Sfântul Timotei de la Esfigmenu

Sfântul Timotei a fost un ţăran din satul Kisani, în ţinutul Traciei. Numele său de botez era Triantafilos. Ajungând la vârsta potrivită, s-a însurat, iar după câţiva ani a devenit tată, având două fete.

Familia ducea o viaţă liniştită şi plăcută lui Dumnezeu. Neputând să vadă acest lucru, vrăjmaşul s-a înfuriat şi a făcut tot ce putea ca să strice armonia căsniciei lui Timotei şi a soţiei sale. Astfel, el a aprins pofta unui anume musulman pentru nevasta lui Timotei. Acel musulman, neputându-şi stăpâni patima, a răpit-o cu silnicie. Apoi a izbutit s-o înduplece să se facă musulmană şi a adăugat-o haremului său.

Triantafilos era copleşit de mâhnire de această îndoită nenorocire căzută asupra soţiei sale, care-şi pierduse nu numai căsnicia, ci şi mântuirea, prin păcatul apostaziei. Şi întrucât, sub jugul turcesc, creştinii nu aveau nici un fel de drepturi în astfel de situaţii, el nu avea nici o nădejde să o recapete prin mijloace legale.

Dar dragostea lui pentru ea nu a murit. Astfel că s-a întors către Atotmilostivul Ziditor cu rugăciune stăruitoare, ca să facă cumva spre a întoarce inima soţiei sale la prima ei dragoste. Totodată, temându-se ca fiicele sale să nu păţească şi ele ceva asemănător, le-a trimis să fie crescute de nişte rubedenii.

Între timp, dorinţa lui Timotei ca soţia sa să se întoarcă a crescut. Pe lângă rugăciunea de zi şi noapte pentru ea, el a început să-i trimită şi mesaje tainice prin alţii, cerându-i să se lepede de credinţa musulmană şi arătându-i chinurile veşnice ce îi aşteaptă pe cei ce mor în apostazie.

Cu timpul, rugăciunile lui au fost auzite, căci Tatăl ceresc a aprins în inima ei dorinţa de a se întoarce la felul de viaţă de mai înainte. Acum islamul şi noul ei „soţ” o dezgustau. Venindu-şi în fire, şi-a plâns cu amar păcatele şi a hotărât să ajungă iar liberă.

Ştia că răpitorul ei nu ar lăsa-o să plece cu uşurinţă, aşa că i-a trimis veste lui Triantafilos să se prefacă că primeşte credinţa musulmană şi apoi, prin judecată, să o redobândească de la răpitorul ei. Se părea că nu există altă cale să poată scăpa din harem. Ea i-a mai spus că după ce va scăpa, ar putea să se facă amândoi călugări, spre a se pocăi şi a afla tămăduire păcatelor lor.

Foarte bucuros pentru dorinţa soţiei sale de a se întoarce la Hristos, Timotei a încuviinţat cu plăcere acest plan. El s-a gândit la Sfântul Pavel, care spunea cândva că pentru folosul fraţilor săi iudei ar primi şi a fi anatema de la Hristos (Rom. 9, 3). Deci punându-şi nădejdea în Dumnezeu, s-a dus în faţa judecătorilor turceşti şi le-a vestit dorinţa sa de a se face musulman. A fost îndată primit şi după ce a fost tăiat împrejur (după obiceiul musulman), i s-a dat soţia înapoi.

O vreme ei au încercat să trăiască printre musulmani, ţinând în taină credinţa lor creştinească şi toate rânduielile bisericeşti. Dându-şi seama că turcii erau tot mai bănuitori faţă de ei, au fugit în taină în oraşul Enos. De acolo au plecat la Chidonia, unde Timotei şi-a lăsat soţia într-o mănăstire. Apoi s-a dus în Sfântul Munte Athos.

Acolo a intrat în viaţa monahală în Marea Lavră a Sfântului Atanasie. Pocăindu-se fierbinte de păcatul său de neocolit, s-a osârdit cu vitejie în viaţa monahală. Nu după mult timp, văzând igumenul râvna noului călugăr, 1-a tuns cu numele de Timotei. Apoi Viaţa sa povesteşte: „Primind chipul îngeresc (schima mică), şi-a îndoit nevoinţele, şi se afla precum un înger între fraţii Lavrei, împodobindu-se cu neprihănirea şi adânca smerenie. Şi-a împlinit ascultările date lui cu deosebită dăruire şi a trăit astfel în Lavra şapte ani, întărindu-se tot mai mult cu duhul”.

Apoi s-a aflat între călugării din Sfântul Munte că unul dintre ei, Agatanghel, de la mănăstirea Esfigmenu, luase cununa muceniciei din mâinile turcilor. La fel ca Timotei, Agatanghel se lepădase odinioară de Hristos. Acum, asemeni lui Agatanghel, Timotei începea să simtă că şi el trebuie să dea mărturie lui Hristos în acest chip hotărâtor. Ştia însă că trebuie să ceară sfatul înţelept al bătrânilor, spre a se pregăti cum se cuvine pentru chinurile muceniciei.

Astfel, cu blagoslovenia igumenului său, Timotei s-a mutat la mănăstirea Esfigmenu, spre a fi călăuzit de acelaşi părinte care-l pregătise pe Agatanghel pentru mucenicie. Mergea zilnic la moaştele Noului Mucenic Agatanghel, cerându-i să-l ajute în timpul chinurilor. Apoi Viaţa sa spune: „Cum vom vedea, Sfântul Agatanghel a plecat urechea la rugăciunea lui Timotei, căci inima lui era aşa de înflăcărată de dragostea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, încât nu mai putea să îndure şi dorea să sufere cât mai curând pentru dulcele Domn Iisus”. În sfârşit, stareţul i-a dat voie lui Timotei să-şi arate credinţa în Hristos înaintea stăpânirii turceşti din Adrianopole.

Deci a plecat cu bucurie să îmbrăţişeze mucenicia, pe care a şi primit-o din mâinile turcilor în Adrianopole, la 29 octombrie 1820.

Sursă: Blog - Taina Căsătoriei 

Cuvinte către tineri (XI) - Părintele Zaharia Zaharou: Când nu iertăm rămânem închiși faţă de harul lui Dumnezeu

De ce nu putem ierta? De ce avem tendinţa de a răspunde răului cu rău?

Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniți de dorinţa de a supravieţui; ne iubim viaţa noastră mai presus de orice. În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel ne spune că cei care au trăit temându-se de puterea morţii au crescut în păcate și au îngăduit morții să fie stăpână pe viaţa lor  (cf.  Evr. 2, 15). Dar atunci când ne încredem în cuvântul Domnului și mai ales când urmăm pildei lui Hristos, Care nu Și-a cruţat viaţa pentru mântuirea tuturor, ne putem încumeta să-i iertăm pe cei care ne rănesc. 

Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu. Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși faţă de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire. Când iertăm credem în cuvântul Domnului care ne vorbește ca și cum am fi egalii Lui: „Dacă tu ierţi greșeala aproapelui tău, și Eu o să îţi iert păcatele” (cf. Mat. 6, 14).

Înţelegerea este inegală: ea îl cinstește pe om. Când primim această cinste și încercăm să îl iertăm pe cel care ne-a mâhnit, dobândim harul lui Dumnezeu și începem să înţelegem că un singur lucru este important în viaţa noastră: ca El să crească prin har în noi, iar noi să ne micșorăm pe noi înșine, să ne micșorăm egoismul. Precum spunea marele Prooroc și Botezător Ioan: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30).  Și a spus acest cuvânt în ceasul în care slava lui ajunsese la apogeu în Israel; unii îl considerau a   chiar Mesia (cf. Luc. 3, 15). Și deși era cel mai mare s-a făcut pe sine cel de pe urmă spunând că el nu e vrednic nici măcar să dezlege cureaua încălţămintei Domnului (cf. Ioan 1, 27). Pentru că el s-a considerat pe sine a   cel mai mic, Dumnezeu l-a înălţat și l-a făcut să fie cel mai mare (cf. Luc. 7, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă răspundem cu răutate celor care ne fac rău, atunci ne urâm sufletul. Dar dacă ne silim pe noi înșine să primim ocara și umilirea, am urcat deja pe prima treaptă a scării care duce la desăvârșirea dumnezeiască. Și dacă ne rugăm pentru cel care ne-a nedreptăţit, am pășit pe a doua treaptă a scării. Și dacă simţim milă pentru cel care ne-a nedreptăţit, căci prin aceasta el și-a vătămat sufletul, am urcat chiar mai sus. Și dacă ne bucurăm pentru că am fost învredniciţi să suferim pentru porunca Domnului, precum apostolii atunci când au fost alungaţi din sinedriu (cf. Fapt. 5, 41), am ajuns la desăvârșirea acestei scări a urcușului dumnezeiesc.

Cum explicaţi sentimentul de respingere faţă de un lucru care se repetă, precum slujbele zilnice din Biserică?

Eu cred că slujbele ne oferă un cadru în care ne putem ruga. Dar ca să primim folos deplin din participarea la slujbe și din adunarea în biserică, înainte de a ne duce la întâlnirea cu celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos, trebuie mai întâi să pregătim un loc tainic înlăuntrul nostru, unde căldura pocăinţei noastre să adune toată aplecarea cea smerită a inimii, toată iubirea pentru cuvântul lui Dumnezeu, toate aspiraţiile de iubire frăţească, toate dispoziţiile noastre duhovnicești. Dacă aducem toate aceste dispoziţii, tot ce avem noi mai bun, ca pe un dar la întâlnirea cu frații, atunci înfăţișarea noastră înaintea Domnului nu va   în deșert și nu va rămâne fără roadă. Micul dar pe care l-am adus și noi la adunarea Bisericii ne va uni cu restul Trupului Bisericii  și ne va ajuta să intrăm în comuniunea darurilor tuturor mădularelor Bisericii, a celor prezenţi acolo în chip văzut și a celor care sunt prezenţi în chip nevăzut, dar cât se poate de real. Astfel, intrând în comuniunea darurilor sfinţilor, a fraţilor noștri, devenim bogaţi, cu toate că suntem săraci. Și atunci  caare cuvânt rostit în timpul slujbei nu va spus din puterea noastră, ci din puterea harului la care noi ne-am făcut părtași.

Sfinţii ne spun că atunci când slujeau Sfânta Liturghie, fiecare cuvânt al Liturghiei pe care îl rosteau era încărcat de energia harului și ieșea din gura lor asemenea unei limbi de foc. Trebuie să încercăm să ne creăm acest loc tainic înlăuntrul nostru, care ne va oferi libertatea duhovnicească de a ne înfăţișa înaintea Domnului în biserică, într-un chip care ne va însufleţi și ne va aduce folos duhovnicesc. Atunci cuvintele Domnului și ale rugăciunilor vor fi pentru noi mereu noi. Iertaţi-mă!

Cum să nu văd păcatele aproapelui și să nu îl judec?

Nu putem să nu vedem păcatele aproapelui, dar putem să ne ferim să îl judecăm. Trebuie să încercăm să îl vedem cu ochii lui Dumnezeu, Care moare pentru păcatul fiecăruia dintre noi, și de aceea să avem compătimire pentru fiecare chip al Său. Așa cum Domnul a murit pentru cei păcătoși, așa și noi, când avem compătimire faţă de aproapele atunci când acesta păcătuiește, Îi bineplăcem lui Dumnezeu. Păcatul este „vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8, 7) și atunci când avem compătimire pentru cel păcătos, Dumnezeu ne consideră aceasta ca pe o virtute și ne dă în schimb harul Duhului Sfânt.

Cum putem păstra pacea sufletului într-un mediu care ni se pare plin de răutate? Ce putem face ca să-i iubim pe cei din jurul nostru, pe cei care sunt mai dificili?

Apostolul spune că Domnul Care este în noi este mai mare decât cel care stăpânește în lume (1 Ioan 4, 4). Dacă avem o legătură strânsă, puternică cu Dumnezeu, în lumina acelei legături vom găsi o cale fără de păcat pentru a supravieţui în orice condiţii. Autoritatea poruncilor Domnului este absolută în orice împrejurare și datoria noastră este să stăm întotdeauna înaintea Domnului și, cu îndrăzneala dragostei, să-I spunem: „pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre” (Ps. 16, 4) și atunci putem birui toate ispitele. Este bine sau nu să ne smerim în faţa unui om mândru, egoist, invidios? Mă gândesc că un astfel de om poate profita de smerenia noastră și astfel poate fi încurajat spre păcat.

Nu sunt de acord că îl vom încuraja să păcătuiască. Din nou, Domnul nostru Iisus Hristos ne este pildă. Nu există purtare mai nedreaptă decât purtarea oamenilor din vremea lui Hristos faţă de El. Cum a reacţionat Hristos atunci când a fost înjurat și bătut și când toată ocara a căzut asupra Lui (cf. Ps. 68, 11; Rom. 15, 3)? Cum a biruit? „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”, zice Isaia (Is. 53, 8). Este o problemă de credinţă. Dar duhul pe care îl învăţăm în Liturghie este exprimat de cuvintele Proorocului Isaia cu care începem Proscomidia, că Domnul nostru a fost dus spre junghiere, precum un miel fără de glas înaintea celor care-l tund, fără să opună nici o rezistenţă, dar „întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune?” (Is. 53, 7-8).

Acesta este duhul pe care Sfânta Liturghie încearcă să ni-l împărtășească. Și dacă vrem să aflăm folosul Sfintei Liturghii trebuie să avem același cuget, să dobândim același duh, și atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieţi: noi vom dărui mica și mărginita noastră viaţă lui Hristos și vom primi în schimb viaţa Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsuna cântarea de biruinţă pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată”. La această biruinţă ne călăuzește duhul Mielului lui Dumnezeu, Care este dus spre junghiere fără a Se împotrivi celui rău, precum zice Domnul (cf. Mat. 5, 39).

Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptăţească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu; pentru că nu suntem dispuși să luăm asupra noastră vina, ci o punem în cârca celuilalt, și acesta este tocmai opusul vieţii desăvârșite pe care Domnul a arătat-o pe pământ.

Fragmente din cartea "Merinde pentru monahi" - Părintele Zaharia Zaharou

Cartea este disponibilă în format PDF pe site-ul Mănăstirii Putna

Sursă foto: Revista Cuvinte către tineri 2012 

Învătături despre bine și rău, despre virtuti și patimi

Emilianos Simonopetritul: "Dacă îmi vor vorbi de alţii, mă voi ridica să plec"

Cunoaşterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonoseşte raţiunea, ne slăbeşte puterile, pentru că nu mărturiseşte împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în faţa noastră o ispită.

De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaştem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc? Cu Părintele tău să vorbeşti. Iar dacă îmi spune că nu are, îi voi zice: Să-ţi găseşti! Eu nu sunt Duhovnic. Du-te să găseşti un duhovnic care să te poată asculta. Fereşte-te, adică, de păcatul celuilalt. Cu cât te menţii nevătămat de faptele rele ale celuilalt, [cu atât] îl ajuţi.

Aceasta [se întâmplă] întrucât, de îndată ce celălalt îţi spune ceva rău, imediat decade în ochii tăi şi ţi se micşorează dragostea, oricât ai crede că-l ajuţi. Aşa suntem noi oamenii, în momentul în care ne amestecăm în viaţa personală a celorlalţi, ni se nimiceşte pe de-a-ntregul dragostea noastră şi faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aceasta este o chestiune care priveşte doar pe cel ce are căderea de a se ocupa de ea, în nici un caz pe monah sau pe mirean. 

 

O cruce pentru a transporta  - Fotograf Nicos O'Nick 

Facerea de bine celor care îmi fac rău mă conduce spre liniştire. Până la urmă, toţi oamenii ne dau pricini de poticneală, printr-un cuvânt, printr-o privire, prin mersul lor, prin bucuria lor, prin tristeţea lor, ei se amestecă în calea noastră. De aceea este nevoie de frică şi cutremur, nu care cumva să răspundem la pricinile de poticneală pe care ni le dau şi să ni se tulbure pacea minţii şi a inimii, iar astfel să pricinuim despărţirea noastră de Dumnezeu. Este nevoie de frică şi cutremur ca nu cumva să se întâmple să-l dispreţuiesc pe fratele meu, ca nu cumva să cred că el este răspunzător pentru necazurile mele, pentru că aceasta înseamnă căderea mea de la faţa lui Dumnezeu. Sfântul Isaac întăreşte: „Niciodată nu este celălalt de vină pentru vreo greşeală, întotdeauna tu eşti vinovat”. Nu este celălalt de vină pentru că tu ai obosit, că ai păcătuit, că n-ai avut credinţă, că ţi-ai pervertit sufletul. Îl vezi pe unul mâncând cu mâinile şi te cuprinde indignarea. Acest lucru arată limpede că nu ţi-ai început încă viaţa duhovnicească, iar nevoinţa ta este abia la început.

Ca să poţi să treci peste aceste pricini de poticneală, să îi faci bine oricui îţi face rău, răspândeşte, pe cât poţi, bunătate. Eşti în lume? Poţi să-i găseşti aceluia de lucru. Eşti în mănăstire? Dacă te blesteamă, să-l binecuvintezi, dacă te loveşte peste obrazul drept, să-i spui: Loveşte-mă şi peste celălalt. Arată-ţi dragostea, aşa după cum te îndrumă Însuşi Dumnezeu. 

 

Muntele Athos, Grecia - Sfânta Manastirea Simonos Petra (Simonopetra) – Fotograf ConstantineD

Necontenit se întâmplă, însă, în viaţa noastră, lucruri neprevăzute. Vii la mănăstire ca să afli viaţă duhovnicească şi întâlneşti oameni răi; este un lucru neprevăzut. Ceri o chilie în partea mănăstirii unde nu este igrasie, o primeşti, dar constaţi că marea îţi provoacă alergie, ca urmare nu poţi să te bucuri nici ziua, nici noaptea. Imediat îţi va spune gândul: Ridică-te şi pleacă; este ceva neprevăzut. Mă apropii de tine în ideea că eşti un om bun şi văd că eşti exact pe dos; lucru neprevăzut.

Lucrurile neprevăzute se ivesc necontenit in faţa noastră pentru că avem voia şi dorinţele noastre. Cele neprevăzute sunt contrare voii şi dorinţei noastre, din această cauză ne par neprevăzute, deşi, în esenţă, nu sunt. Fiindcă omul care Îl iubeşte pe Dumnezeu aşteaptă orice ar veni, spunând întotdeauna „facă-se voia Ta”. Va veni ploaie, vijelie, grindină, trăsnet? „Fie numele Domnului binecuvântat”. Acestea sunt neprevăzute pentru că ating felul nostru trupesc de a fi.

Aşadar, ca să nu te tulburi de fiecare dată şi să te mâhneşti, ca să nu te frămânţi şi să fii cuprins de nelinişte, trebuie să le aştepţi pe toate, să poţi să duci orice ar veni. Trebuie să spui întotdeauna: Bine ai venit boală, bine ai venit nereuşită, bine ai venit suferinţă. Acest lucru aduce blândeţea, fără de care nu poate să existe viaţă duhovnicească.

Sursa: Gheronda Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice – Despre virtuţi via http://www.pemptousia.ro/

http://www.impantokratoros.gr/gheronta-emilianos.ro.aspx