Mănăstirea Putna - "Mâna ta care s-a atins de preacuratul creștet al Stăpânului"

(✝) Botezul Domnului (Boboteaza - Dumnezeiasca Arătare)

Sfântul Nicolae Velimirovici - Botezul lui Iisus, taina curățirii și nemuririi noastre

În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Și răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând:

„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”

„Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5)

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină și să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Și-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; și iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puțin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulțit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putință să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Și-a împlinit vechea făgăduință și S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie și ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori și proorocii Săi mai măreți decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul și Stăpânul, proorocul a atras atenția mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic și mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Își ascundea slava Sa și măreția sub două învelișuri groase: unul era trupul omenesc și celălalt era smerenia. Așa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cerești erau așezați pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveșmântat în trup adevărat și în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învață smerenia și ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot așa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot așa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.

El dă lumină soarelui și soarele strălucește de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El dă glas tunetului Său și vânturilor Sale și acestea se aud; dar El nu se aude.

El dă frumusețe munților Săi și pajiștilor Sale și ele strălucesc de frumusețe, ca și cum ar fi de la ele, pe când frumusețea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumusețe și mireasmă florilor câmpului și acestea o răspândesc în jurul lor ca și cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.

El dă putere fiecărei făpturi și fiecare făptură se împodobește în fața celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca și cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobește, nici nu caută a fi băgată în seamă.

El dă minte din mintea Sa oamenilor și oamenii cugetă și gândesc ca și cum ar fi cu mințile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârșită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învață Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât și pentru oameni, ca omul să se rușineze și să se facă conștient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine și el să se ascundă în spatele lor, așa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, așa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari. Minunat este Dumnezeu, Care ne învață astfel smerenia! El este minunat și atunci când ne învață ascultarea.

Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu.

Omul seamănă sămânța în pământ și apoi o lasă în grija lui Dumnezeu.

Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijește de sămânță vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viață și ridicând-o încetișor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu mugurași și apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele și să le transporte cu căruța la hambarul său.

Corbul își clocește puii și apoi îi părăsește, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe acești pui neștiutori, slujindu-le și purtându-le de grijă cu ascultare, ziua și noaptea. Peștele își depune icrele și pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peștișori din icre și ca să le supravegheze hrănirea și creșterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât și de la animale, nu ar rămâne în viață dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceștia. Dumnezeu Își supraveghează întreaga Sa zidire zi și noapte, ascultându-le cererile și dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle și rugăciunile oamenilor și le împlinește; El le împlinește întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile și rugăciunile lor. Totuși, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat și să-L facă părtaș la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primește aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăiește, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale și pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viața de fiu în locul celei de rob. De aceea, toți proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăința oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduiește pocăința, dar săvârșește botezul pocăinței, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăința lor. Cu cât este mai mare pocăința unui om, cu atât mai deplin se slobozește de cele ale lumii și se întărește cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte și în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor. Așadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer și pe pământ, Dumnezeu îi învață pe oameni smerenia și ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni și din dorința Sa arzătoare ca toți oamenii să se mântuiască și nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învățătură despre smerenie și ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleși și îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învățătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuși îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieții Sale pământești, de la nașterea Sa în peșteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învățând oamenii despre smerenie și ascultare. El a dat această învățătură vie și prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui și, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoși Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli și învățați, săraci și bogați. Ioan atrăgea atenția atât prin înfățișarea sa din afară, cât și prin viața sa pustnicească din pustie și prin cuvintele sale cu înțeles tainic. Nu se strângeau mulți în jurul lui Ioan din pricina păcătoșeniei lor ori din dorința de pocăință, cât din iscodire, ca să vadă și să audă un om care nu era obișnuit. Deșartă iscodire! Cât timp de mare preț ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceață bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană și cum ne scapă pocăința și împreună cu aceasta mântuirea noastră!

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulțimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor și nimeni nu-I dădea nici o atenție. Înfățișarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici viețuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustnicești.

El era deopotrivă cu mulțimea și cu toții mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând și bând cu El și vorbind cu El ca și cu oricare alt om din mulțime. Marele Isaia a văzut și a proorocit aceasta dinainte, zicând: „și când L-am văzut, nu avea frumusețe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2). Dar, în mulțimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, și numai unul singur, care Îl cunoștea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârșit străluceau și tunetul glasului său a amuțit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulțimii strânse în jurul apei și în apă și, arătând către Iisus, a spus liniștit: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

„Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia și ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, și ascultător ca un miel – atât smerenia cât și ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: „Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială și smerenie ca un miel și, tot ca un miel, merge la păscut și moare cu aceeași încredere în păstorul său, așa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către nașterea într-o peșteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeași consimțire și încredere.

Dar, la cuvintele „Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: „Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa și jertfa Sa, una fiind nedespărțită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, și nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică și S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei.

Această lume nu este curată și frumoasă și minunată așa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns și îl poartă așa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei și întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă și urâtă; lumea liniștită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul și Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrănește cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-și trup așa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât și legile date omului. Și astfel, El a suferit foame și sete, istovire și dureri de tot felul, așa cum li se întâmplă și altor muritori; și El a crescut încet, așa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Și-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur și botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage și a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi și le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa.

Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor și a făcut aceasta cu ascultare și lesniciune, în aceeași măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare și cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel și vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viață pământească a fost o jertfă, tot așa cum întreaga Sa viață a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale și a șters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc și plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine. Și astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri: mai întâi, prin luarea de trup; în al doilea rând, supunându-Se legii; în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine. Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoțită de fenomene minunate firești: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ și veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli și de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod și de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime și mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în fața lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, și această întâmplare a fost însoțită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului și-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. „Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri și s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simțit aceasta și a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea și groaza ispitei satanice. Și după aceea, s-au arătat îngerii și I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferința Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale și prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoțit această întâmplare de lucrări înfricoșătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat și mormintele s-au deschis. Viii și morții au simțit îsemnătatea înfricoșătoare a sfintei jertfe de pe Golgota; tâlharii și păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu și morții s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Și această întâmplare a fost urmată de întuneric: întuneric în afara și înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruința cea de la urmă – și Învierea cea de la urmă. Și, iarăși, îngerii au fost de față!

Așadar, aceste trei întâmplări din viața lui Hristos, ne dau învățătura cea mai luminată și mai nemijlocită despre smerenia și ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească și firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoșarea uciderii omului și cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieșit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după nașterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său și asupra înțelegerii dintre oameni și Satan după moartea Sa.

Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaște pe Hristos, dar nu cunoaște planul Său de mântuire. Acum se desfășoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoși spre pocăință. Totuși, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el și i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovnicește decât toți păcătoșii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan știa deja că El venise pe pământ și viețuia printre oameni: „În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L știți” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat față către față cu El, L-a cunoscut pe El și, arătând către El, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârșit și să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau așa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit și s-a așteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neașteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoși, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alții: să Îl boteze în râu așa precum botezase pe alții. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înțeles pentru oamenii muritori. Ah, frații mei, este un lucru înfricoșător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoșător pentru zidire ca să-și pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din țărână și cenușă, să cuteze să-și pună mâna pe El, Care șade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: „Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca și cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea și despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăța pe oameni ceea ce nu am făcut noi înșine. Dacă nu vom face așa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii și cărturarii Ierusalimului care învață și ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înțeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt și cu foc.

Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide și vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă. În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeași măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Și cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească și să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului. (Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea și smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviințeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfințind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de față la botezul credincioșilor.)

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curățească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe și, de asemenea, înecarea lui Faraon și a armatei sale egiptene, în Marea Roșie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roșie, Faraon, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca și cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El și apoi S-a ridicat și a ieșit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecție înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoșilor în vremea lui Noe și aceea a lui Faraon în Marea Roșie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: „De nu se va naște cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naște din nou în această viață care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curățit de păcat. Cel care își osândește trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care își îneacă mândria, neascultarea, zavistia și toată necurăția omului celui vechi, păcătos, va ieși din apă cu smerenie, umilință, ascultare și dragoste. Cel care moare pentru sine va viețui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos și se naște din nou ca om drept, își va repeta și el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. „Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă și plină de învățăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înțelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povățuitor, și cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înțelepciune nemărginită, care vede trecutul și viitorul întocmai ca și prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omenești de sfârșitul acesteia, și să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înțelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură priveliște, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omenești de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan. Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu Sa văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieșit din apă. Prin aceasta, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului și mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovnicește, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu. Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, așa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: „Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus așa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, și nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfățișeze în oricare alt chip și, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc și ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2).

În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfățișează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfințește sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptățit și curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare și curăție. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt și cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfățișat în chip de vânt puternic și de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan și cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi și curați ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, îi face pe oameni puternici și înflăcărați. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învățătura lumii, Cartea III: „Așa cum omul este alcătuit din două părți: suflet și trup, există și o curățire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului și trupească pentru trup. Apa curățește trupul, și Duhul curățește și întărește sufletul.”)

Pogorârea Duhului în chip de porumbel – așa cum deslușesc aceasta Sfinții Părinți – ne amintește de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Și porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu și om. Și acum, după ieșirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârșit și că domnea pacea între Dumnezeu și omul cel nou. De ce nu ținea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârșit simbol al păcii între Dumnezeu și om, între cer și pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Și astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să țină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârșitul potopului și începutul păcii.

Și iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel și, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înțeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăși: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel și Fiul ca om nou și desăvârșit, Dumnezeu-Om. „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădește pe Iisus Fiul Său, ca și în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: „și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) și iarăși: „(și El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numește cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existența Sa din veșnicie și singurul Fiu al lui Dumnezeu prin nașterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numește pe toți oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alți oameni pot fi numiți fii ai lui Dumnezeu prin adopție, numai prin Hristos și în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: „Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopție. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât și în ființă.

Și de aceea: „Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui și bunăvoirea Tatălui față de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia față de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Și astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată ființa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât și pe pământ. Spunem dinadins „cât și pe pământ”, pentru că firea trinitară a ființei lui Dumnezeu deslușește și tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Și astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numește Bobotează Epifania – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, așa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înțeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numește Iluminare (Fotismos), căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoașterea celor mai adânci taine Dumnezeiești.

Se mai numește Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează mințile, ne curățește inimile și ne înalță sufletele cu cunoașterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi și nașterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, și aducerea la viață a omului fără de păcat și fără de moarte. Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care îndrumă viețile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morții și al vieții … apa este chipul morții, a ducerii trupului la îngropăciune, și Duhul însuflețește cu putere dătătoare de viață, care înnoiește viața sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viața cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, și prin ieșirea din apă, noi suntem uniți cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposește deasupra noastră ca un porumbel, însuflețindu-ne cu harul Său atotputernic. Și Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii și anunță această adopție cu glasul Său. Cine poate ști, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecați și descurajați de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cerești care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curățiți de tot păcatul, deși, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăcești, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, așa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi și noapte, cu smerenie și ascultare necurmată față de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, așa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot așa cum s-au învrednicit mulți sfinți și mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socotește ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt și cu foc.

Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numește „botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezați prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ștefan, care este descris în felul acesta: Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar Ștefan a strigat: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.” Și iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credință neschimbată, cu fapte bune și cu împărtășirea frățească a bucuriei și a suferinței celor care ne sunt apropiați, întregi în smerenie și ascultare față de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăția fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Așa ne vom învrednici de slava, bucuria și frumusețea veșnică a sfinților și mucenicilor lui Dumnezeu. Așa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi și Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, Căreia Îi aducem slavă acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

6 ianuarie: Botezul Domnului

Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului: Despre pocăinţă ca stare continuă / Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.

EVANGHELIA

MARCU 1, 1-8 

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale. Aşa s-a arătat Ioan, botezând în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Şi mergea la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordanului, mărturisindu-şi păcatele lor. Şi era Ioan îmbrăcat în haine de păr de cămilă, avea brâu de curea împrejurul mijlocului lui şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia, zicând: vine după mine Cel care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec şi să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, dar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.

  

Pr. Constantin Coman: Despre pocăinţă ca stare continuă

R. Rădulescu: La început de an civil, totdeauna vine sărbătoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sărbătoare precedată de o duminică şi urmată de o altă duminică închinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate şi urmate de duminici care le încadrează. Duminică dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, părinte profesor Constantin Coman, puţin nelalocul lui, în atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminică dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invită la pocăinţă. Pocăinţă sună puţin trist, în contrast cu bucuria începutului de an. De ce a rânduit Biserica mesajul despre pocăinţă, tocmai în atmosfera de bucurie a noului an?

Părintele Coman: Paradoxal, pocăinţa oamenilor, care sună „trist” cum spuneţi pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Vă reamintesc un cuvânt al Mântuitorului, pe care cred că l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:

    „Zic vouă: … în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!” (Luca 15,7).

Tema pusă în discuţie de Evanghelia de astăzi este legată de marele eveniment al Botezului Domnului. După Botez urmează începutul activităţii publice a Mântuitorului Hristos. Din aceste raţiuni, sunt legate Evanghelia de astăzi şi evenimentul Botezului.

Aşa cum puneţi problema dumneavoastră, însă, ea ne trimite la o problematică de fond, pe care, dacă am fi atenţi, am observa-o cu toţii. Omul este chemat să se relaxeze, să petreacă, aşa cum aţi spus dumneavoastră, dar foarte repede îşi dă seama că petrecerea sau relaxarea sunt şi trebuie să fie, în mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul că cei mai mulţi dintre noi, după un pic de petrecere, a doua zi simţim oarecare tristeţe, oarecare amărăciune, care este importantă şi îşi are locul ei. O lucidă perspectivă asupra lucrurilor şi un pic de meditaţie, care la unii funcţionează automat, la alţii funcţionează provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pământ şi ne redeschid perspectiva reală asupra stării în care ne aflăm noi şi cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligaţi, prin natura lucrurilor, să constatăm că lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi înşine, nici cu cei din jurul nostru. Şi atunci, această stare, conjugată cu starea de veselie, aruncă un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului că am petrecut. Omul petrece şi se relaxează atunci când este împlinit, când duce lucrurile bine la capăt. Aceasta este raţiunea petrecerii şi a sărbătorii. Când nu este împlinit, când nu şi-a rostuit totul, sărbătoarea este umbrită. Trebuie să recunoaştem că niciodată nu suntem suficient de legitimaţi în petrecerea noastră. Chiar dacă existenţa mea de până acum ar fi foarte bine rânduită, chiar dacă eu sunt cuminte, cumpătat, aşezat, mi-am răscumpărat eventualele datorii înspre oameni şi înspre Dumnezeu, totuşi eu trăiesc într-o înlănţuire existenţială cu semenii mei. Dacă în jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu părinţii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adică, împlinirea şi împăcarea lor nu sunt aceleaşi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficientă, pentru că suferinţa copiilor mei, a părinţilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei mă afectează şi pe mine, este şi a mea.

Or, pocăinţă, despre care vorbeaţi dumneavoastră, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a stării în care ne aflăm cu toţii. Ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate existenţială optimală? Sigur că omul poate fi sănătos trupeşte, dar ştim foarte bine că nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al minţii, al inimii, al gândului. „Omul cel dinlăuntru“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, după expresia Sfântului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie să se simtă omul liniştit, împlinit, mulţumit. Ştim că înlăuntrul nostru nu stau lucrurile aşa.

Este extrem de important de reţinut faptul că predica Sfântului Ioan Botezătorul, şi cea a Mântuitorului Hristos, nu numai că începe, dar este şi rezumată într-o singură frază:

    „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Omul este chemat să conştientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cădere de la sănătatea optimală, starea de cădere de la normalitate. Cine vrea să nu ia seamă la lucrurile acestea, nu face decât să se amăgească pe sine. Bolnav fiind, se amăgeşte că este sănătos. Este foarte grav, pentru că el va acţiona, în continuare, ca şi cum ar fi sănătos. Se amăgeşte pe sine, îi amăgeşte pe ceilalţi, creează iluzii, creează o imagine şi o lume falsă în relaţiile sale.

De altfel, marea problemă este aceea că omul nesincer îşi pune o mască pentru sine, dar şi pentru semenul său. Imaginaţi-vă ce relaţii se realizează între doi oameni care-şi ascund adevărata faţă, ce lume falsă se generează! Este o suferinţă generală, dar cel mai grav este că pierdem contactul cu noi înşine. În loc să existăm noi, cei adevăraţi, murim la propriu şi funcţionează o mască, o imagine, pe care ne luptăm să o întreţinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocăinţa exact acest lucru ni-l aminteşte: „Recuperaţi chipul adevărat, real, oricât de dureros ar fi! Nu va mai amăgiţi! Este singura şansă de însănătoşire!“

Apelul acesta este făcut de către Sfântul Ioan Botezătorul, în perspectiva iminentei veniri a Mântuitorului Hristos, iar de către Mântuitorul Hristos, în perspectiva pogorârii Duhului lui Dumnezeu în lume. Momentul echivalează cu şansa „întâlnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situaţie pe care omul, minţindu-se în continuare pe sine, o poate pierde.

R Rădulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Că aşa, în starea de nesănătate, de boală spirituală suntem mai tot timpul. Semnele Împărăţiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocăiesc? Este o stare continuă? Cum este pocăinţa, ce este ea de fapt? Cum acţionează în viaţa omului?

Pr. Coman: Atâta timp cât omul este sub presiunea unei inerţii negative, cum spuneam, strădania lui de întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică de recunoaştere că este pe drumul greşit şi de strădanie de a se întoarce, este un lucru permanent. Din experienţa oamenilor care fac exerciţiul pocăinţei şi din puţina experienţă a celor care se străduiesc, cât de cât, să răspundă provocării sau chemării la pocăinţă, aflăm că pocăinţa este şi trebuie să fie o stare permanentă. Sunt anumite accente mai puternice de pocăinţă în jurul anumitor sărbători, când este o actualizare mai evidentă a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Când se întristează oamenii singuri, cel mai mult? În zile de sărbătoare, pentru că atunci simt cu adevărat singurătatea. După aceea se iau cu treaba şi uită că sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, şi cele care urmează, sunt provocări puternice la starea de pocăinţă. Şi desigur, „decât deloc”, cum spunea un părinte, este bine ca măcar cu aceste prilejuri, omul având oarecare trezire la realitate, să conştientizeze, să analizeze ce se întâmplă cu el, să se întrebe dacă este aşezat pe traiectoria sănătoasă a existenţei sale! Face ceea ce ar trebui să facă? Nu este vorba despre morala mic burgheză, cum îi spun eu, adică să facă anumite lucruri ca să fie împăcat că a făcut. Ci, dacă prin raportare la sensul existenţei sale, la rostul pentru care există, este mulţumit, dacă ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jurul său, îl mulţumeşte. Va constata, bineînţeles, că nu este mulţumit, pentru că omul este chemat să trăiască la un nivel foarte ridicat, acela de a-şi iubi semenii ca pe sine însuşi, de exemplu. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Omul este chemat să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima sa. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Raportându-se la aceste chemări, este nevoit să recunoască că nu a făcut mare lucru sau nimic, sau chiar că merge în sens invers! Starea aceasta este o stare de pocăinţă, care reclamă o întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică o conştientizare a traiectoriei greşite. Lucrul acesta este esenţial. Căderea fără întoarcere este atunci când omul confundă, şi la nivelul crezului şi la nivelul minţii, traiectoria greşită cu cea sănătoasă, starea de boală cu starea de sănătate. Atunci, sigur, omul nu mai are întoarcere!

Mai sunt cei „drepţi”, care nu au nevoie de pocăinţă, despre care Mântuitorul spune că „nouăzeci şi nouă” de astfel de oameni nu fac bucurie în cer cât face un păcătos care se pocăieşte. Pe scurt, aceştia sunt cei care îşi liniştesc conştiinţa cu standarde amăgitoare şi care nu sunt drepţi, ci „se cred drepţi”. Sunt cei puternici, sau înţelepţi, sau de neam bun, care, în virtutea influenţei lor în comunitatea umană au generat convenţii morale prin raportare, la care se îndreptăţesc ei înşişi. Despre aceştia am mai vorbit în dialogurile noastre.

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să mai vorbim puţin despre personajul care stă în centrul fragmentului evanghelic de astăzi, Sfântul Ioan Botezătorul. El este numit îngerul care găteşte calea Domnului. El vine cu botezul pocăinţei. Ştim că Sfântul Ioan Botezătorul şi-a făcut mulţi ucenici, era foarte admirat de oamenii dornici de mai multă spiritualitate, într-o lume seculară şi aceea ca şi a noastră. El avea o poziţie de învăţător, de lider spiritual. Fragmentul Evangheliei se încheie cu mărturisirea Sfântului loan, că cedează locul Mântuitorului Hristos. Ce-i trebuie unui om, ca să nu se îmbete de poziţia lui înaltă de lider? Pentru că Ioan Botezătorul era un învăţător. Cedează acest loc Mântuitorului Hristos. Cum trebuie să fie un om ca să poată să facă lucrul acesta?

Pr. Coman: Pentru a caracteriza personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul am să citez cuvintele Mântuitorului:

    „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11,11).

Atitudinea Sfântului Ioan de a se retrage şi a face loc Mântuitorului este o lecţie absolut extraordinară, care nu se întâlneşte frecvent între oameni. S-a întâmplat cu Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că nu ispita sau tentaţia de a fi lider îl trimisese pe el în pustie să mănânce rădăcini, miere sălbatică, să se îmbrace cu blănuri de animale…

R. Rădulescu: O viaţă foarte austeră.

Pr. Coman: Altfel, lumea ipocrită în care trăia nu ar fi fost atrasă de exemplul său. Semnul cel mai convingător al conştiinţei misiunii sale este cel pe care l-aţi amintit şi dumneavoastră, retragerea pentru a lăsa loc adevăratului lider. Şi în lumea de astăzi orbită, amăgită, prinsă în capcane nenumărate, dacă ar apărea un exemplu atât de autentic, ca cel al Sfântului Ioan Botezătorul, toată lumea şi-ar întoarce privirile spre el. Dar nu la nivelul discursului numai, ci mai ales la nivelul vieţuirii şi al făptuirii. Acest lucru a avut foarte mare impact în cazul Sfântul Ioan Botezătorul: consecvenţa dintre discurs şi viaţa proprie.

Neconcordanţa dintre vorbă şi faptă face ca lucrarea noastră preoţească să rămână deseori fără niciun rezultat. Un om care renunţă la tot confortul vieţii, care se leapădă de toate, care nu mai are niciun fel de aspiraţie lumească, poate să spună: „Lepădaţi-vă de cele lumeşti!“, cu şansă de a fi credibil. Un om care se bucură de toate ofrandele acestei lumi nu poate să spună: „Lepădaţi-vă de ofrandele acestei lumi!“. Când este pusă în fata comparaţiei, nu are încotro şi recunoaşte. Sigur că există termeni de comparaţie în trecut: Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos însuşi, Sfinţii Bisericii şi Părinţii, călugării de astăzi! Dar lumea poate că ar vrea să fie cineva mai în mijlocul lor. Aceasta este o provocare directă adresată mai curând slujitorilor Bisericii din lume, preoţilor şi credincioşilor. Dacă noi propovăduim Evanghelia lepădării de lume şi asumării crucii, dar trăim foarte lumeşte, sigur că nu vom fi credibili. Unul din motivele pentru care merge lumea la mănăstire este tocmai o mai evidentă consecvenţă dintre cuvânt şi faptî, pe care o întâlnesc la călugări.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Botezul Domnului

APOSTOLUL

TIT 2, 11-14; 3, 4-7;

 Fiule Tit, harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune.

Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.

EVANGHELIA

MATEI 3, 13-17;

În vremea aceea a venit Iisus din Galileea, la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă îl oprea, zicând: eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Iar Iisus răspunzând, a zis către el: lasă acum, căci aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci Ioan L-a lăsat. Iar după ce s-a botezat Iisus, în clipa când a ieşit din apă, iată, cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată un glas din ceruri, care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care bine am voit.

*

IPS Bartolomeu Anania:

Veniţi fiecare cu bună cuviinţă să vă luaţi Aghiasma, aşa cum primiţi Anafura şi Sfânta Cuminecătură. Este un act de participare. Să nu se aştepte nimeni să o primească ambalată, ca la băcănie. Aghiasma este un lucru sacru, la ea se vine cu bunăvoinţă şi credinţă. Să veniţi cu credinţă! Aghiasma nu este o apă miraculoasă despre care se spune că poate să… Aghiasma este sfântă şi sfinţită, şi vă spun asta din prisma unui om bătrân care a stat în faţa minunilor săvârşite de Sfânta Aghiasmă pe care o ai în casă şi pe care o foloseşti la nevoie, fie gustând pe nemâncate, fie stropind casa. Aşa să o primiţi: cu credinţă, dragoste şi speranţă. Ascultă mai mult…

*

Părintele Dumitru Stăniloae:

Boboteaza este una dintre cele trei mari sărbători legate de Domnul Hristos. S-a încercat să se spună despre Sărbătorile de iarnă, dar de ce să sărbătorim iarna? Prin Naşterea Lui, Hristos a adus ceva nou în lume, ne-a scos din monotonia noutăţilor din lume. Prin Anul Nou, la 8 zile, Hristos a primit numele Lui de Iisus, a primit botezul după legea în care s-a născut, iar la Bobotează s-a botezat de la Sfântul Ioan Botezătorul, ca să arate că îşi însuşeşte toate ale noastre, ca să fie aproape de noi şi primind Botezul din apa Iordanului să arate că El este Unul din Sfânta Treime. Boboteaza este un anunţ al iubirii faţă de oameni a lui Dumnezeu arătată prin Fiul Său şi din puterea acestei iubiri ne botezăm noi. Primim puterea să ne iubim şi noi pe noi, aşa cum se iubesc Persoanele Sfintei Treimi. Primim puterea nu numai ca să ne iubim unul câte unul, ci să-i iubim pe toţi oamenii, pentru că fiecare poate deveni un Tu al nostru. Acesta este creştinismul – religia iubirii. Ascultă mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

De Praznicul Dumnezeieştii Arătări am cântat: "Astăzi firea oamenilor se sfinţeşte, astăzi Iordanul se întoarce înapoi, astăzi focul dumnezeirii am văzut pogorându-se." Nu am spus că în urmă cu 2000 de ani L-am văzut pe Hristos născându-se, că în urmă cu 2000 şi ceva de ani L-am văzut pe Hristos la apele Iordanului, ci astăzi. Am făcut aceasta pentru că la Dumnezeu este un veşnic prezent. De aceea, am auzit de multe ori spunându-se în Sfânta Scriptură că astăzi trebuie să mulţumeşti, să fii recunoscător, că astăzi trebuie să te întorci de pe calea păcatului pe Calea cea bună a lui Hristos. Spune Sfânta Scriptură: “Dacă astăzi auziţi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre ca poporul lui Israel în pustie.” Citind în Sf. Scriptură vedem ce înseamnă învârtoşarea inimilor poporului lui Israel, adică au văzut lucrurile Domnului, au văzut minunile lui Dumnezeu, căci cu mână tare a scos poporul din Egipt, i-a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, i-a hrănit, i-a adăpat, i-a călăuzit, le-a arătat atâtea minuni, şi totuşi au învârtoşat inimile lor şi s-au întors de la Dumnezeul cel adevărat la dumnezeul patimilor, la dumnezeul cel fără de viaţă şi şi-au făcut idoli. De aceea, în Sfânta Scriptură s-a scris că dacă vom auzi acest glas, să nu învârtoşăm inimile noastre, ci fiecare, cu recunoştinţă şi cu mulţumire să vină la Preabunul Dumnezeu. Omul stăpânit de egoism nu mai are timp să mulţumească, să fie recunoscător, de aceea se spune că astăzi recunoştinţa este o floare rară, pentru că omul nu vrea să se plece şi să recunoască prezenţa lui Dumnezeu în lume. Cel smerit recunoaşte, se pleacă şi mulţumeşte. Ascultă mai mult…

*

Părintele Constantin Galeriu:

Iubiţilor, să trăim spiritual această taină, această bucurie, peste toate necazurile. De atâtea ori ne aflăm în faţa unui om îndurerat de un chin greu - în familie, în persoana lui - dar un singur cuvânt şi o singură scânteiere de har deodată îi schimba durerea şi trăieşte în clipa aceea o deschidere a cerului în inima lui. Şi poţi să uiţi atunci durerea şi poţi să arunci, să o îneci şi măcar pentru o clipă să trăieşti arvuna aceasta a bucuriei cereşti, cu care poţi să birui pe urmă necazurile şi durerile; din acea clipă în care te-ai împărtăşit de un strop de apă sfinţită, de un cuvânt dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul şi Sângele dumnezeiesc simţi că ai primit o arvună a Învierii; a Învierii pentru viaţa de aici şi pentru viaţa cealaltă. Dar biruind şi începând de aici, cu această credinţă, nădejde şi putere harică pui noi şi mereu noi începuturi vieţii şi noi biruiri. Prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinta şi nedespărţită (Care S-a arătat la Iordan); pentru care ne rugăm şi noi să ne ţină nedespărţiţi în credinţă, în adevăr, în iubire, în lumină şi în bucurie divină şi inima senină. Cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Citeşte mai mult...

*

Troparul Bobotezei

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia