înțeleg ce este dragostea. Astăzi, prin acest cuvânt se înţelege doar o anumită atracție a bărbatului și a femeii unul faţă de altul, un fel de simpatie reciprocă. Acest mod de a înţelege dragostea, desigur, nu poate fi o temelie de nădejde pentru căsătorie: atracţia poate să scadă. Apoi, în cazul în care soția „se urâţeşte”, nu mai este la fel de atrăgătoare, trebuie lăsată, căutată alta. Dragostea pare să fi trecut, iar odată ce eu nu o mai iubesc, cine mă oligă să mai trăiasc cu ea? Avem libertate! În cele din urmă, acest „nu iubesc” este argumentul principal pentru desfacerea căsătoriei. Înţelegând în acest fel dragostea, ea nu mai este bază pentru căsătorie, ci o bombă cu ceas, care mai devreme sau mai târziu o va distruge.

Motivul pentru acest lucru se găseşte în înlocuirea înţelesurilor: dragostea este confundată cu îndrăgostirea, iar acestea sunt lucruri fundamental diferite. Se spune în limbajul ascetic creștin că îndrăgostirea este o patimă, o pasiune, adică o atracţie senzuală (lipsită de componenta spirituală – n.r.).

Dar iubirea în sensul creştin nu este doar un sentiment, ci o aranjare a inimii omului, prin care el este gata să se uite pe sine de dragul celor pe care îi iubește. Atunci el nu trăiește pentru propriile interese și dorințe, ci pentru interesele oamenilor iubiţi și este pregătit să sacrifice de dragul bunăstării lor tot ceea ce are, până la propria sa viață.

Îndrăgostirea, dimpotrivă, ca orice pasiune, încearcă să posede obiectul dorinței sale și e concentrată exclusiv pe ea însăşi, pe propria satisfacție.

Dacă pe măsură ce timpul trece, în căsătorie, îndrăgostirea trece şi face loc adevăratei iubiri, aceasta poate fi considerată o căsnicie fericită. Tocmai aşa se concepea familia odinioară.

Astăzi, se vorbeşte foarte mult despre dragoste, dar prin aceasta se are în vedere îndrăgostirea ca dorinţă arzătoare, ceea ce duce la consecințe regretabile.

Dacă îndrăgostirea trece cu timpul, iar dragostea adevărată apare abia în căsătorie, încotro să se orienteze cineva care doreşte să-şi întemeieze o familie?

Nu cred că dragostea apare numai în căsătorie. Dragostea este o caracteristică a inimii omului. Dacă omul a descoperit în sine această însuşire, atunci el Îl iubește pe Dumnezeu, îi iubește pe cei dragi, animalele, natura. Astfel de persoane, căsătorindu-se, sunt dinainte pregătite să-şi iubească alesul. Cu siguranţă, cu toții ştim că în secolele anterioare adeseori soții nu se vedeau niciodată unul pe celălalt chiar până la cununia religioasă. Pe atunci, părinţii erau cei care căutau mireasa sau mirele, ei se înţelegeau între ei și, astfel, decideau soarta copiilor lor. În literatură aceasta a fost prezentată ca o încălcare grosolană a libertății copiilor, o opresiune a acestora, o asprime și o bădărănie înfiorătoare a părinţilor, care nu pot fi tolerate și trebuie să fie combătute.

Dar să ne gândim că, în ciuda faptului că oamenii se căsătoreau atunci fără să se știe unul pe altul, familiile erau cu mult mai stabile, mai trainice și, cu siguranţă, mai fericite. Dar astăzi, când viitorii soți au atât de mult timp și posibilitatea de a se cunoaşte și discuta înainte de căsătorie, familiile fericite nu mai sunt atât de multe.

Într-adevăr, în trecut, atunci când părinții găseau fiicei lor un mire vrednic, ea nu putea pur şi simplu să se îndrăgostească de el, pentru că nu-l cunoştea, și, uneori, nici măcar nu-l văzuse înainte. Dar ea s-a pregătit să-l iubească, s-a pregătit să-i dedice întreaga viață necunoscutului ce urma să-i fie soț, să-i fie companie și ajutor de nădejde. Același lucru se poate spune şi despre mire. Viitorea dragoste conjugală a fost coaptă dinainte în sufletele lor.

Vreţi să spuneţi că dragostea adevărată nu implică nici o atitudine selectivă, subiectivă că, dacă o persoană este pregătită să iubească, ea se poate îndrăgosti de cine doreşte?

Nu, desigur, se întâmpla pur și simplu să nu-i placă de cineva sau să fie caractere ce nu se potrivesc. În această abordare, se întâmplau de multe ori greșeli și abuzuri intenţionate. Și, în ziua de azi, nimeni sănătos la minte nu ar promova o asemenea metodă de încheiere a căsătoriilor. Desigur, deși iubirea nu este doar un sentiment, ci un sentiment de simpatie personală; admirația, apropierea sufletească sunt prezente în ea și joacă un rol important. Dar eu încă mai doresc să subliniez că, înainte era vorba de dispunerea de a-l accepta pe celălalt aşa cum este el, cu toate avantajele și dezavantajele, și dispoziţia de a-l iubi, în ciuda posibilelor dificultăți și obstacole. Mai înainte am evidenţiat această dorință de a se sacrifica de dragul persoanei dragi, natura însăși a iubirii jertfelnice era pe primul loc.

Acum, dimpotrivă, tinerii, de regulă, sunt convinşi că nu se cuvine să-şi sacrifice interesele și confortul în numele iubirii, că mariajul există anume pentru a satisface nevoile egoiste. Adică este vorba numai de îndrăgostire, de pasiune. Dar pe un asemenea fundament instabil, nici o structură solidă nu poate fi construită.

Ce anume aduce cea mai multă fericire în căsătorie?

Sentimentul de unitate în dragoste, unitate în Dumnezeu. Când toţi în familia ta îl iubesc pe Dumnezeu și se iubesc unii pe alţii. Aceasta şi este cea mai mare bucurie, mai ales atunci când în jurul tău marea vieţii se zbuciumă, în jurul tău e furtună şi vijelie, și în luntrea familiei tale e linişte, bucurie, pace, dragoste și Hristos. Atunci îţi doreşti ca toată lumea să fie bine si fericită, te bucuri că binele este mai puternic decât răul, iar în inimă îţi pătrunde mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Sursă: Doxologia