Părintele Porfirie salvează o adolescentă de la sinucidere

Efi avea şaptesprezece ani şi vara locuia cu părinţii şi fratele ei la Boghiati. Aveau şi livadă, şi grădină de legume, şi vindeau ceea ce scoteau din ele. 

Îtntr-o seară, mama a trimis-o pe Efi la un magazin, aproape de ei, să cumpere gaz pentru lampă. Gândiţi-vă că atunci nu aveau curent. întorcându-se acasă, Efi a întâlnit un băiat, coleg de-al ei. Vorbeau despre lecţii. 

Se opriseră însă în spatele unui camion şi, trecând fratele ei pe acolo, i-a văzut şi s-a smintit, bănuind-o de viclenie, şi a pârât-o mamei.

- Efi ne face de ruşine, a zis, stă la taclale în drum cu un băiat.

Când Efi a ajuns acasă, mama a certat-o mult şi a şi bătut-o. Principiile erau foarte aspre atunci. Efi s-a amărât mult. S-a răzvrătit pentru nedreptatea şi bănuielile fratelui ei. 

În ziua următoare s-a întors acasă şi tatăl, care lipsise. El s-a purtat însă diferit, cu înţelegere adică, şi cu bunătate.

- Eu aşa ceva nu cred, i-a spus. Hai să udăm grădina. Tu stai acolo şi, când vezi că s-a udat un rând, îmi spui, iar eu mut apa la următorul.

Aşa au făcut. Efi, însă, nu dormise toată noaptea. Necazul şi nedreptatea o înăbuşeau. 

Deznădăjduită, a hotărât să-şi pună capăt vieţii. Când a plecat deci cu tatăl în grădină, şi-a făcut un plan: să ia o substanţă toxică pentru stropit grădina şi seara, după udat, să o bea şi să moară. Se gândea: „O să văd atunci, or să mă iubească?" A luat deci acea substanţă, a pus-o în buzunar şi aştepta să se însereze, să o poată lua. Ceasul cel greu n-a întârziat să vină. Fără grijă, tatăl i-a spus:

- Mergi la capătul grădinii şi închide apa.

S-a dus repede. Nu o vedea nimeni, era singură. Tatăl era destul de departe. Tremurând, a băgat mâna în buzunar. în acea clipă a auzit paşi. N-a apucat să se mişte, şi în faţa ei a apărut un preot necunoscut. A salutat-o şi i-a zis:

- Efi, ştii cât de frumos este raiul!... Lumină, bucurie, fericire. Hristos este în întregime lumină, şi răspândeşte bucurie şi fericire tuturor. Ne aşteaptă în cealaltă viaţă, să ne dăruiască raiul. Există însă şi iadul, care este întreg întuneric, tristeţe, necaz, chin, amărăciune. Dacă iei ce ai în buzunar, o să mergi în iad. Arunc-o de îndată, ca să nu pierdem frumuseţea raiului.

La început Efi s-a pierdut, dar peste puţin timp şi-a revenit şi, după ce a aruncat, fără să-şi dea seama, ce avea, a zis:

- Aşteptaţi puţin să-l chem şi pe tata, să vă vadă. A alergat prin grădină, rătăcindu-se printre cocenii de porumb. în cele din urmă l-a găsit pe tata şi i-a spus:

- Tată, hai repede să vezi un preot care a venit la capătul grădinii noastre!

Însă, când au ajuns la locul unde trebuia să aştepte preotul, nu era nimeni.

Pentru multă vreme Efi n-a putut să-şi explice toate câte se întâmplaseră în acea seară. Nu-şi putea explica apariţia preotului. îşi dorea să-l întâlnească. îi salvase viaţa.

În fiecare iarnă întreaga familie cobora în Athena. Efi mergea de multe ori la naşa ei, care era foarte credincioasă, şi rămânea multă vreme lângă ea. Naşa ei obişnuia să primească şi să găzduiască în casa ei teologi, preoţi, monahi. Odată, deci, când Efi era la naşa ei, aceasta avea pe cineva în vizită, în salon. Efi nu ştia cine este. La un moment dat naşa a intrat în bucătărie şi i-a zis Efei:

- Efi, pregăteşte dulceaţă şi cafea pentru oaspete, şi adu-le în salon.

Efi le-a pregătit. A întârziat însă puţin şi, când era gata să le ducă, a venit naşa, care i-a spus:

- Nu tava asta. Pune-o pe cea de argint, căci avem un oaspete de seamă.

Efi s-a întors la bucătărie, a schimbat tava şi a mers în salon. Dar, ce să vadă! în faţa ei era acel preot pe care îl văzuse în acea seară grea, la ei în grădină.

- Sunt părintele Porfirie, i-am zis zâmbind.

Aşa ne-am cunoscut şi, de atunci, suntem buni prieteni. Efi are acum o familie cu mulţi copii. A binecuvântat-o Dumnezeu. Vedeţi ce căi poate meşteşugi Dumnezeu, când vrea să mântuiască un om?

Sursă: Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, pg. 119-121

Adolescentă de cincisprezece ani: „Ar trebui să avortez ca să rămân cu prietenul meu abuziv?”

de Ben Johnson, 14 noiembrie 2014

O scrisoare din partea unui adolescente către un autor de editoriale care oferă sfaturi, relevă alegerea dureroasă cu care se confruntă multe femei care au de-a face cu abuzul, abandonul şi avortul.

Fata de cincisprezece ani le-a scris lui Jo Davison şi Nik Brear că prietenul ei a lovit-o cu pumnii după ce a refuzat să avorteze.

Adolescenta a spus că ea şi prietenul ei se întâlneau de mai mult de un an de zile, se iubeau şi au simţit că a face sex însemna mutarea releţiei lor pe un „alt plan”. Apoi a aflat că este însărcinată.

„Dintr-o dată nu vrea să mai aibă de-a face cu mine şi mi-a dat chiar de înţeles cum că bebeluşul ar putea să nu fie al lui, ceea ce m-a durut tare mult”, scrie ea. „Doar ştie că e singurul băiat cu care m-am culcat vreodată.”

Părinţii ei, după ce şi-au revenit din şoc, „au fost minunaţi în privinţa asta. M-au sprijinit în a lua decizia care-i cea mai bună pentru mine, aceea de a păstra copilul.”

„De îndată ce-am aflat că sunt gravidă, am ştiut că nu puteam avorta”, a scris ea. „Dar prietenul meu a insistat să avortez şi mi-a spus că dacă voi păstra copilul n-o să vrea să aibă de-a face nici cu el şi nici cu mine. Acum o săptămână s-a enervat aşa de tare în legătură cu asta, încât m-a lovit.”

Prietenul şi-a cerut mai apoi scuze „şi a plâns, spunând că a avea un copil i-ar împiedica să aibă rezultate foarte bune la şcoală şi să-şi construiască carierele dorite ca şi avocaţi.”

„Ar trebui să avortez ca să nu-l pierd sau ar trebui să ascult ce-mi spune inima şi ce-mi spun părinţii şi să fiu o mamă ce-şi creşte singură copilul?” întreabă adolescenta.

În mod inexplicabil, primul care i-a răspuns, Jo Davison, a insinuat că fata refuza să avorteze tocmai pentru a-şi păstra prietenul.

Davidson a scris că, deşi violenţa nu-şi are nicio scuză, aceasta „este şi un semn că el este cinstit faţă de el însuşi. Iar asta e ceva ce eu nu văd la tine.”

„N-ar trebui să te gândeşti la păstrarea copilului ca pe un mijloc de a ţine legătura cu el. Însă, în mod asemănător, n-ar trebui să avortezi tocmai ca să-l păstrezi”, scrie Jo.

Davidson a continuat punând şi ea presiune asupra fetei: „Trebuie să-ţi iei gândul de la poveştile doar cu final fericit şi să fii brutal de onestă cu tine însăţi”, a scris. „Eşti încă un copil; poţi cu-adevărat să faci faţă maternităţii? Dacă aceasta va pune capăt carierei tale de vis, cum te vei simţi atunci? Vei fi în stare să-i oferi copilului tău resurse nesfârşite de iubire, sprijin şi sacrificiu de care are nevoie?”

Nik Brear a insistat asupra faptului că „nu are absolut nicio scuză pentru faptul de a te fi lovit.”

„Nu te păcăli crezând că asta îl face diferit de alţi bărbaţi violenţi”, i-a atras el atenţia.

Brear a menţionat că sexul duce în mod normal la reproducere. „Din păcate, asta e una din posibilităţile care pot apărea odată cu relaţiile intime – indiferent de vârsta ta – iar tu ai de luat nişte decizii foarte mature care îţi vor afecta restul vieţii.”

Un al treilea respondent, Dr. Jacqueline Lynch, medic psiholog consultant şi director al Chrysalis Associates, a dat nişte semne de aprobare pentru decizia părinţilor şi a fetei. „Tu ai putea fi pregătită să fii mamă, însă prietenul tău nu este pregătit pentru a fi tată , a scris doctorul Lynch. „E de înţeles faptul că e speriat, însă e de neacceptat ca el să te şantajeze pentru a avorta.”

„Întreabă-te dacă merită să renunţi la copilul tău nenăscut pentru el. Vrei să fii cu un bărbat care e pregătit să recurgă la violenţă ca să te facă să îndeplineşti ce vrea el ?”

„Ai decis să păstrezi copilul şi ai sprijin de acasă. Ar fi înţelept să-ţi asculţi părinţii.”

Deşi scriitorii pro-avort şi „progresiştii spun că avorturile impuse sunt un mit, această adolescentă face parte dintr-un trend mai răspândit de avorturi impuse. Deşi adesea nu sunt forţate în mod fizic să meargă la clinica pentru avorturi, acestea spun că sunt abuzate, manipulate emoţional sau obligate să avorteze de către părinţi, prieteni, foşti prieteni, soţi, agresori, chiar poliţişti.

Însă o reţea tot mai mare de activişti pro-viaţă din întreaga lume, distribuiţi în centre care asigură sprijin în cazul crizelor de sarcină, le ajută pe tinerele mame să găsească sprijinul şi resursele de care au nevoie pentru a duce la bun sfârşit sarcina.

Unele femei spun că alegerea de a-şi păstra copilul a fost cea mai bună pe care au făcut-o vreodată.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi

 Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

.

„Eu am hotărât: Nici nu poate fi vorba de avort” - Istoria unei fapte curajoase

de Elena Jivova, 3 decembrie 2013

În Ecaterinburg, în Clinica medicală „Armonia” a murit o elevă de cincisprezece ani ce fusese adusă de mama ei pentru a face un avort.

Avort. Ce se ascunde în spatele acestui cuvânt? În spatele lui totdeauna se află moartea. Moartea cel puțin a unui om – fătul. Iar în situația dată au murit doi oameni: nu numai copilul, ci și mama sa.

Vreau să supun atenției cititorilor istoria unei alte fete, tot de cincisprezece ani, care, aflată într-o situație asemănătoare, a făcut o altă alegere – în folosul vieții. Este clar că fecioria trebuie păstrată până la căsătorie, că sunt condamnabile, în special în școală, relațiile intime în afara căsătoriei, totuși, în cazul de față, merită un respect deosebit hotărârea de a păstra viața unui copil care n-are nicio vină. Acest lucru este cu atât mai lăudabil dacă luăm în considerare presiunea puternică și constrângerea pentru avort, pe care viitoarea mamă le-a suportat din partea cunoscuților și chiar a rudelor și cadrelor medicale.

Sper că, aflând de moartea acelei fete și citind istorisirea mea, legiuitorii se vor gândi să interzică avorturile.

Oksana, care mi-a povestit despre ea, îndeamnă să ne gândim la necesitatea interzicerii avorturilor: „Oamenii consideră că dacă legea permite omorârea propriilor copii înseamnă că acest lucru nu este o crimă, ci ceva cât se poate de normal și, cu conștiința împăcată, merg pentru a întrerupe sarcina. Îmi pare foarte rău de fata care a murit în urma avortului – desigur este destul de greu să te lupți cu toți, în special atunci când te afli într-o situație fără apărare – în așteptarea unui copil. Sper că aflând de moartea acestei fete și citind istorisirea mea, legiuitorii se vor gândi și vor face alegerea pentru viață: vor interzice avorturile.”

Povestea Oksanei

„Mă numesc Oksana și locuiesc într-un oraș mic din Ukraina. Am 15 ani. Sunt mama unei fete minunate – Alina. Când am aflat că sunt însărcinată în a șasea săptămână, aveam 14 ani.

Aflând despre sarcină, l-am anunțat imediat pe iubitul meu. Împreună am luat hotărârea să nasc. Dar chiar dacă el ar fi fost împotrivă, eu tot nu aș fi putut să-mi ucid copilul – am conștientizat acest lucru chiar atunci.

Când au aflat părinții mei că sunt însărcinată, au fost în stare de șoc. Ei au insistat să fac avort, dar eu am fost convinsă că, în situația dată, este corect să hotărăsc eu împreună cu tatăl copilului, întrucât este vorba despre micuțul nostru și responsabilitatea este numai a noastră.

Trebuie să recunosc că mi-a fost foarte greu. Nimeni nu m-a înțeles și nu m-a susținut în afară de omul iubit. Datorită lui, a ajutorului lui Dumnezeu și faptului că sunt un om echilibrat, cu o atitudine pozitivă față de toate, am reușit să supraviețuiesc celei mai grele perioade din viața mea. Cu asemenea greutăți și cu o asemenea atitudine față de mine nu m-am mai întâlnit niciodată înainte de sarcină. La consultație, ginecologul m-a sfătuit că e mai bine să fac avort pentru că nu voi putea să am o sarcină normală, întrucât organismul meu nu este pregătit pentru așa ceva și nașterea va fi complicată; eu însă l-am încredințat că nici nu poate fi vorba de avort. Într-un final m-a luat în evidență.

Aproape de finalul sarcinii, încet-încet m-am împăcat cu hotărârea de a păstra sarcina. Am continuat să-mi duc viața normal: am mers la școală, am comunicat cu prietenii. Sarcina nu m-a împiedicat să învăț: n-au fost probleme cu învățătura nici înainte, nici în timpul sarcinii și nici după nașterea copilului.

Spre uimirea doctorilor, sarcina și nașterea au decurs normal. Am născut în a 38-a săptămână de sarcină. Fetița mea a avut la naștere 2,8 Kg și 44 cm lungime. Și eu și micuța ne-am simțit minunat și după patru zile ne-au dat drumul acasă.

Persoane cunoscute și chiar necunoscute ne-au ajutat cu îmbrăcăminte, căruț și alte lucruri necesare micuței.

Am adunat trusou pentru fetița mea încă din timpul sarcinii; spre surprinderea mea unii cunoscuți și chiar necunoscuți m-au ajutat cu îmbrăcăminte, căruț și alte lucruri necesare micuței, iar acum fetița mea este îmbrăcată ca o prințesă.

Tatăl copilului meu are 17 ani. El învață să devină doctor și deja lucrează cu jumătate de normă în spital. Ne-am căsătorit când fetița avea patru săptămâni, iar curând o să ne mutăm în casa noastră – o garsonieră.

Cu peste 100 de ani în urmă, multe fete de vârsta mea se căsătoreau, nășteau copii și acest lucru nu șoca pe nimeni. Acum oamenii trăiesc numai pentru ei și nu vor să facă loc în viața lor copiilor deja concepuți, întrucât se tem de probleme. Pe mine greutățile nu mă sperie deoarece, după părerea mea, cel mai important lucru este să procedezi după cum îți dictează conștiința. Știu că Dumnezeu nu mă lasă dacă voi proceda corect: nu ca o egoistă cu gândul numai la propriile interese, cum face majoritatea fetelor de vârsta mea, ci ca o mamă; dacă s-a întâmplat să rămân însărcinată, atunci responsabilitatea pentru noua viață trebuie să îmi aparțină.

Bineînțeles, eu nu instig fetele de vârsta mea să intre în viața adultă – acest lucru îl fac medicul și profesorul când ne adună și ne fac educație sexuală. Dacă tot ce este adult este ușor, accesibil și nepericulos, atunci nouă, copiilor, ne încolțește dorința de a încerca acest lucru și când apare posibilitatea, nu orice adolescent poate sta departe de ispite; atunci apar sarcini neplanificate care, deși neplanificate, sunt cât se poate de reale. Realitatea se manifestă astfel că pe lume apare o nouă viață, pe care nu avem dreptul s-o întrerupem.

Acum, eu și cu Alina, mergem la școală până la prânz. O hrănesc și o schimb în recreații fără probleme. În prima parte a zilei ea doarme de obicei, iar dacă se trezește stă liniștită, uitându-se la jucăriile atârnate de căruț și nu mă deranjează nici pe mine, nici pe ceilalți din clasă.

Toți aceia care au fost împotriva nașterii copilului, acum o adoră pe Alina.

Fetița este la fel de liniștită ca mine și soțul meu: nu țipă atât timp cât nu este flămândă. Când eram însărcinată, mulți mă speriau, pe lângă altele, și cu faptul că nu voi mai avea timp liber. Dar nu s-a întâmplat așa: am timp pentru toate – și pentru învățat și pentru odihnă. În plus toți cei care s-au pronunțat categoric împotriva nașterii copilului, acum o adoră pe Alina: bunicile sunt foarte încântate de nepoată și propun să aibă grijă de ea. Însă micuța nu mă încurcă cu nimic: dacă vreau să merg la plimbare, în sala de sport (îmi place voleiul, handbalul, atletismul) sau în vizită la vreo prietenă, de obicei o iau cu mine. Mi-e foarte bine împreună cu ea și viața mea, care înainte era fără vreun țel, acum a căpătat sens. Am devenit mult mai responsabilă și serioasă. Este greu de crezut, dar acum viața mea este mai ușoară. Fiica mea parcă a pus lucrurile în ordine: ceea ce înainte era de neînțeles sau fără importanță pentru mine, acum a căpătat sens”.

Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Nicoleta Macovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

O mamă adevărată

Evdochia este o tânără plină de viaţă şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Ne-am cunoscut într-un spital, unde a intervenit pentru un părinte cu care fusesem. Odată, mergând la familia ei, am stat mai mult de vorbă cu ea, şi, printre altele, mi-a povestit cu lacrimi în ochi prin ce trecuse cu puţin timp înainte.

„Eram în anul trei la medicină şi vorbeam cu un băiat pe care-l chema Teodosie, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La început l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insistenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng şi m-am dus la Teodosie ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: "Du-te şi fă avort!" Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lungesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijine în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.

Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să-mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am fugit de acolo. Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor şi am născut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptămână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am venit la Tesalonic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebună. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.

Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvinte, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbunez, i-am zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.

Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, îngenunchind, i-am zis: "Preasfânta mea, ţie îţi dăru-iesc acest copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge".

Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bisericii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.

După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: "Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai".

Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoarcă maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi ceilalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu”.

În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte, bucuria familiei.

„De când a intrat în casă, a readus viaţa, a continuat Evdochia. A devenit slăbiciunea bunicului, care la naştere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se şi rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeaşi vârstă”.

Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să trăiesc”. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia şi înseamnă "Preasfânta". Evdochia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.

Iată un model de mamă, care şi-a pus sufletul pentru copilul ei.

Sursă: Sfaturi Ortodoxe

Proiectul de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia!

Citiți aici textul proiectului.

Susţineţi acest proiect scriindu-le celor care pot lua o poziţie publică în această privinţă.

Cei care doresc să traducă din limba engleză mărturii ale femeilor care au trecut prin criza de sarcină sunt rugaţi să scrie un mail la adresa blog.stefania1@gmail.com. Dacă aţi trecut printr-o situaţie similară cu cele prezentate până acum şi puteţi da mărturie despre acest fapt scrieţi-ne pe aceeaşi adresă.